Întîlnirile cu oamenii la care ai ţinut în adolescenţă uneori te cam… pun pe gînduri (de aceea deocamdată nu îndrăznesc să recitesc cărţile care cîndva m-au vrăjit). La un festival de literatură, un scriitor care mi-a plăcut mult în adolescenţă a zis c-a adus nişte cărţi pe care vrea să le recomande (ce frumos, admirabil, mi-am zis). Apoi au fost discuţii interminabile despre mai nimic. Cînd a ajuns microfonul la mine, m-am străduit să spun cît mai pe scurt ce aveam de povestit, apoi am zis că-mi cedez restul timpului pentru acele recomandări. Omul, un scriitor excelent (am să-i recitesc, totuşi, cărţile), a scos din gentoi zece broşurele editate pe la tipografii mărginaşe de vedetuţe şi mai obscure, cu bloguri motivaţionale şi sute de fani la fel ca ei. Zice: „Uite, fata asta are 15 ani şi a scris o carte! Îţi dai seama, să scrii o carte la 15 ani! Băiatul ăsta nu este cititor, e scriitor, dom’le! Nu citeşte fiindcă nu vrea să fie influenţat! A auzit cineva de cartea asta? E superbă! E despre doi fraţi, copii mici care ajung pentru prima oară la oraş. Fetiţa e puţin mai mare, îl ia pe frate-so şi-i zice c-o să-l ducă într-un loc de poveste. Intră într-o cantină, fetiţa avea cîţiva bănuţi, cere un ceai. Bea un gît, îi întinde cana fratelui mai mic şi ştiţi ce zice? Zice ceva extraordinar, demn de maaarea literatură! Ştiţi ce zice? Zice: ce bun îi!” Şoaptă din sală: „Cam ca-n Marquez!”…
