Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 19/04/2019
Clin D'oeil Artă & Cultură / Carte

CLIN D’OEIL | Interviu cu LAURA COSOI – “Forma gustului”: un autoportret culinar

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | Interviu cu LAURA COSOI – “Forma gustului”: un autoportret culinar Share CLIN D’OEIL | Interviu cu LAURA COSOI – “Forma gustului”: un autoportret culinar


Cu doar câteva zile în urmă, Laura Cosoi şi-a lansat la Bucureşti cartea de reţete culinare “Forma gustului”.

La prima vedere ai putea spune că este capriciul unei tinere actriţe blonde lansate în seriale de televiziune, dornică să rămână cu orice preţ în centrul atenţiei publicului dar ar fi o judecată la fel de pripită ca cea a neîncrezătorilor care au considerat prima carte a Laurei, “Rămâi la masă?”, drept o reuşită accidentală, neluând în seamă că juraţii premiilor Gourmand World Cookbook care au recompensat volumul editat de Curtea Veche Publishing în 2014 cu prestigiosul premiu Best TV Chef Book – Europe, au criterii de apreciere diferite de cele ale atotştiutorilor dâmboviţeni.

Iată că, foarte simplu şi firesc, apariţia în 2019 a “Formei gustului”, tot la Curtea Veche, demontează prejudecata că “Rămâi la masă?” ar fi fost rodul hazardului sau al unei fiţe de starletă şi că, în fapt, aceasta a reprezentat atunci debutul remarcabil al unui autor de carte de gastronomie ce abordează arta culinară dintr-o perspectivă originală, cu totul şi cu totul personală.

“Forma gustului” însăşi, din fond şi până în forma sa gândită cu minuţie, se relevă a fi un produs cultural Pop(ular) cu totul diferit de o simplă carte de bucate prin faptul că reprezintă o introspecţie surprinzător de sinceră şi de tuşantă realizată prin aplicarea acestui filtru ‘primitiv’ neobişnuit: gătitul.

Mâncarea de pe masă, din viaţa de zi cu zi, ca oglindă a personalităţii şi sufletului celui care o prepară… interesant şi curios în acelaşi timp. Cum (şi de ce) o tânără împlinită atât în carieră cât şi în viaţa personală a descoperit că se poate cunoaşte mai bine pe sine prin intermediul gătitului şi ne ajută inclusiv pe noi să ne reamintim de rolul esenţial al echilibrului pentru sănătatea noastră… iată întrebarea.

Şi iată răspunsurile Laurei Cosoi menite să completeze puzzle-ul creionat deja de autoare în introducerea autobiografică a “Formei gustului”. 

CLIN D’OEIL | Interviu cu LAURA COSOI - “Forma gustului”: un autoportret culinar

Laura, ai apărut ultima oară într-o producţie de televiziune sau de cinema în filmul “Cel ales” al lui Cristian Comeagă. Asta s-a întâmplat cu patru ani în urmă. Nu ai fost tentată să îţi continui cariera de actriţă în condiţiile în care, totuşi, aceasta devenise o bucată esenţială din viaţa ta?

În continuare e o bucată importantă din viaţa mea, doar că, pur şi simplu, în ultimii ani am dedicat mai mult timp spectacolelor de teatru.

Practic, nici nu au fost foarte multe filme care aveau nevoie de un personaj care să fie interpretat de o persoană ca mine fiindcă şi în cazul lor sunt anumite perioade când au nevoie de tine, sau poate au nevoie de o femeie de o anumită vârstă, deci contează foarte mult genul de actor şi tipologia.

Oricum însă, pot spune că în ultima perioadă, mi-am hrănit în continuare această pasiune şi meserie cu spectacolele de teatru în care am jucat şi joc în continuare. Recunosc că, de când am devenit mamă, m-am întors pe scenă în doar câteva spectacole pe care le-am selectat şi care nu sunt dintre cele mai complexe… şi nici dintre acelea care au fost în turneu prin ţară, pentru că ar trebuit să mai plec şi de acasă, şi astfel, când am tras linia, au rămas doar câteva.

