Hai că te-ai pregătit și anul acesta de întâlnirea cu sfârâitul grătarului, doar ești omul muncii, cum ți se spunea pe vremuri, și trebuie să te simți beneficiar. Apropo, îmi povestea acum câțiva ani un amic argentinian, detașat cu serviciul în România, că n-a visat o țară ca a noastră care să semene leit din acest punct de vedere cu meleagurile sale. Voi faceți grătare și în somn, se distra amigo de la Buenos Aires, și a prins și un furtunos 1 Mai muncitoresc. Da, a fost o zi plină de nori și a plouat, de aceea a fost o serbare furtunoasă, însă ne-am răzbunat sub copertină până după miezul nopții. Eu mă numeam muncitor, el trabajador și respectam cu sfințenie Ziua Internațională a Muncii. A fost promovată pe timpul lui Nea Nicu, dar nu are legătură cu apucăturile ceaușiste, așa au simțit eșaloanele inferioare dictatorului să transmită în teritoriu – tovarăși, mititei cu muștar și, neapărat, defilare.
Generațiile născute după 1989 iau aceste povești în glumă și nu e o dramă, ba chiar trebuie să păstrăm tendința și, în ciuda momentelor frumoase consumate în anii șaisezi-șaptezeci-optzeci, să ironizăm vremurile apuse. De asemenea, e cazul să tragem cortina ipocriziei, deci să recunoaștem că nimănui nu-i place munca. La școală, dacă aveai vreun îndoctrinat, îl făceai tocilar și, de cele mai multe ori, ieșea ceva de pe urma acestei atitudini, însă nu știu cum rezolvăm chestiunea cu angajatul model care stă la birou și după program. Ori rămâi ca să-l gâdili undeva pe șef, eventual pârându-ți colegii ca să avansezi pe scara organigramei, ori sunteți amanți și chestiunea se discută în alt registru, ori Dumnezeu să mă bată dacă știu ce e cu tine. Așadar, ne bucurăm să avem un job și atât, fericirea o atingem abia când ajungem acasă. La mulți ani de 1 Mai, la mulți ani de Ziua Nemuncii!
