VALERIE RENAY – Artă fără stăvilare
Pasiunea pentru artă a lui Valerie Renay nu poate fi stăvilită, aceasta revărsându-şi creativitatea în orice formă de expresie artistică de care se apropie, oriunde s-ar afla pe această planetă.
Berlineza de origine franco-caraibeană care a trăit jumătate din viaţă la Londra învăţând actoria este interpretă, regizoare, compozitoare, coach, plasticiană, DJ şi membră a duo-ului de Electro Art Pop Noir Noblesse Oblige.
Extraordinarul album de Electronic Pop cu influenţe Punk “Your Own Shadow”, debutul său solo, a fost produs anul trecut de Moses Schneider şi de Boris Wilsdorf, inginerul de sunet al grupului Einstürzende Neubauten, dar polivalenta artistă este singura autoare a conceptului, integrat în detaliu – deopotrivă sonor şi vizual – într-un univers personal în care Valerie Renay evoluează cu nonşalanţă între proiecte aproape imposibil de definit din perspectiva unei singure forme de expresie artistică, precum spectacolul “Aids Follies”, o contemporary opera/lecture/revue, propriul one-(wo)man-show Musical “Black Snow”, filmele experimentale ale lui Edwin Brienen (“The Dutch Fassbinder”) în care a jucat, sau act-ul de dans Butoh “W!O!man MADe-Dock 11” pentru care a compus muzica la Berlin.
Apropierea datei venirii sale la Bucureşti pentru concertul de la Control Club din seara de 29 martie ne-a motivat să aflăm câte ceva despre ‘motoraşele’ care o ţin în starea de… perpetuum mobile artistic.


Valerie, cum ai ajuns să fii pasionată de artă şi mai ales ce impulsuri te determină să hoinăreşti liber printre diversele sale moduri de manifestare?
Încă de la începutul vieţii mele am fost atrasă de numeroasele forme de artă şi am dovedit că am un simţ estetic puternic. Copil fiind petreceam ore în şir rearanjându-mi păpuşile şi celelalte jucării astfel încât să creez o poveste, pentru că mi-am dorit întotdeauna să îmi las imaginaţia să cutreiere.
Totul trebuia să fie frumos în ochii mei, îmi plăcea să concep lucruri în jurul meu şi să mă transform eu însumi, umpleam hainele cu perne ca să creez păpuşi uriaşe după care le îmbrăcam, le machiam şi cântam şi dansam cu ele, închipuindu-mi că sunt un agent secret în misiune. Aveam 6-7 ani.
Întotdeauna mi-a plăcut să desenez şi să îmi aşez lucrurile din camera mea ca într-o expoziţie. Mama mea cânta la pian şi tot timpul aveam pianul la îndemâna mea ca să pot explora muzica şi, în copilărie, obişnuiam să încerc să mă pun în pielea unor cântăreţe sau actriţe celebre.
Aspectul amuzant este însă acela că făceam toate aceste lucruri în camera mea sau în grădină, vorbind cu accente ciudate şi cântând păsărilor şi florilor, pierdută în gândurile mele, pentru că eram extrem de timidă şi introvertită în prezenţa celorlalţi oameni. Îmi era aproape imposibil să îmi fac prieteni şi nu am vorbit niciodată cu nimeni din şcoală până în adolescenţă.
A fi creativ a fost întotdeauna felul meu preferat de a-mi petrece timpul. Iubeam cu-adevărat să îmi construiesc propria lume şi de atunci… nimic nu s-a schimbat. A-mi explora propria creativitate continuă să îmi aducă o bucurie imensă. Pierd noţiunea timpului şi uit de toate problemele mele. Arta este cea mai buna formă de escapism!
credit foto: Chipi Red
De ce ai decis să te stabileşti la Berlin? Societatea ‘saxonă’ nu e prea rece pentru o franţuzoaică din Caraibe debordând de energie?
Rădăcinile mele sunt parte a identităţii mele. Istoria mea, strămoşii mei, toate fac parte din mine, trăiesc în mine şi mă călăuzesc.
