Mata Hari şi arhetipul “femme fatale” în Pop culture

Mata Hari femme fatale | La 150 de ani de la nașterea Margarethei Zelle, Mata Hari rămâne unul dintre cele mai recognoscibile mituri feminine ale secolului XX. De la Greta Garbo și Jeanne Moreau la jocuri video, balet și femeile-spion ale cinema-ului contemporan, arhetipul femme fatale continuă să se reinventeze în cultura pop.

Mata Hari: de la Margaretha Zelle la mitul femme fatale

La 150 de ani de la naşterea pe 7 august 1876 a spioanei dansatoare Margaretha Zelle, pseudonimul ei – Mata Hari – continuă să îşi conserve notorietatea în conştiinţa publică datorită Pop culture, pentru care a reprezentat constant o sursă de inspiraţie, indiferent de schimbările ce au marcat evoluţia reprezentării femeilor în variile medii de expresie, de la literatură, muzică şi arte vizuale până la cinema, teatru şi jocuri video.

Faptul că Mata Hari rămâne singurul arhetip iconic al femme fatale în secolul XXI dintre cele pe care cultura, istoria şi mitologia le-au propulsat în atenţia publicului larg până în 1900, fie că ne gândim la Circe, Salome ori Cleopatra, fie la Morgan le Fay, Marie Antoinette sau Regina Noptii, îşi are explicaţia, în primul rând, în povestea ei de viaţă, mai dramatică decât orice ficţiune şi atât de ambiguă, încât lasă loc pentru nenumărate interpretări ale puterii şi influenţei pe care o avea asupra bărbaţilor.

Mata Hari a fost acuzată că ar fi cauzat moartea a 50.000 de soldaţi şi executată în 1917, în timpul WWI, fără ca serviciile de informaţii franceze şi britanice să prezinte dovezi concludente că ar fi trădat, deci nu e limpede – nici măcar după declasificarea dosarului, în 2017 – dacă a fost o super-spioană sau a reprezentat un ţap ispăşitor pentru faptul că Franţa se afla în pragul colapsului militar.

Întreaga biografie a Margarethei Zelle e însă jalonată de o serie de mistere, ce au contribuit la conturarea imaginii ei de femme fatale încă din timpul vieţii, începând de la cauza decesului copiilor săi în Indonezia până la modul în care îşi gândea apariţiile scenice.

Chiar contemporanii femeii au aflat târziu adevărul despre persona Mata Hari, care, în realitate, nu era o prinţesă javaneză pregătită în arta dansului sacru indian după cum susţinea, ci o tânără din Ţările de Jos, al cărei parcurs profesional începuse cu numere de circ şi modeling pentru artişti, înainte de a se afirma în spaţiul dansului exotic/erotic.

În pofida criticilor legate de calitatea artistică discutabilă a show-urilor sale exhibiţioniste, stilul de dans inedit şi provocator pe care l-a propus ca fiind de sorginte hindusă a făcut ca senzuala şi dezinhibata olandeză să se bucure de un succes imens şi imediat pe scenele pariziene, inclusiv Olympia, încă de la debutul din 1905, dublat şi de cel în zona mondenă, mai ales după ce a devenit amanta industriaşului multimilionar Émile Guimet, fondatorul muzeului de arte asiatice care-i poartă numele.

După 10 ani în care piaţa se umpluse deja de imitatori, Mata Hari a renunţat la dans, însă a continuat să-şi consolideze reputaţia de curtezană boemă, al cărei portofoliu de conexiuni sociale se extindea în afara graniţelor Franței.

Parte ca urmare a constantei poftă de bani, parte din dragoste pentru un ofiţer rus rănit pe front – nu vom şti niciodată adevărul complet -, femeia s-a lăsat apoi prinsă într-un joc de putere în care nu era decât un pion, iar acest pion a fost repede… sacrificat.

De la Mata Hari reală la legenda cinematografică

Dezvăluirile despre “cea mai importantă spioană a secolului” din timpul procesului au făcut ca, în doar câţiva ani de la execuţia ei, Mata Hari să devină personaj de ficţiune cinematografică, atât în Europa, interpretată fiind de către Magda Sonja (1927), cât şi la Hollywood, în versiunea MGM cu Greta Garbo (1931).

Dincolo de suculenţa biografiei sale, un alt motiv pentru care a ajuns peste noapte o muză pentru scenarişti îl reprezintă contextul în care a cunoscut celebritatea: primul război mondial în noua eră a mediilor de comunicare, a cărui evoluţie şi consecinţe interesau publicul la nivel de masă.

Perpetuarea ulterioară a stării de conflict între diverse state de pe glob a conservat apetitul consumatorilor de Pop culture pentru acest tip de background, permiţând crearea unor declinări relevante pentru noile generaţii, dar şi impunerea de noi modele feminine, astfel încât au urmat o sumedenie de alte întrupări, într-un spectru variat stilistic, de la Biopic-uri erotice (Mata Hari din 1985, cu Sylvia Kristel) ori parodii (Casino Royale din 1967, cu Joanna Pettet) până la episoade TV (Paris, October 1916 din serialul The Young Indiana Jones Chronicles, 1993) şi lungmetraje de spionaj de factură clasică (Mata Hari, Agent H21 din 1964, cu Jeanne Moreau) sau modernă, precum The King’s Man, al lui Matthew Vaughn, din 2021.

De ce Mata Hari a supraviețuit în cultura pop

Prin comparaţie, femmes fatales cu o istorie mai mare de 100 de ani, cu excepţia Cleopatrei, au beneficiat doar sporadic de resurecţii care să le facă perene în cinematografie.