În acest moment joc la Teatrul Dramaturgilor Români în spectacolul „Autorul e în sală”.

Acesta este un teatru de stat, dar este nou, iar spectacolul e în regia lui Dan Tudor şi am – aş putea spune – un personaj foarte nostim, Firuţa, dar trebuie să veniţi să-l vedeţi că, aşa, eu pot doar să vorbesc despre el. E o comedie bună, chiar foarte bună! Iarăşi, o să reiau „Vine barza!” [adaptarea după André Roussin pusă în scenă de Lucian Iancu – n.r.], doar că, acum, cu Teatrul de pe Lipscani s-au schimbat nişte lucruri.

Iarăşi, sper să reiau „Belvedere”, care este un spectacol în regia Lianei Ceterchi [premiera a avut loc pe 2 noiembrie 2017 – n.r.]. Acestea sunt câteva dintre spectacole numai că, din toamnă, îmi doresc încă de pe acum să intru în noi spectacole, cu repetiţii.

Pentru mine a contat în ultimul timp să stau acasă cu Rita [fetiţa Laurei, născută pe 11 iunie 2018 – n.r.] şi astfel nu am putut să intru în spectacole noi ci doar să joc ce aveam deja pregătit.

În stadiul în care ai ajuns ca vârstă, ca mămică, privind doar o secundă peste umăr, cu ce lecţii sau învăţăminte importante ai rămas din perioada agitată a vieţii de televiziune?

În continuare aş putea spune că am o latură din cariera mea care rămâne în TV, în sensul că, în fiecare miercuri, la emisiunea „La Măruţă”’ de pe PRO TV, am o rubrică dedicată reţetelor sănătoase, adică eu prepar o reţetă şi apoi mă duc la emisiune şi povestesc cu Cătălin despre ce presupune de fapt un regim de viaţă sănătos şi aşa mai departe.

Tema asta e, şi se dezvoltă în funcţie de subiectul din fiecare săptămână.

Practic, cumva am rămas ancorată niţel în televiziune, dar altfel nu-mi lipseşte absolut deloc pentru că foarte greu îmi găsesc loc în formatele emisiunilor din ziua de astăzi. Sunt foarte puţine cele care ar putea să mă reprezinte şi din care aş putea să fac cu adevărat parte. Eu nu mi-am dorit niciodată să apar la televizor cu orice preţ, aşa că acum – pentru că pot să aleg – o fac şi îmi aleg foarte atent când şi unde.

În ce priveşte întrebarea ta, pot spune că am învăţat că trebuie să-ţi păstrezi integritatea, să nu dai la o parte oamenii, adică nici într-un caz să nu vrei răul altuia ca să creşti tu. Şi cred că cea mai bună învăţătură pe care o am, dar pe care o am nu neapărat că are legătură cu televiziunea sau cu lumea asta, este să pui capul pe pernă liniştit noaptea, împăcat cu alegerile făcute şi fără să ai ranchiună, lucruri neterminate sau conflicte.

Mi se pare foarte important să fii un om bun… pentru tine în primul rând şi pentru conştiinţa ta.

Laura Cosoi

În ultimii ani ai fost în schimb foarte activă în comunicarea virtuală. Faţă de TV, diferenţa este că intri în contact direct cu publicul, că poţi să interacţionezi cu acesta. Spune-mi cum ai trăit trecerea de la un mediu la altul, cum ai fost privită sau cum ai privit tu această experienţă?

Eu am fost printre primele persoane publice din România care a avut un blog, ceea ce înseamnă că totul a venit destul de firesc.

Am lăsat acolo, pe blogul meu, toate gândurile, toate temerile şi toate planurile mele, pentru că l-am privit ca fiind un jurnal. Nu m-am gândit ce amploare va lua social media sau ce se va întâmpla. Pentru mine era doar un loc unde puteam să transmit o informaţie sau, în fine, să las un mesaj direct publicului meu… fără să existe PR, intermediari, editori sau mai ştiu eu ce, producători, regizori şi aşa mai departe, fiindcă în televiziune, până ajungi la omul din spatele camerei, treci prin nişte filtre destul de puternice.