Eu sunt, exact aşa cum ai spus-o, ‚a hot blooded and energetic French-Caribbean artist’ şi toate aceste calităţi vin dinăuntrul meu şi le port cu mine oriunde m-aş duce. Simt că am o energie nesfârşită, că nu obosesc şi nu mă îmbolnăvesc niciodată, iar această forţă şi putere pe care le transport în trupul, sufletul şi in mintea mea, îmi aparţin! Nimeni nu mi le poate lua!
În Berlin am descoperit un sentiment formidabil de libertate şi, totodată, un amestec cultural foarte bogat care mă inspiră foarte mult. Sunt înconjurată de artişti cu mintea deschisă, veniţi din toate colţurile lumii, care hrănesc împreună energia vibrantă al acestui oraş.
Iar calitatea vieţii este încă mult mai bună decât oriunde altundeva în Europa… din nefericire, acest lucru se schimbă cu repeziciune.
Cum funcţionează în cazul tău procesul creativ? Mă refer la dezvoltarea conceptelor muzicale.
Când compun o piesă, muzica este cea care vine întotdeauna prima. Gândesc tot timpul în parametrii de melodie şi de ritm. Pentru mine, muzica reprezintă cea mai adecvată formă de limbaj întrucât prin vibraţiile sale purtătoare ale unei energii emoţionale uriaşe ajunge instantaneu la suflet.
Deci muzica vine mai întâi, la chitară sau la pian sau prin improvizaţie cu ustensilele mele electronice. Muzica creează lumea cântecului, de obicei asociată cu un singur cuvânt, care va sfârşi probabil ca titlu a piesei, iar din acest cuvânt, cu încetineală, vor ieşi şi restul versurilor. E un proces greu de exprimat prin vorbe pentru că se referă la experienţa senzaţiei viscerale pe care eu o am în raport cu muzica.
Mă gândesc la sunetul produs de silabe, la cum îmi vor mişca buzele, limba… fiecare cuvânt are un gust specific. Şi chiar dacă am devenit între timp o fiinţă foarte sociabilă, cred că atât muzica cât şi versurile pot fi create doar în singurătate şi, în cea mai mare parte a lor, în timpul nopţii.


Ce fel de mesaj ţi-ai propus să transmiţi prin muzica de pe recentul tău album “Your Own Shadow”?
Albumul explorează diversele faze prin care am trecut pe parcursul experienţelor legate de o tranziţie majoră din viaţa mea aşa că nu mi-am propus neapărat să transmit vreun mesaj, ci să împărtăşesc celorlalţi această călătorie intimă.
Mulţi oameni mi-au spus că s-au putut identifica realmente cu simţămintele pe care le-am exprimat în cântece iar aceasta reprezintă cea mai bună răsplată pe care puteam să o primesc… să ştii că poţi mişca emoţional oameni prin ceva creat de tine singur, în camera ta. Nu suntem nici victime şi nici gardieni a emoţiilor noastre.
Viaţa este emoţie pură dacă tu te deschizi şi te eliberezi. Avem minunata capacitate de a ‚simţi‘ şi trebuie să îmbrăţişăm în totalitate acest lucru! Oamenii nu sunt proşti, ei recunosc ce este autentic, recunosc exprimarea unor sentimente cu miez profund care vin din inimă. Iar eu nu pot vorbi decât de lucruri pe care le simt eu personal.
De ce crezi că muzica ta a fost deseori etichetată ca Post-Punk? Şi mie mi se pare că aminteşte câteodată de scena americană de Punk pe vremea lui Television sau Talking Heads.
Punk-ul şi Postpunk-ul sunt pentru mine o stare de spirit. Chiar şi când interpretez live un cântec acustic având un vibe medieval va exista o calitate Post Punk înglobată în energia mea.
Asta pentru că şi dacă mi-am gândit întreg show-ul a fi electronic şi tocmai am cântat o piesă foarte brutală şi furioasă, cu o mulţime de efecte ‚distorsion‘, simt nevoia să cânt apoi o piesă la chitară acustică sau la ukulele, în deplin contrast cu restul.
