Am avut nopțile trecute un vis. Se făcea, fir-ar să fie de coșmar pe invers, că România creștea pe bune, nu ce ne mai transmit într-o grabă deontologică diverse institute sau ONG-uri, se lățea din punct de vedere economic, la Tișița, Șendreni și Baldovinești, ca să bifez întreaga zonă care ne interesează, te puteai înțepa în autostradă, iar în perimetrul disputat de Galați și Brăila, pe lângă dig, mă indispunea marele neajuns de a mă foi cu mașina prin parcare. Asta m-a și trezit din somn: cum naiba, frate, plantezi ditamai aeroportul după cartierul colorat Dimitrie Cantemir și nu proiectezi și o super-parcare? Iar trebuie să iau metroul de la Păpădie (n.a. – obiectiv din centrul Galațiului) ca să ajung să-mi fac check-in-ul? Și riscam să întârzii, cursa TAROM cu destinația Lisabona fiind pe punctul de a decola. Mi-a sunat brusc ceasul… Am pierdut și city break-ul de Portugalia, nici loc pentru autoturismul personal nu identificasem, ce mai, eram răvășit total… Afară ploua, pe Grupul Șoferilor din Galați erau semnalate inundații în mai multe intersecții din urbe, nu mă dezmeticeam, ptiu, ptiu! Sincer, mă gândeam cu groază la oamenii care se aflau în metrou la acea oră. Cum care metrou? N-ai citit cu atenție de la început? Haide, mă, așa era construită iluzia aia, țara chiar devenise un tigru, iar sud-estul României, o aglomerare urbană înțesată de investitori și infrastructură. Măcar mașina să-mi fi rămas din visul ăla, că era aproape nouă. Ce român mic sunt, nu-i așa?