Deci, practic a fost doar un loc unde eu aveam şi în continuare am, o relaţie directă cu cititorul. Ceea ce mă uimeşte este că e în creştere şi că oamenii nu s-au plictisit şi sunt foarte mulţi care mă urmăresc de la început şi mi se pare uimitor că oamenii aceştia au crescut odată cu mine iar eu odată cu ei pentru că şi eu învăţ multe de la ei. Este o comunitate foarte frumoasă, o comunitate puternică, de oameni inteligenţi, care ştiu ce vor.

Când ai schimbat viaţa de platou cu cea dedicată artei culinare, ţi-ai schimbat vrând-nevrând şi stilul de viaţă pentru că nu mai ai o echipă care să te susţină în permanenţă. Cum ai reuşit să te adaptezi?

Eu tind să cred că nu e o schimbare, că nu am dat ceva pentru altceva.

Tind să cred că e doar o perioadă, în sensul că eu nu am părăsit platoul de filmare ci pur şi simplu nu am mai găsit un limbaj comun cu serialele şi cu filmele care se fac în acest moment. Asta nu înseamnă că nu voi mai reveni – deci nu are nici o legătură – sau, în fine, că nu vor mai fi astfel de proiecte.

De exemplu, îmi este foarte dor să joc într-un serial deşi nu aş fi spus asta niciodată. După câte seriale am jucat… Doamne, îmi ajunseseră, parcă nu mai voiam să aud şi uite că, acum, mi s-a făcut dor, mi s-a făcut dor de echipele acestea pe care le construieşti în timp şi cu care începi să rezonezi. Se creează prietenii, stai mult timp cu echipele, practic, ani la rând. De dimineaţă până seara.

Latura aceasta culinară, a gătitului, este doar o pasiune care, iată a căpătat amploare, în sensul că şi prima carte a fost premiată, iar a doua carte vine cu acest statement, această autobiografie la începutul cărţii care, spun eu, e o mărturisire puternică despre o perioadă din viaţa mea.

Mâncarea e foarte prezentă în vieţile noastre, nu? E mai prezentă poate decât filmul, adică sigur e mai prezentă decât filmul. Atunci, pur şi simplu, e o completare a lucrurilor pe care le fac în timpul meu.

Dacă nu apărea această a doua carte, prima, „Rămâi la masă?”, putea fi interpretată doar ca rezultatul unei pasiuni trecătoare. A doua, „Forma gustului”, reprezintă însă o confirmare a unei direcţii pe care tu ai adoptat-o cu sufletul. Spune-ne cum se concepe o asemenea carte?

Înainte de a exista o structură, în primul rând există ideea.

Trebuie să te gândeşti ce vrei să transmiţi cu cartea respectivă, de ce tu ai vrea să scoţi o carte de bucate? Bine, hai, prima a fost cum a fost, au cumpărat-o oamenii, au văzut, au gătit din ea, bun, dar a doua… de ce? Pentru că eu de exemplu am simţit că nu am terminat mesajul, nu am terminat ce am de spus şi atunci am completat reţetele cu povestea mea de viaţă.

De fapt, introducerea este o autobiografie, o confesiune despre parcursul vieţii mele, de mică, până imediat după adolescenţă, cu mutatul în Bucureşti, cu perioada aglomerată din timpul filmărilor… fiindcă tot parcursul meu are legătură cu formarea acestui gust. I-am spus „Forma Gustului”, pentru că, dincolo de o formă, e o carte cu mult fond.

Când o deschizi, ea este ca un fel de catalog de artă, pentru că sunt şi pozele acelea făcute de Alex Gâlmeanu şi imaginile cu mâncare [realizate de Cosmin Curticăpean – n.r.]. Singura culoare din carte este dată de ingrediente şi nu de mine, de pozele cu mine, adică eu nu sunt în culoare. Am ales să fac pozele aşa şi nu altfel pentru că le-am gândit foarte bine împreună cu Alex Gâlmeanu şi cu Cosmin, soţul meu, pentru că am zis ca ele să fie parte din confesiuni, să nu fie pozele în afara ideii.

