Să vorbim despre pârş. Pârşul mare. Alegând să locuiască, singur şi departe de frământările lumii, în casa de vacanţă a sorei mele, aflată undeva în munţi, unde-s văi incredibile, cu poduri suspendate peste râuri pline de păstrăvi. Pârşul, şoarece solitar, locuia acolo, rodea tot ce se putea, dar chiar tot ce se putea, şi chiar şi tot ce aparent nu se putea, făcând distrugeri masive când nu făcea decât să-şi aplice principiile de viaţă. Tropăind noaptea în pod cât o turmă de bivoli, sărind peste piepturile eventualilor oaspeţi. Nu l-am văzut niciodată.
Mi-l imaginez sperios, cu inima mică, cu ochi mari, adeptul unei ataraxii care-l gonise de lume, fericit în singurătatea lui, de vreme ce nu voia nici să plece, nici să-şi aducă vreun companion, trăind ronţăind, ronţăind trăind. A fost găsit în pod. Îl văd amuşinând în dimineaţa aceea rece, privind cu un singur ochi printr-o lucarnă la frunza care cade, apoi gândindu-se că e vremea să-şi construiască, prudent, coconul în care-avea să hiberneze. Deodată aşa de obosit. Întinzânduse pe-o parte, cugetând în penumbră, luându-şi în braţe lăbuţele din spate, învelindu-se cu coada, închizând ochii cu gândul să se odihnească un pic.