Încalc toate regulile fiindcă pentru mine nu există reguli, eu cânt doar ceea ce vreau, cum vreau, ce simt, astfel că după aceea ai putea să mă vezi cum trec pe ritmurile de la drum machine pe care să creez cuvinte care nu există şi care să transforme totul într-un ritual tribal.
Dacă muzica mea îţi aminteşte de Television şi de Talking Heads mi-ai făcut un mare compliment pentru că mă simt legată de muzica lor aşa cum se întâmplă şi cu alte trupe, cum este cazul lui Suicide. La fel însă de mult îl iubesc pe… Ennio Morricone, pe care l-am ascultat live la Londra cu mulţi ani în urmă, la Royal Albert Hall, şi am devenit un mare fan al său.
Îmi place realmente să ascult muzică de film. Compozitori precum François de Roubaix, Anna Meredith, John Barry, Michel Legrand, Bernard Herrmann, mă inspiră cu adevărat.


În Europa, Punk-ul este asociat uzual cu manifestul social. Care sunt fricile şi anxietăţile tale legate de societatea în care trăieşti?
Cântecul meu ‘Living In Germany’ are versuri foarte clare însă conţine şi o doză mare de ironie pentru că nu e indicat să te iei tot timpul prea în serios. Nu sunt un politician. “
Frici, îngrijorări, anxietăţi“ sunt cuvinte care au fost expulzate din vocabularul meu deoarece reprezintă o pierdere de vreme şi nu fac decât să încerce să te oprească în a-ţi trăi viaţa. Creează-ţi propria ta realitate, şi fă-o să fie una bună! Stop joc!
Eu mă concentrez pe valenţele pozitive ale cuvintelor şi nu-mi uit niciodată simţul umorului. Nimic nu mă sperie. Oamenii lasă frica să le controleze vieţile iar asta îi face mai mici şi mai trişti şi nu ajută pe nimeni.
Dă-ne te rog nişte detalii legate de implicarea ta în proiecte inedite precum Social Muscle Club sau Aids Follies.
M-am pregătit ca actriţă la Londra şi actoria a fost prima mea dragoste.
Într-un fel însă, eu nu fac nicio diferenţă între interpretare, cântat, pictură sau Dj-ală, pentru că reprezintă tot atâtea moduri în care eu mă bucur să mă exprim. Mă simt foarte confortabil când mixez lucrurile şi urăsc restricţiile, limitările, etichetările. Nu există învingător sau învins, ci doar moduri diferite de a căuta, a exprima, a împărtăşi, a comunica, a descoperi viaţa şi a înţelege lumea. Moduri diferite de a crea propria mea realitate. Îmi place ca munca mea să fie diversă şi provocatoare şi să se extindă continuu.
Întotdeauna îmi creez propriile lucrări dar se mai întâmplă să mi se ofere diverse colaborări. Aşa am ajuns să fiu solicitată să cânt şi să joc în „Aids Follies“, o operă contemporană multimedia, o provocare minunată pentru că a fost primul meu contact cu noua muzică contemporană şi interpreţi live a acesteia, prima oară când am colaborat cu compozitorul Genoel Von Lillienstern, şi sunt foarte entuziasmată că Johannes Müller & Philine Rinnert (realizatorii show-ului) îl vor aduce la Viena anul viitor.
Am fost la fel de bucuroasă să mă alătur celor din Social Muscle Club în Africa de Sud, unde conceptul este similar unui joc în care îţi antrenezi calităţile sociale aşa cum ai face-o fizic… cu fiecare muşchi. Eu am fost în rolul amfitrioanei, mi-am interpretat orgasmul stilizat şi am cântat live pentru că jocul se referă la crearea unei lumi în care oamenii dau şi primesc în funcţie de nevoi şi totul este despre generozitate şi schimb de abilităţi, cunoaştere şi resurse.