Mie mi se pare că s-au îmbinat foarte bine şi că, într-adevăr, frumuseţea vine din interior căci de fapt ăsta-i subiectul. Reţetele sunt din interior spre exterior pentru că degeaba ne uităm în afară şi spunem ‘Vai, ce om frumos!’, căci sunt mulţi oameni frumoşi care pe dinăuntru sunt însă putrezi. Important e ca frumuseţea să fie acolo, în interior, şi apoi dacă iese la suprafaţă, bine.

Mă adresez şi persoanelor care nu tind să fie superficiale, care ar vrea să evite toată această industrie a femeilor operate, adică trebuie să încerci puţin să schimbi ceva-n tine, nu în afara ta. Impulsul acesta de a-ţi schimba înfăţişarea are, clar, legătură cu nişte dereglări la nivel psihic pentru că da, există nişte complexe pe care trebuie să le tratezi înainte să îţi propui să arăţi bine estetic.

Aici suntem noi, azi, într-o lume în care totul trebuie să fie perfect. E o presiune foarte mare. Eu vorbesc despre generaţia aceasta, nouă, care se raportează la lucruri extrem de superficiale, complet de suprafaţă.

Laura Cosoi

Bine, bine, dar nu au şi bărbaţii aceeaşi problemă de ordin estetic?

Ba da, sunt aceşti metrosexuali, deci sunt şi bărbaţii care sunt undeva între sexe dar ei, din păcate, cred că sunt ghidaţi de femei.

În sensul că ei stau pe lângă femei şi li se pare foarte greu să le cucerească, pentru că, să fii bărbat în ziua de azi, e foarte rar. Mă refer la bărbat-bărbat, adică cel care să ia iniţiativa, care să fie puternic, care să spună nu, care să bată cu pumnul în masă şi ‚să rămană cum am spus’. Nu, cei din generaţia asta deja sunt demasculinizaţi.

Îmi dau seama că ei vor să ajungă să fie aproape de ele şi atunci în loc să devină un contrast cu ele şi să păstreze acest echilibru între bărbat şi femeie care există într-o îmbinare perfectă de când e lumea, ei ajung să se dea cumva după ele, să fie mult mai puţin implicaţi. Tocmai de aceea femeile se plâng când nasc că bărbaţii nu-i ajută. Nu, nu te ajută, pentru că tu îi spui încontinuu că nu e bun de nimic, iar omul acela căruia îi spui o dată, de două ori, de cinci ori, şi-a luat bagajele şi s-a cărat.

Tu o să rămâi şi o să creşti un copil şi o să te plângi că eşti singură. Aşa că eu cred că nu e doar varianta lui sau a ei, cred că e şi o lipsă de balanţă acolo.

Feminismul este totuşi la modă. Consideri o mişcare precum “#MeToo” justificată prin vehemenţă sau produce efecte exagerate?

Mie mi se pare foarte periculoasă, în primul rând.

Adică, eu cred că femeile au nevoie de bărbaţi şi cred că ar trebui să existe o mişcare care să vină şi să le spună că, fără bărbaţi, nu vom fi niciodată complete ca femei. Degeaba ne urmăresc pe noi femeile şi ne admiră dacă ajungem la 40 de ani să fim singure şi fără copii. În ce mă priveşte, pot să vin cu un exemplu: eu sunt catolică şi, la un moment dat, nu m-au lăsat să mă spovedesc fiindcă trăiam cu un bărbat în casă. Şi mi s-a zis în felul următor:

‚Nu am de ce să te spovedesc pentru că tu ai spune că trăieşti cu un bărbat nefiind măritată, te duci apoi acasă şi trăieşti în continuare în păcat…’.

Nu sunt neapărat de acord cu asta şi, bineînţeles, am întrebat totuşi de ce, fiindcă am dreptul şi eu să mă spovedesc ca toată lumea. Şi, mi s-a zis că, de fapt, femeile trăiesc cu bărbaţi în casă, le oferă barbatilor o viaţă de cuplu căsătorit cu tot ce trebuie, cu masa pusă, cu ieşit in oraş, şi atunci, practic, bărbaţii nu mai au de ce să facă pasul ăla, să se însoare, căci deja sunt implicaţi ca şi cum l-ar fi făcut.

