Mi-a zis că nu-i face bine laptele rece la stomac și că preferă cafeaua neagră, fără zahăr. Cică îi aduce aminte de o mătușă. Bine mă, cum dorești, în gândul meu. Ne-am așezat la masă, eu pe un scaun, el pe mobilul de pe masă. M-a
rugat să mă limitez la o țigară pentru că amețește de la fum. Cam sclifosit gândacul ăsta. L-am întrebat de unde vine. S-a dezumfl at brusc, așa, cuprins parcă de melancolie.
Mi-a zis că de mic și-a dorit să plece în lumea largă, s-o descopere, să cunoască alți gândaci, de alte soiuri. Ce ciudat. Am mai aflat că ai lui locuiau (a fost o inundație și au murit toți) pe lângă stadion și că doar el a scăpat. A avut noroc cu o tanti, care i-a asigurat transportul în geantă până în Grigorescu. Dar tot nu e mulțumit. Vrea în altă parte, zice că gândacii de p’aici sunt cam posaci. Nu am apucat să îi zic mare lucru, că și-a terminat cafeaua și a zis că are treabă. M-am bucurat că și-a luat tălpășița și mi-am mai aprins o țigară. Holbându-mă la tavan, m-am gândit jumătate de zi la gândacul ciudat, mereu nemulțumit de viața lui, hotărât să facă tot mai mult. Am concluzionat că seamănă puțin cu mine
