DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Cu VLAD GORNEANU în căutarea lui Vlase prin viaţă şi muzică

La peste trei decenii de la debutul formației ZOB, Vlad Gorneanu, cunoscut publicului drept Vlase, privește înapoi fără nostalgii artificiale, dar cu luciditatea unui artist care și-a petrecut viața căutându-se pe sine. În acest amplu dialog cu Ioan Big, muzicianul vorbește despre aniversarea albumului Greatest (H)Tits, pasiunea pentru Beatles, copilărie, armată, psihoterapie, motociclete, barul pe care îl conduce în Centrul Vechi și felul în care timpul i-a schimbat raportarea la muzică și la oameni.

30 de ani de ZOB și începutul unei călătorii prin viața lui Vlase

Încă nu s-au sedimentat impresiile de pe urma recentului concert ZOB, care, prin lansarea albumului Greatest (H)Tits, a marcat aniversarea a 30 de ani de la debutul discografic al formaţiei – Parodisiac, apărut doar pe casetă în 1996 -, că Vlad Gorneanu, cunoscut melomanilor ca VLASE, va urca din nou pe scena de la Quantic pentru un tribut Beatles susţinut împreună cu Oigăn pe 9 iulie.

Între Punk-Rock-ul debordând de energie, spiritul protestatar şi umorul acid care l-au propulsat pe VLAD GORNEANU în anii ’90 în atenţia publicului din underground-ul bucureştean alături de Moşu & Co, până la melodiile ultra-fredonabile şi populare ale Fab Four este o distanţă considerabilă, iar asta ne-a făcut să ne întrebăm dacă în apreciatul basist şi vocalist nu se manifestă ceva din Dr. Jekyll & Mr Hyde.

Faptul că la această pendulare muzicală putem adăuga şi postura de cârciumar veteran din Centrul Vechi, întrucât Vlase a co-fondat barul 1974 Nişte domni şi fiii în 2006, şi, mai mult, ne amintim că, înainte de a face muzică, a început de copil prin a scrie versuri, a reprezentat un motiv suficient de puternic pentru a porni de la aniversarea ZOB într-o incursiune personală, printre motoare, pisici şi exmatriculări, în spaţiul şi timpii lui Vlase… câţi or fi aceştia.

Care a fost sentimentul tău când te-ai uitat în oglindă în dimineața de după concertul ZOB cu retrospectiva Greatest (H)Tits? Ai simţit melancolia standard ‘Uite cum a trecut timpul’ sau o mulţumire de genul ‘Sunt ani pe care i-am câștigat de la viață!’?

Sincer, m-am simțit ca după o petrecere extraordinară din care n-am înțeles nimic. Fix așa. Mă uitam și nu înțelegeam cum de mi se întâmplă asemenea chestii mișto, adică a fost aproape aceeași senzație pe care am avut-o la cel de 25 de ani [25 Weird Rounds Reunion, din 2018, susţinut de ZOB tot la Quantic – n.r.], care a fost primul nostru show mai mare. M-am întrebat în sinea mea dacă asta chiar s-a întâmplat în realitate, pentru că au fost atâţia oameni şi cu toţii au zâmbit, adică n-am văzut o încruntătură pe toată perioada spectacolului… bine, nici nu puteam să văd foarte bine, că-mi băteau luminile în ochi, dar, simțindu-i cumva, eu așa am avut impresia.

Altfel, am tot timpul din lume, este al meu, doar că se rulează carcasa şi, în oglindă, unde ieri vedeam un golănaș drăguțel, acum parcă văd un contabil sau ceva de genul ăsta, știi? Glumesc. Pe mine chiar nu mă deranjează trecerea timpului, cu excepţia faptului că nu prea văd venind lucruri bune din spate, care să ia locul a ce se întâmplă acum, deci să îmbunătăţească peisajul într-un fel sau altul.

Pe de altă parte, poate și eu sunt de vină că nu mă învârt în cercurile potrivite, fiindcă nici în vremea tinereţii mele nu toți erau rockeri, adică eram numai o mână de oameni şi eu cu ăia stăteam, mă înțelegeam și trăiam, iar ce era în afara bulei noastre, pur şi simplu, nu ne interesa… aşa că, probabil, sunt și acum foarte multe grupuri și grupulețe de felul ăsta, dar nu pot fi chiar toți bătuți în cap, asta sub nicio formă.

Dincolo de asta, îmi place unde mă aflu acum, mai ales că nu mă așteptam să ajung la 52 de ani… credeam că pe la 30 și ceva o să crăp, cum ar fi fost și normal la cât am băut. Acum, mi se pare că sunt din ce în ce mai aproape să mă găsesc pe mine, pentru că despre asta a fost cam toată viața mea… am încercat să mă găsesc pe mine însumi.

ZOB lansează dublul vinil „Greatest (H)Tits”, cu 23 de piese din discografia trupei

Cu vreo 10 ani în urmă, erai destul de categoric când spuneai: “Trecutul meu se compune din lucruri pe care le-am uitat și lucruri pe care mă lupt să le uit.”. Ți s-a mai nuanțat de atunci perspectiva? Şi unde încadrezi partea cu ZOB?

Între timp am făcut inclusiv psihoterapie, pentru că anii de după Colectiv au fost îngrozitori, deci în continuare sunt foarte multe lucruri pe care le-am uitat, dar și mai multe lucruri pe care aș vrea să le uit, dar nu pot, aşa că, din păcate, este exact la fel ca acum 10 ani.

Dacă vorbim însă de ani din punct de vedere al trupei, aceştia sunt ca o dimensiune paralelă, iar eu am trăit toată viața și în continuare mi-o trăiesc în dimensiunea asta – o spun în cel mai serios mod cu putinţă -, adică sunt efectiv acolo şi, ca atare, nu mă mai implic în probleme sociale, nu-mi mai dau cu părerea… nu-mi dădeam nici înainte prea mult cu părerea, dar, acum, cu atât mai puțin.

De la ZOB la Beatles: câți Vlase încap într-un singur artist?

Cred că dualitate e puțin spus. Serios, cred că sunt vreo șase sau șapte personaje undeva prin creier și mă simt foarte mulțumit că am reușit să le țin pe-alea rele la fund și nu prea mai încearcă să scoată capul, adică am reușit să am comunicarea cu mine de așa natură încât să încerc să nu mai fac rău celor din jur, pentru că am făcut și eu, la rândul meu, o grămadă. De obicei, cei nasoi stau acolo, adică mai scot capul așa, mai bat în tavan, dar le zic: ‘Stați acolo, că stați bine!’.

De obicei, se ajunge la o negociere şi încercăm să vedem care e cea mai cea mai bună variantă pentru mine… pentru noi. E ciudat, adică nu e chiar o plăcere să ai personalitate multiplă. Inclusiv în muzică sunt personaje diferite, indiferent de ce anume aș cânta în clipa în care sunt pe scenă.

Vlase care cântă Beatles o face pentru că e fan Beatles din copilărie, iar Vlase de la ZOB e ăla de la ZOB, un pic mai cumințel acum, fiindcă nu-l mai țin bojocii… plus că ar fi și ciudat să stric pacea pe care de-abia am făcut-o cu spectatorii. Îţi aduci şi tu aminte că, în concertele noastre, dacă nu-mi plăcea ceva, dădeam cu mine în ei, dar s-a schimbat treaba asta şi acum încerc să mă bucur de cântările în sine, să mă bucur de oameni și nu mai am pretenția să schimb lumea.

Îl rog în acest caz pe beatlemaniacul Vlase să-mi spună cum s-a găsit cu Oigăn. Care este, de fapt, povestea acestui duo inedit?