Ideea, morala din toată treaba aceasta, e foarte importantă pentru că, într-adevăr, ei nu mai au de ce să împingă ca să ne căsătorim când deja trăieşti ca una care este deja căsătorită şi, oricum, pentru tine, actele nu contează.

Păi ar conta dacă eu aş dormi la mine acasă şi tu la tine acasă. Pe de altă parte şi asta e firesc, să stai de probă, să vezi cum te înţelegi, dar totuşi cred că există anumite lucruri care sunt sănătoase în lumea asta şi trebuie să ne ancorăm şi la alea nu doar la restul, doar la… ce e în trend. Că trendul vine şi pleacă.

Revenind la arta culinară, te-ai aventurat într-o lume a bărbaţilor: femeile sunt responsabilele traditionale de cratiţă iar cei mai mulţi bărbaţi sunt chefi.

Dintotdeauna au fost bărbaţii cei mai buni chefi din lume fiindcă ei conduc.

Să ai puterea să conduci un restaurant, să ai subordonaţi, să gestionezi – să spunem – un eveniment de 500 de persoane, e foarte greu. E foarte greu pentru tine ca femeie să ajungi să te impui în faţa atâtor oameni şi, probabil, de aici şi ideea de ‚chef’.

Deci, în general, când vorbim de chefi, vorbim de nişte oameni care au echipe în spate fiindcă bărbaţii pot într-adevăr să le gestioneze mai bine. E chestia aia că ce bărbat intră în subordinea unei femei în bucătărie, care să îi spună ce să facă…

Sunt puţine femei chef în lume, foarte puţine în comparaţie cu bărbaţii, şi cu toate acestea, femeile de rând, femeile obişnuite, stau mai mult în bucătărie decât bărbaţii.

Sunt convinsă că pe glob femeile gătesc mai mult decât bărbaţii, dar e o lume monopolizată de nu ştiu, nici nu ştiu exact de cine. Ar trebui să ştiu, nu? :)) Că sunt prietenă cu Edouard Cointreau, cel care deţine Gourmand International şi toată industria asta, a cărţilor de bucate. Ar trebui să-l întreb pe el:  de ce bărbaţii sunt nr.1 în bucătărie?

Ei, dar şi mie îmi plac chefii-bărbaţi mai mult, parcă au un simţ în plus faţă de femei, dar asta nu înseamnă că eu, în această carte, nu am reţete pe care le pot încerca şi bărbaţii.

Laura Cosoi

Ai rămas cu o restanţă legată de procesul de creaţie a unei cărţi precum „Forma gustului”. O întrebare simplă: când ai ştiut că a venit momentul să o închei?

Din start, de când am gândit conceptul.

Având această deschidere spre lumea internaţională a cărţilor de bucate, iniţial eu am avut o altă idee, m-am gândit ca aş putea să folosesc acest cârlig pe care-l am la aceste festivaluri de cărţi de bucate şi târguri de carte la care am umblat prin lume – uite, la Frankfurt, am fost deja de trei ori –, m-am gândit că ar trebui sa fac o carte prin care să lansez o invitaţie internaţională ca străinii să descopere România prin mâncare. Asta era ideea. Ei, şi am început să mă documentez.

Ce presupune să interpretezi mâncarea românească, care… nici macar nu e românească. Nu există în momentul asta nimic pur românesc. Nu există! Suntem sub influenţa a peste 22 de bucătării etnice.

Când mi-am dat seama câte am de făcut, şi m-am uitat pe la marii cercetători din România cum e Radu Anton Roman care a fost un om care nu poate fi egalat iar cartea lui e ca o Biblie, mi-am dat seama că nu sunt pregătită, că, în primul rând, nu am suficiente informaţii şi apoi că această carte ar fi trebuit să fie nemaipomenit de elaborată, adică nu poţi să vii tu şi doar să arunci nişte reţete, căci ai nevoie de mult mai mult de-atât.