Ca performer, ai apărut în trei filme al avangardistului cineast olandez Edwin Brienen, “L’amour toujours”, “Revision-Apocalypse II” şi “Exploitation”. Cum l-ai cunoscut şi de ce experienţa ta ca actor de cinema s-a oprit pentru moment aici?
L-am întâlnit întâia oară pe Edwin când ne-a contactat pentru a folosi unul dintre cântecele Noblesse Oblige într-unul din filmele sale şi ne-a oferit la schimb să regizeze unul dintre videoclipurile noastre în Berlin. Am devenit prieteni, am continuat să facem videoclipuri şi a ajuns să mă invite să joc în câteva dintre proiectele sale.
Eu n-am căutat niciodată să joc în filme aşa că în cazul lui Edwin a fost o întâmplare. Sigur, am mai apărut în filme experimentale, din care, de exemplu, două încă nu au fost lansate, dar asta s-a petrecut doar pentru că m-au rugat regizorii.
Îmi place să lucrez cu oameni în care am încredere şi de care mă simt legată printr-o conexiune personală. Ca performer, eu caut însă schimbul direct oferit de existenţa publicului live, când poţi să simţi energia fiecăruia într-un spaţiu pe care îl împarţi cu ei doar într-un anume moment.
Nu mai există o a doua şansă. Când joci în faţa camerei poţi să faci 20 de ‚duble‘ ale aceleiaşi scene şi să o alegi apoi pe cea mai bună. Asta înseamnă să trişezi cu toate că close up-ul camerei îţi va surprinde gândurile.
Pe scenă ai posibilitatea să prezinţi o versiune a realităţii mai stilizată şi distorsionată.


Unde îşi găseşte locul pictura în această filosofie artistică personală, cum poate aceasta să îţi aducă mai multă satisfacţie decât o live performance?
Nutresc o pasiune pentru frumuseţe! Prin frumuseţe înţeleg lucrurile care mă tuşează: un act de generozitate, o furtună de vară, mirosul oceanului, gustul nostalgiei, un gest făcut pe ascuns, cuvinte nespuse. Iubesc pictura şi desenul în primul rând pentru chipuri şi trupuri, mai ales cele care sunt purtătoare al unui asemenea tip de frumuseţe.
Este un alt mod de a-ţi traduce emoţia, de a-ţi exprima viziunea. Este un sport solitar, precum cel al scrierii jurnalului intim. Pentru mine, este ca meditaţia.
Ce îmi poţi spune despre spectacolul tău concept „Black Snow“ sau de compoziţiile recente pentru performance-ul de dance-theatre tradiţional japonez Butoh?
Pentru „Black Snow“ am reuşit să concep un show în care performez singură şi care explorează noaptea ca o dimensiune paralelă prin mixul de muzică, story telling şi pictură, ce conduce oamenii într-o călătorie intensă, inspirată de Ingmar Bergman şi de Sarah Kane.
Cât despre restul întrebării tale, am fost rugată recent să compun şi să interpretez muzica pentru un performance coregrafic solo şi contactul cu Butoh mi-a oferit incredibila experienţă să pot lucra cu Yuko Caseki. Voi dansa cu ea în iunie într-un nou spectacol… cred că sunt o artistă versatilă! Întotdeauna deschisă la provocări.
La final, în doar câteva cuvinte, lămureşte-ne ce se mai întâmplă cu Noblesse Oblige pentru că puţini bucureşteni îşi mai aduc aminte că se împlinesc 10 ani de când ai urcat pe scena de la Club Control alături de Sebastian Lee Philipp…
Ne-am întâlnit şi am fost imediat pe aceeaşi lungime de undă… restul e istorie, am înregistrat patru albume şi am călătorit în turnee timp de aproape 13 ani.
Nu mai compunem împreună fiindcă, pentru moment, fiecare dintre noi se concentrează asupra proiectelor solo. Ne susţinem însă în continuare, în orice fel posibil.
Interviu realizat de Ioan Big | Dialoguri fără note