Guitar Meeting Festival a crescut mult în cei 12 ani de când adună pasionații de chitară de toate vârstele.
Între 3 și 6 septembrie, la Muzeul ASTRA din Sibiu, festivalul ajunge la cea mai amplă ediție de până acum: patru zile, peste 35 de grupuri de chitară și aproape 300 de chitariști veniți pe cont propriu din România și Republica Moldova.
Dar cu cât proiectul crește, cu atât devine mai greu de dus doar pe entuziasm și bunăvoință. Cosmin Marcu vorbește despre oamenii care au făcut posibil festivalul, despre limitele pasiunii și despre cum poți construi mai departe fără să pierzi lucrurile care au făcut comunitatea să crească.
Sunteți deja la ediția cu numărul 12. Dacă te uiți la Guitar Meeting Festival de la început și până astăzi, ce simți că s-a schimbat cel mai mult?
Cred că am crescut cu toții odată cu proiectul. Și proiectul, și noi, și oamenii care sunt lângă noi. La început erau multe lucruri pe care le făceam pur și simplu din entuziasm. Nu ne gândeam foarte mult unde poate ajunge totul peste zece ani. Ne doream să aducem oameni împreună în jurul chitarei și al muzicii și să construim un context în care copiii și tinerii să simtă că au unde să vină, unde să cânte, unde să întâlnească alți oameni ca ei.
Acum lucrurile au ajuns la o dimensiune la care avem nevoie de mult mai multă strategie. Financiar, logistic, dar și ca oameni. Nu mai poți construi doar pe energie și pe „lasă că rezolvăm noi”. Sau, cel puțin, nu poți face asta la nesfârșit. În același timp, cred că partea care nu s-a schimbat este motivul pentru care facem toate lucrurile astea. Tot oamenii sunt în centru. Oamenii și locul pe care muzica, arta și educația îl au în viața lor.
2026 pare să fie și un an mai complicat pentru sectorul cultural. Simțiți asta?
Da. Cred că anul acesta simțim nesiguranța financiară mai mult decât în alți ani. Și este un paradox, pentru că Guitar Meeting Festival este în același timp mai mare ca în trecut. Avem mai mulți oameni, mai multe activități, mai multe lucruri pe care încercăm să le oferim oamenilor și pe care și noi simțim că ar trebui să le facem. Dar resursele nu cresc automat odată cu proiectul.
Ajungi într-un punct în care trebuie să te întrebi foarte serios nu doar „cum facem ediția de anul acesta?”, ci „cum construim lucrurile astfel încât să mai putem face asta și peste cinci ani?”. Și cred că aici suntem noi acum. Într-un punct de cotitură. Încercăm să ținem programul educațional Pune Mâna pe Chitară pe o direcție sănătoasă, să putem finanța ceea ce există deja și lucrurile noi despre care vedem foarte clar că sunt necesare.
În același timp, festivalul a crescut foarte repede și uneori simțim că ne-o ia înainte. Iar puterile noastre, ca oameni, sunt totuși limitate.
Ce vă face atunci să continuați?
Oamenii. Și nu spun asta ca pe o formulă frumoasă. Nimic din ceea ce există astăzi n-ar fi putut exista fără oamenii care au rămas lângă noi ani la rând. Sunt profesori de chitară care au fost lângă noi acum zece ani și sunt și astăzi. Sunt prieteni care ne spun „am eu un microbuz”, „vă ajutăm noi cu niște scaune”, „hai că rezolvăm”.
Sunt oameni care ne sună pur și simplu într-un moment mai greu și ne spun să nu renunțăm. Sunt artiști care poate nici nu realizează cât de mult contează uneori când ne spun: „E bine ce faceți. Continuați.” Și apoi sunt copiii. Sunt copii pe care i-am văzut venind la Guitar Meeting Festival când erau foarte mici și pe care îi vedem acum adolescenți sau tineri.
Unii cântă în continuare. Unii au trupe. Unii poate au luat-o pe cu totul alt drum, dar se întorc la festival. Ne face să credem că totuși poate aceste proiecte fac lumea puțin mai bună. Când vezi lucrurile astea, este greu să spui că nu mai contează.
Anul acesta Guitar Meeting Festival are, pentru prima dată, patru zile. A fost o decizie planificată?
Nu chiar. A venit destul de natural. Nu ne-am trezit într-o dimineață spunând „de anul acesta facem festival de patru zile”. A venit foarte mult din feedback-ul oamenilor și din felul în care a crescut festivalul. Ne doream, de exemplu, ca duminica să fie puțin mai scurtă. Vin foarte multe familii din alte orașe, foarte mulți copii, iar luni începe școala.
Vrem să poată ajunge acasă liniștiți și să nu transforme toată experiența într-un maraton. În același timp, au apărut mai multe concerte, mai multe ateliere, mai multe întâlniri, mai multe lucruri pe care vrem să le oferim. Și ne-am dat seama că avem nevoie și de timp în care să nu se întâmple neapărat ceva spectaculos. Timp în care oamenii să stea. Să se cunoască. Să stea pe iarbă. Să vorbească. Să meargă la un atelier. Să descopere un artist.