Eu când spun ceva, trebuie să cred foarte mult în produsul acela fiindcă dacă eu nu cred, nu o să creadă nici cel care îl va cumpăra.

Ei, şi mi-am dat seama că trebui doar să amân fără să renunţ la idee, că efectiv nu e momentul şi, mai ales, mi-am dat seama că sar o etapă, că eu nu am terminat de spus despre mine ca să ajung să vorbesc despre ţara mea.

Mai întâi trebuie să termin cu mine şi apoi o să continui cu ţara mea… dar până atunci o să scriu o carte de reţete pentru copii. Eu am ştiut din prima clipă că vreau să scriu o carte despre mine când, îmi aduc aminte perfect, eram în maşină cu Cosmin la târgul de carte de la Frankfurt, acum trei ani de zile. Am spus:

‘Cosmin, eu trebuie să scot o carte în care să vorbesc despre mine, nu despre lucruri în general, eu trebuie să vorbesc despre lucrurile pe care nu le-am povestit niciodată şi, de fapt, unde s-a produs declicul meu în ceea ce priveşte alimentaţia sănătoasă.’.

Ce s-a întâmplat? Pentru că toţi ştim că trebuie să mâncăm sănătos dar unde şi când se produce schimbarea?

Şi-am început să povestesc, să scriu un fel de introducere, să-mi fac un fel de jurnal şi, cum să zic, mi-a ieşit din start. Nopţile scriam, mă trezeam şi făceam legăturile dintre episoade… deci a curs pur şi simplu. Eu nu am mai recitit niciodată introducerea. Deci cele 36 de pagini sunt scrise, citite o singură dată şi date mai departe. Nu am vrut să-mi influenţeze nimeni scriitura, aşa a fost. Aia a fost povestea mea şi aia este.

A venit apoi ideea cu pozele făcute de Alex Gâlmeanu şi abia apoi, ca rezultat al acestor experiente, a venit mâncarea. Am început să mă gândesc ce mănânc şi am început cu supele mele preferate, cu băuturile mele preferate, cu mâncarea pe care o poţi prepara destul de repede căci mă adresez şi femeilor super-ocupate care n-au timp să stea toată ziua în bucătărie. Şi îţi faci o structură a cărţii, evident, şi din momentul în care ţi-ai făcut structura, ţi-ai rotunjit ingredientele-cheie, c-aşa încep eu, încep orice carte cu ingredientele.

Ce mănânc eu? Ştevie, urzici, spanac, hrişcă, grâu… adică îmi iau câteva ingrediente-cheie şi apoi mă gândesc cum vreau să le prepar.

Spre exemplu, grâul îl fac de obicei dulce şi atunci îl pun la desert, apoi aşa le combin. Practic, în momentul ăla se formează cartea. Nu ştiu alţii cum lucrează, acesta e stilul meu.

CLIN D’OEIL | Interviu cu LAURA COSOI - “Forma gustului”: un autoportret culinar

Nu devii… sătulă de atâta scris despre mâncare?

Scriu şi pe blog şi… nu e puţin.

Pe blog am aproape în fiecare zi articole, deci scriu non-stop şi mă amuză foarte tare că de exemplu, profesoara mea de limba română, Sidonia Simionescu, era extrem de severă, extrem, extrem de severă.

Gramatica era la mine problema, şi acolo trebuia să învăţ mai mult şi mă gândeam că acum nu pot decât să-i mulţumesc înzecit pentru toată disciplina, severitatea, responsabilitatea şi rigurozitatea cu care ne-a tratat. E foarte important.

Esti avocata ‚mâncatului sănătos’. Foarte bine, mai ales că bunicile noastre nu aveau cuvântul ‚dietetic’ în vocabular. Cum am ajuns noi, în secolul 21, să fim obsedaţi de dietă?

S-a schimbat vremea.

