Aveam 22 de ani fără vreo 3 luni. Era martie, iar Bucureștiul la mijlocul începutului de primăvară e infinit mai călduros decât orice oraș din Ardeal. Îl citeam cu nesaț pe Lorin, la fiecare două săptămâni într-o publicație de timp liber, și îi urmăream postările de pe ublog, locul în care scria vrute și nevrute, după pofta inimii. S-a nimerit să mă aflu pentru mai puțin de 20 de ore în Capitală, și s-a nimerit să îmi stâng boașele în pantaloni, să pun mâna pe o Nokia 3300 și să îl sun pe tânărul scriitor pe care-l admiram de ceva vreme, dar a cărui carte nu o găsisem în nicio librărie din Cluj, Brașov sau București. M-am prezentat cu o voce mult mai pițigăiată decât o am în realitate și l-am chemat la o cafea. Așa, ca de vineri. Evident că nu mi-a trecut prin cap că o să și zică da, în condițiile în care puteam fi o psihopată fanatică. Ne-am văzut în Cișmigiu, am povestit verzi și uscate, de zici că ne știam din anul 1 de facultate. Discuția a continuat 300 de metri mai încolo, la etajul nu-mai-țin-minte-cât al unui bloc vechi, în apartamentul său de scriitoraș, unde l-am urmat fiindcă îmi promisese un exemplar din „Lorgean”. Am devorat cartea pe drumul București-Cluj, invidiindu-l pe ascuns pentru experiența orientală pe care o descria atât de veridic. Acum, am 28 de ani fără trei luni și încă în urmăresc pe Lorin. Tocmai s-a întors din Iran și probabil lucrează la o nouă carte. Îl invidiez profund.
Alexandra Alexa
alexandra@zilesinopti.ro