Salome, după filmul din 1923 cu Alla Nazimova, mai are ca vârf notabil doar Salome’s Last Dance, al lui Ken Russell (1988), interpretările lui Hedy Lamarr (Delilah) şi Paulette Goddard (Jezebel) din Samson and Delilah (1948) şi, respectiv, Sins of Jezebel (1953) nu au fost egalate, în cazul lui Marie Antoinette rămânem cu Norma Shearer (1938) şi Kirsten Dunst (2006), iar pe Medea a salvat-o Maria Callas în filmul lui Pasolini din ‘69.

De fapt, ce a diferenţiat-o pe Mata Hari faţă de precursoare, dar şi în raport cu alte figuri cu potenţial mitologizant, contemporane cu ea, precum dansatoarea-curtezană La Belle Otero sau spioana Violette Szabo, de asemenea executată, a fost că povestea sa – o combinaţie unică de mondenitate, erotism, artă şi politică – a dovedit din start un magnetism inepuizabil.

De la femme fatale la femeia-spion contemporană

Mata Hari a devenit un sinonim al femme fatale, dar, mai ales în ultimii 50 de ani, personajul trebuie privit şi din perspectiva tropului central al spionului, ca mijloc de a observa schimbările culturale în dezbaterile despre gen, putere, sexualitate și identitate națională.

Mai mult decât a fi o sursă esenţială de inspiraţie în crearea unor trasee deja bătătorite (“femeile fatale” din franciza James Bond, filmele Noir sau cele cu Mafia) sau pentru reperele tipologice memorabile de la finele secolului XX (Sharon Stone în Basic Instinct, Kathleen Turner în Body Heat, Glenn Close în Fatal Attraction, Kim Basinger în Final Analysis ş.a.m.d.), Margaretha Zelle a influenţat o varietate considerabilă de femei-spion din cinematografia post-2000, precum agenta acuzată pe nedrept în Salt (2010, Angelina Jolie), senzuala spioană din Atomic Blonde (2017, Charlize Theron) sau balerina al cărei corp devine armă în Red Sparrow (2018, Jennifer Lawrence), care sunt mult diferite faţă de spioanele jucăușe din anii ’60 (Emma Peel, Modesty Blaise) şi cele devenite în anii ’70-’90 parte a dezbaterilor despre femei în anumite profesii, ca Purdey (The New Avengers) sau Sydney (Alias).

Mata Hari în jocuri video, balet, musical și literatură

Acest “shift” milenial al legendarei spioane de la femme fatale la femme violente a fost susţinut inclusiv de jocurile video – în JRPG-urile Fate/Grand Order şi Shadow Hearts este agentă expertă în asasinate şi explozibili, de exemplu, iar în RPG-ul Reverse: 1999 e prezentată ca demon feminin -, dar contrabalansul a fost asigurat de artele performative, care, firesc, au marşat pe componenta vieţii lui Mata Hari asociată succesului ca dansatoare, indiferent că am avea în vedere spectacolele de musical, balet sau operă puse în scenă pe toate meridianele, în special în ultimul deceniu, după ce documentele legate de sfârşitul ei au devenit accesibile şi au inspirat câteva cărţi remarcabile, semnate de autori precum Jonathan Payne (Citizen Orlov) sau Paulo Coelho (The Spy).

Oricum, interpretările continuă să fie împărţite şi în prezent între misterul motivaţiei reale care a animat o femeie iubitoare de lux şi aventură să devină spioană şi transformarea ei remarcabilă din soție în Indiile Orientale Olandeze în cea mai celebrată prezență scenică din Europa, astfel încât parcursul lui Mata Hari în Pop culture este încă departe de final.

Text de IOAN BIG | POP-UP STORiEs

FAQ despre Mata Hari

Cine a fost Mata Hari?

Mata Hari a fost pseudonimul scenic al Margarethei Zelle, dansatoare olandeză devenită celebră la Paris la începutul secolului XX. În timpul Primului Război Mondial a fost acuzată de spionaj de autoritățile franceze și executată în 1917.

De ce este Mata Hari asociată cu arhetipul femme fatale?

Celebritatea sa ca dansatoare exotică, relațiile cu bărbați influenți, acuzațiile de spionaj și misterele care îi înconjoară biografia au transformat-o într-o imagine emblematică a femeii seducătoare asociate cu pericolul, puterea și secretul.

A fost Mata Hari cu adevărat spioană?

Mata Hari a fost condamnată pentru spionaj, însă interpretarea rolului său real continuă să fie controversată. Documentele și cercetările istorice nu au eliminat complet întrebarea dacă a fost un agent important sau dacă amploarea activității sale a fost exagerată.

Ce actrițe au interpretat-o pe Mata Hari în cinema?

Printre cele mai cunoscute reprezentări se numără Greta Garbo în Mata Hari din 1931, Jeanne Moreau în Mata Hari, Agent H21 din 1964 și Sylvia Kristel în Mata Hari din 1985.

Cum a influențat Mata Hari cultura pop?

Mitul său a depășit biografia istorică și a fost reinterpretat în cinema, literatură, teatru, balet, operă, musical și jocuri video. În timp, figura clasică a femme fatale a evoluat și spre modelul femeii-spion active și violente din cultura pop contemporană.

Citește și:

• POP-UP STORIEs | Personaje feminine iconice în Pop culture

POP-UP STORiEs | Personaje feminine iconice în Pop culture

• POP-UP STORIEs | Războiul, în cuvinte și imagini: portretizarea naturii umane prin artă 

POP-UP STORIEs | Războiul, în cuvinte și imagini: portretizarea naturii umane prin artă