Şi pe vremea străbunicilor erau alte vremuri decât cele din timpul părinţilor nostri. E şi firesc să fie aşa, iar acum există şi mult mai multe informaţii. Eu cel puţin nu sunt un om care să spun că stau pe internet şi citesc tot. Eu merg foarte mult pe instinct, aşa îmi cresc şi copilul, nu cred în variantele extreme, eu nu cred în detox-uri şi în genul ăsta de abordări. Nu că nu cred dar cine o face e treaba lui.

Eu cred că suntem făcuţi să mâncăm şi carne, să mâncăm şi dulce, zahăr, cred în echilibru. Eu asta spun. Poţi să bei liniştit o băutură carbogazoasă, dar încearcă să mergi un pic pe scări, să faci un pic de sport, adică, să combini. Nu fuma 100 de ţigări, fumează jumătate de pachet.

Nu trebuie să-ţi trăieşti viaţa trecând dintr-un regim în altul. Eu nu cred în asta.

Dar cred că suntem datori pentru viaţa pe care o avem, să avem grijă de ea. Apropo de asta, am fost recent la un eveniment organizat de „Salvaţi copiii”, dotau maternitatea Sfântu Pantelimon cu incubatoare pentru prematuri, şi mi-am dat seama când m-am trezit apoi scriind că cea mai mare luptă pe care o ducem este lupta pentru viaţă, nu?

Noi ca s-o păstrăm, pentru că am primit-o deja de la Dumnezeu, trebuie să o facem de calitate pentru ca cei mici să o aibă la rândul lor, că ei săracii se luptă să trăiască.

Mi se pare foarte important să nu trecem prin viaţă ca gâştele prin apă ci s-o facem să fie frumoasă şi pentru asta există… cumpătarea. Pe vremuri, apropo de carbohidraţi, exista postul, dar nici nu erau atâtea radiaţii sau fabrici ca să zici că solul de acum este la fel cu cel de pe timpul străbunicii. Păi Braşovul care este un oraş superb, este al doilea ca poluare din ţara noastră.

E doar un exemplu… pentru că zici că te duci la „aer de munte”. Păi stai dragă în Bucureşti, că eşti mai în siguranţă. 🙂 Bunicii mei sunt din Braşov şi sunt convinsă ca au avut pe timpuri o viaţă superbă în aer curat.

Laura Cosoi

Dacă tot m-ai sfătuit să rămân în Bucureşti, recomandă-mi te rog o reţetă pe care aş putea să o prepar fără probleme până şi eu.

Îţi recomand pastele. Fierbi şi tu pastele, dacă se poate nu în sosul de roşii. 🙂

Pui sosul de roşii pe foc, pui un pic de sare şi piper, pui usturoiul, adaugi nişte mirodenii şi laşi să scadă 10 minute. Între timp, pui pastele la fiert, le scurgi şi apoi le amesteci în sos. Adaugi două linguri de măsline şi… gata, ai gătit.

Şi sunt cele mai bune paste!

Ce faci când nu găteşti? Cum evadezi după o zi de muncă?

Îmi place să mă uit la seriale, mă relaxează. Mă rup de lume.

Îmi place să merg la masaj şi la sport dacă am timp, dar cel mai mult ies afară, ies cu Rita la plimbare. Pot să stau şi patru ore liniştită în parc, îmi place foarte mult să-mi petrec timpul în natură.

De ce îţi e frică? Ai anxietăţi?

Mi se pare că, prin prisma faptului că sunt mamă, viaţa mea a căpătat o greutate mai mare decât o avea înainte, deci simt o responsabilitate mult mai mare.

Având-o pe Rita, aş vrea să se bucure de mamă şi de tată cât mai mulţi ani, adică deodată simt că trebuie să fiu mult mai responsabilă pentru copilul meu. Nu e o teamă, ci doar o preocupare în plus pe care o am dar e una puternică.

Ce vis ai pentru anul acesta şi care să nu aibă legătură cu quinoa, lintea sau grâul?

Mi-aş dori să mai vină un copil. Mi-aş dori foarte mult să îi aducem Ritei un frăţior sau o surioară. Asta mi-aş dori… şi să fim noi toţi împreună, adică să-mi lase Dumnezeu cât mai mult oamenii dragi.

Articol realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
credit foto: www.lauracosoi.ro

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută