Profesor, muzeograf, pictor, sculptor, grafician, figură consacrată. E gălățeanul Gheorghe Miron, ajuns la 60 de ani, vârstă la care l-am provocat la un dialog ușor filosofic. Despre sănătate, snobism și frumos.
– Ce culoare ar predomina masa românului ca să-l vedem însănătoșindu-se?
– Ține capul sus și spatele drept, cum e lozinca asta? Ne vom trezi curând după o noapte de amor cu strigături și vom vedea totul schimbat. Românii sunt greu de educat: n-am face mare lucru și, dacă se poate, am primi recompensa. Mărunțișuri. Ne trăim inconștient viața, credem orbește în nou și ne sufocă. Ce-ar fi să ne facem o listă cu priorități din care să nu lipsească FRUMOSUL? Keanu Reevers spune: „Mâncați ce vă place, umblați prin soare, spuneți adevărul, fiți prostuți, fiți copii, iubiți, iertați, bucurați-vă!” Fiecare-și alege culoarea. Mie-mi place albastrul, infinitul. Dar întreabă snobul: se poartă anul ăsta?
– Snobismul unui închipuit iubitor de artă o fi sinonimul pungii de semințe de pe stadion?
– Despre iubitorii de artă se pot spune multe, în sălile de expoziție întâlnim două categorii. Prima, oamenii care privesc, bucurându-se de frumos, de artă. Îi admir, cu toate că doar trăiesc momentul înălțător la care participă, ei nu mișcă viitorul. Ceilalți sunt „vernisagiștii”. Vin, par interesați, par să înțeleagă, dar întreabă ce e la protocol. Și nu e vorba de noi, i-am întâlnit și în inima Parisului. Or avea semințe în buzunare.
– Ce-ar fi să nu mai vedem cozi la magazin, „la oferte”, ci la muzeu? Trebuie să fie arta pentru oricine?
– Am auzit asta, cum că arta nu-i pentru toți… Cineva din Muzeul de Artă Vizuală Galați s-a referit la proștii ce trebuie educați. Când artistul lucrează, o face în primul rând pentru el. Apoi, odată cu expunerea lucrării, aceasta nu-i mai aparține. I se adresează iubitorilor de frumos. O dată cu opera, o parte din el pleacă spre public. Trebuie savurată picătura de dăruire!
– Abstract sau fotografie, rămânem or emigrăm?
– Abstractul… Se poate vorbi figurativ și invers. Nimic din ce umple viața nu e abstract. Ce invenție lingvistică, născocită ca noi toți ceilalți să avem cu ce ne sparge capetele! Unii interlocutorii sunt abstracți, aproape… departe de noi. Când am pomenit snobii, m-am referit și la abstract. Cu cât e mai neclar în exprimare, cu atât auditoriul pleacă să privească noaptea înstelată, un val spart de dig, un apus sau un răsărit de soare, un chip de copil nealterat de abstractul cotidian. Ar fi bine să plecăm rămânând, nu să emigrăm!
– Cum ne sculptăm drumul în viață? E nevoie de un maestru?
– Din nefericire, drumul în viață nu-l alegem, aproape ne e impus. Priviți modelele propuse de societate! Grotesc, hoție, curve, hoituri. Valori? Fugi de-aici! În meseria pe care-o practic, fără maestru și fără valoare, îți irosești viața, rămâi în barca celor fără nume. Cred cu tărie ce afirm!
Un răspuns
Cred că suntem prea triști și aproape fără speranță!
În vorbe mai ales!
Albastrul cerului din timpul zilei este culoarea sufletului meu și are o mare însemnătate pentru mine: speranța, visul, credința în iubire și alte așa zise “nimicuri” care mă apropie de Dumnezeu!
Toate cele bune domnului Gheorghe Miron și să auzim numai de bine!
SG