Pentru noi, de fapt, aici este unul dintre focusurile festivalului și partea de „edu” din edutainment. Seara ne distrăm și dansăm, dar ziua vrem să învățăm ceva, să descoperim, să ne bucurăm de viață și, poate, să plecăm puțin mai buni decât am venit.
Vorbiți mult despre familie când vorbiți despre Guitar Meeting Festival. De ce?
Pentru că e una dintre imaginile care ne place cel mai mult la festival. Să vezi o mamă, un tată și copilul lor bucurându-se de același concert. Poate fiecare îl trăiește diferit, poate au ajuns la artistul acela din generații diferite, dar pentru două ore sunt acolo împreună. Cred că avem din ce în ce mai puține contexte în care generațiile chiar petrec timp împreună, nu doar sunt în același loc.
Și la Guitar Meeting Festival vedem foarte mult lucrul acesta. Avem și copii foarte mici, adolescenți, părinți, bunici, tineri care vin cu prietenii. Nu vrem să construim un festival în care trebuie să aparții unei anumite categorii ca să te simți bine.
Anul acesta aveți peste 35 de grupuri de chitară și aproape 300 de chitariști care vin pe cont propriu la Concertul Manifest, din peste 60 de orașe și localități din România și Republica Moldova. Ce înseamnă pentru voi cifrele acestea?
Când le vezi într-un Excel, sunt niște cifre. Când începi să te gândești ce este în spatele fiecărui grup, se schimbă complet perspectiva. Sunt foarte mulți minori. Asta înseamnă părinți care se organizează, coordonatori care își asumă responsabilitatea pentru ei, profesori care repetă luni întregi, oameni care caută autocare, trenuri, mașini, cazare.
Unii dintre ei traversează jumătate de țară ca să ajungă la Sibiu. Și pe noi ne uimește în fiecare an efortul acesta. Uneori mi-ar plăcea ca toți cei care sunt implicați în festival: artiști, parteneri, sponsori, instituții, să poată vedea efectiv harta asta. Să vezi liniile venind din toate părțile țării spre Sibiu. Pentru că atunci înțelegi altfel ce construim. Nu mai vezi doar un concert cu multe chitare.
Vezi sute de povești și sute de drumuri care se întâlnesc pentru câteva zile în același loc. Iar noi simțim o responsabilitate foarte mare față de oamenii aceștia. Dacă ei fac efortul să vină până aici, vrem și noi să le oferim cea mai bună experiență pe care o putem construi.
Aveți și cel mai mare line-up de până acum. Ce înseamnă asta din interior?
În primul rând, foarte multă logistică. (râde) Pentru noi este un challenge mare de producție. Festivalul este mult mai complex decât era acum câțiva ani. Dar ceea ce ne bucură este că avem artiști care înțeleg foarte bine ce încercăm să construim aici. Noi nu ne dorim ca relația lor cu festivalul să fie doar: ai ajuns, ai cântat 45 de minute și ai plecat.
Încercăm, acolo unde este posibil și unde artiștii își doresc, să îi implicăm și în alte activități. În întâlniri, în discuții, în masterclass-uri, în momente în care pot intra în contact cu copiii și cu publicul. Pentru că uneori zece minute de conversație cu un artist pot să însemne enorm pentru un copil care abia începe, dar la fel de mult și pentru un adult de 30, 40 sau 50 de ani care descoperă ceva nou sau ajunge să audă o perspectivă la care nu ar fi avut altfel acces.
Este și o formă de a diminua distanța dintre artist și public?
Da, foarte mult. Trăim într-o perioadă în care vedem foarte mult unii despre ceilalți prin social media, dar nu înseamnă neapărat că suntem mai aproape. La festival ne place ideea aceasta de prezență reală. Fără prea mult „briz-briz”, fără să construim permanent imaginea perfectă.
Un artist este și el un om care a început undeva. Care a avut emoții. Care a repetat într-o cameră. Care a fost probabil respins la un moment dat. Care a avut îndoieli. Până la urmă, indiferent cine ești și ce faci, suntem toți oameni. Și credem mult în întâlnirile astea simple, în care putem să vorbim, să ne ascultăm, să învățăm unii de la ceilalți și să ne susținem.
Acolo apare, de fapt, apropierea. Pentru noi întâlnirea aceea este foarte valoroasă.
Guitar Meeting Festival încearcă să ofere o platformă și tinerilor care vor să urmeze drumul muzicii. Cât de importantă este direcția aceasta?
Foarte importantă. Sunt foarte mulți copii și tineri care cântă în România și care au foarte puține contexte reale în care să facă următorul pas. Poți să repeți în cameră, poți să pui un clip online, poți să cânți la școală. Dar la un moment dat ai nevoie să urci pe o scenă, să întâlnești alți muzicieni, să vezi cum funcționează lucrurile.