M-am găsit pe la începutul anilor ’90, când el cânta la Thalita Qumi [grupul de Prog-rock clujean fondat de Eugen Nuţescu (Oigăn) în 1992 – n.r.], dacă nu mă înșel, înainte de a face Kumm, dar am început să ne vedem mai des pe la chefuri după ’95-’96, având destui prieteni comuni. Ne-am descoperit pasiunea comună pentru Beatles, plus că, la petrecerile unde ajungeam cu chitările, cântam împreună şi astfel am observat că avem o chimie foarte bună unul cu altul.

Trecând timpul, întâlnirile s-au rărit, până când, la începutul anului trecut, m-a sunat Oigăn cu propunerea asta de proiect, să interpretăm noi doi, cu chitara, doar piese Beatles. M-am gândit că nu poate să fie ceva rău, deşi nu cântasem până atunci Beatles decât în curtea școlii, în parc la gagici sau, din când în când, la petreceri. În afară de asta, eu eram impresionat de calibrul lui Oigăn ca muzician şi poli-instrumentist încă de dinainte să cânte cu mine, așa că a fost o reală plăcere să văd că şi-ar dori să fie pe scenă cu mine şi, ca urmare, am pus mâna pe chitară ca să văd ce aș putea face ca să ajut proiectul ăsta.

Cunosc piesele de când eram mic, vorba aia, deci l-am sunat și am zis ‘Hai, să facem!’, am repetat de patru-cinci ori prin aprilie, dacă nu mă înșel, anul trecut, am debutat pe scenă, la Galați. Acel prim concert m-a impresionat foarte tare, pentru că, eu fiind complet rupt de realitatea spectatorului, nu mă așteptam să mai fie oameni care să aprecieze atât de tare formația Beatles încât să vină la doi trubaduri și să cânte împreună cu ei… a fost spectaculos, spectaculos!

Plus că aici e cu totul și cu totul altceva decât stilul de cântat la ZOB, unde mai mult “latru”, un stil făcut special de mine, cumva, pentru că ZOB a însemnat tot timpul protest, iar eu nu am știut chiar de fiecare dată să arăt asta cum trebuie, aşa că doar am urlat și am luat o poziție. Cu programul Beatles pot să-mi dezvălui inclusiv calitățile vocale, care nu sunt deloc de ici, de colo, iar eu am fost conștient de asta mereu, numai că în ZOB n-am prea avut ocazia să le pun pe tapet, fiindcă acolo e mai mult o chestie de transmitere a unei energii.

Totuși, a existat un punct comun între cei doi Vlase, From Me to You, piesa Beatles care apare pe primul albumul ZOB, Parodisiac…

Da, corect! Ai dreptate. Am tras albumul acela prin ianuarie sau februarie, nu mai știu, în 1996, și cred că nu aveam destule piese, adică nu mai știam ce să facem la un moment dat, fiindcă pornisem doar cu Drumurile lui Dan Spătaru… aia a fost clar prima piesă de când am stabilit că facem casetă. Pentru că, pe vremea aia, Parodisiac a ieșit doar sub formă de casetă, înregistrată îngrozitor, cântată mizerabil, dar atmosfera a fost foarte mișto… parcă ne-am eliberat de o tensiune. From Me to You am pus-o eu acolo direct, fiind fan Beatles de mic copil – după Michael Jackson, când au apărut Beatles la mine în peisaj, a dispărut cam orice altceva -, şi atunci am zis hai să facem şi o piesă de-a lor… deci am înregistrat-o tot datorită pasiunii mele față de această formație.

Copilăria, Beatles și primele revolte împotriva autorității

În copilărie, cum ai reuşit să debutezi cu Beatles pe “marea scenă a ţării” cântând Yesterday la serbarea şcolară?

Ţin minte că îmi spuseseră să nu cânt în engleză, dar nu mai ştiu ce le-am zis atunci că o să cânt, probabil ceva “brigadieresc”, eu făcând parte din brigada artistică. Asta era prin 1988, când aveam 14 ani, la serbarea de sfârșit de an de la Școala 45, după care urma să merg la liceu, la Caragiale. Pe vremea aia, profesorii ar fi făcut orice să nu mai aibă în clasă și să mă trimită la brigada artistică, în fine, majoritatea lor, nu cei buni.