Și încercăm, cât putem, să le creăm astfel de contexte. Dar mai este ceva la care ținem mult: nu credem că trebuie să devii muzician profesionist pentru ca muzica să aibă un rol important în viața ta. Poți să faci muzică, chiar și foarte simplu, sau pur și simplu să-i dai un loc special în viața ta. Să fie piesa pe care o asculți în mașină înainte să cobori, versul la care te întorci când ai nevoie de curaj sau melodia care te ajută să pui în ordine ceva ce simți.
Poți să fii medic și să cânți la chitară. Poți să fii programator și să ai o trupă. Poți să începi la 14 ani sau la 50 de ani. Programul Pune Mâna pe Chitară, care stă la baza festivalului, a pornit tocmai din ideea că muzica nu trebuie să aparțină doar muzicienilor.
Festivalul a devenit vizibil. Există însă în spate programul Pune Mâna pe Chitară, care funcționează pe tot parcursul anului. Simțiți uneori că festivalul crește mai repede decât fundația pe care stă?
Da. Și este una dintre preocupările noastre cele mai mari acum. Festivalul e foarte vizibil. Sunt scenele, artiștii, luminile, Concertul Manifest, peste o mie de chitariști într-un singur loc. Dar în spatele lui există foarte multă muncă pe tot parcursul anului: să ții programul Pune Mâna pe Chitară pe o direcție bună, să dezvolți acolo unde chiar are sens și să ai resursele cu care să susții această dezvoltare.
Sunt profesori, cursuri, întâlniri, copii care învață, comunități locale. Și ne dorim foarte mult să nu pierdem direcția aceasta. În același timp, o zonă pe care abia acum începem să o dezvoltăm așa cum ne dorim este ceea ce oferim publicului. Guitar Meeting Festival s-a născut din comunitatea de chitariști Pune Mâna pe Chitară, dar în timp în jurul ei s-a adunat o comunitate mult mai largă.
Încercăm să nu uităm lucrul acesta și să punem tot mai multă grijă în experiența fiecărui om care ajunge la festival. Asta înseamnă să fim atenți nu doar la cine cântă pe scenă, ci și la ce contexte creăm, cum își petrec oamenii timpul în festival, ce descoperă, ce conversații au și, poate cel mai important, cu ce idei și valori pleacă acasă.
Festivalul ne-o ia înainte uneori. E frumos că se întâmplă asta, dar ne obligă să construim în spate o structură suficient de sănătoasă încât să-l poată susține și mai departe.
Simți că există o limită a cât poate fi construit prin pasiunea și implicarea câtorva oameni?
Cu siguranță. Pasiunea e extraordinară. Fără ea nu cred că începea nimic. Dar pasiunea nu poate înlocui la nesfârșit un sistem. Nu poți cere oamenilor ani la rând să lucreze peste puteri doar pentru că iubesc un proiect. La un moment dat trebuie să existe echipe sănătoase, finanțare, predictibilitate, proceduri și timp în care oamenii să poată și trăi.
Și cred că nu e doar problema noastră. E o discuție pe care ar trebui să o avem mai des în sectorul cultural din România. Cum facem ca proiectele care demonstrează că au o comunitate și că răspund unei nevoi reale să nu depindă permanent de faptul că niște oameni sunt suficient de încăpățânați încât să nu renunțe?
După 12 ediții, ce te impresionează încă?
Faptul că oamenii vin. Știu că sună foarte simplu. Dar un profesor care vine cu 20 de copii de la sute de kilometri distanță mă impresionează. Un părinte care își ia liber, își pune copilul și chitara în mașină și pornește spre Sibiu mă impresionează. Un copil care vine pentru al patrulea an și pe care îl vezi că între timp a crescut, cântă mai bine, are mai mult curaj, mă impresionează.
Un artist care după concert nu pleacă imediat, ci rămâne să vorbească cu oamenii, mă impresionează. Un voluntar care la 11 noaptea încă întreabă „unde mai e nevoie de mine?” mă impresionează. Cred că astea sunt lucrurile care ne țin ancorați.
Dacă ar trebui să descrii ediția cu numărul 12 printr-un singur gând, care ar fi?
Cred că ediția asta este despre cât de departe poate ajunge ceva construit împreună. Dar și despre responsabilitatea care vine odată cu asta. Ne bucurăm foarte tare că Guitar Meeting Festival a ajuns aici. Nu cred că ne imaginam la început unde o să ne ducă drumul acesta și nici nu ne-am pus vreodată problema în termenii „cât de mare poate deveni?”.
Acum întrebarea este mai degrabă: cum avem grijă de ceea ce am construit? Cum facem să existe și peste ani. Cum avem grijă de oamenii care îl fac posibil. Cum păstrăm programul educațional viu. Cum continuăm să oferim copiilor și tinerilor contexte reale în care să se întâlnească prin muzică.
Și sper ca oamenii care vin anul acesta la festival să simtă tocmai lucrul acesta: că nu vin doar la niște concerte. Vin într-o comunitate pe care foarte mulți oameni au construit-o, puțin câte puțin, timp de 12 ediții.