Îmi aduc aminte că am avut la serbarea aia inclusiv o perucă, găsită pe la maică-mea prin casă, pe care nu știu în ce context o primise, că n-a purtat în viața ei peruci. Deci am intrat atunci pe scenă cu ceva creț și urât pe cap, cu o pereche de ochelari prin care nu vedeam nimic, chitara, evident, și am cântat Yesterday.

În timp ce cântam i-am văzut pe director şi pe profesori, care erau cu toții aşezaţi în primele rânduri, cum se înverzesc la față şi m-a cuprins o stare de bine atât de mare încât nici nu știu cum să ți-o descriu… după care, bineînțeles, au urmat represalii, norocul meu fiind acela că nu aveau de unde să mă dea afară, fiind în clasa a VIII-a, deci aproape de intrarea în liceu. Atunci încă nu începuseră să mă dea afară din școli.

Chitara ţi-o luaseră părinții cu o iarnă înainte, de Crăciun, dacă nu mă înşel…

Mama, mai exact, nu părinții… și nici nu mi-o luase, ci îmi dăduse bani pentru că m-am trezit dimineața și am plâns, am zis: ‘Dacă nu-mi dai chitară, plec nu știu unde!’ sau ceva de genul ăsta. Nu se pune problema că n-aveau bani, că erau destul de bazați, adică erau niște ziariști de renume în peisajul din România pe vremea aceea și aveau salarii mari… doar că n-aveam ce să facem cu banii, că nu erau de niciunele, să mergem în excursii nu puteam, mașină nu aveam.

Cât despre taică-miu, el n-a vrut să audă în viața lui de mine și de cântat: ‘Ce te faci tu, bufon? Să râdă lumea de tine pe scenă?’. Vroia să mă fac ziarist, să semnez “V. Dorneanu” ca el, Vasile Gorneanu… eu, Vlad Gorneanu. Ura visceral orice era de afară, în special Rock-ul și Beatles, și ce bătăi mi-am luat pentru că i-am spus că asta e pasiunea mea și asta o să fac în viață… adică nu i-am spus că aș vrea, ci că asta o să fac. Punct! ‘Orice ai face, asta o să fac.’… m-a bătut de m-a ascultat cu urechea.

Astea cu viața de acasă erau parte din amintirile pe care le uitasem şi de-abia la psihoterapie au ieșit la suprafață. Abia așteptam să… nu mă duc acasă în fiecare seară, pentru că orice aş fi făcut, în orice zi, mi-o furam.

Probabil că din cauza asta am scris în vremea aia tot felul de versuri, inclusiv poezie abstractă, mai mult sau mai puţin idioată, pentru că trebuia să mă exprim cumva, iar verbal nu puteam să o fac, fiindcă n-aveam unde. Cu copiii de la bloc numai să ne exprimăm nu ne interesa, că noi jucam fotbal toată ziua sau ne alergam sau ce dracu mai făceam noi, iar la școală, iarăși, nu puteam să deschid gura, că cine știe ce i se părea cuiva ciudat.

De asta, eu am avut multe, multe, multe foi scrise cu tot soiul de poezii, de gânduri şi de atunci am început să mă gândesc inclusiv la moarte, îți dai seama? Creșteam, aveam 13-14 ani și era Ceaușescu, despre care nu credeam că o să dispară vreodată… probabil știi şi tu senzația că nu se poate schimba nimic, că o să fie veșnic sistemul ăla. Noi nu aveam de unde să știm atunci că o să vină rapid o schimbare și vom putea măcar să ne exprimăm, aşa că am scris, am scris…

Exmatriculări, armată și anii în care muzica a devenit refugiu

Dincolo de versuri, ai scris însă şi lucruri care ţi-au adus necazuri substanţiale, inclusiv exmatricularea din liceu. Privind în urmă, de fapt, ce a fost în spatele miştoului din compunerea ta Ce înseamnă PCR pentru mine?

Aia a fost o glumă complet adolescentină, pentru că, de mic copil, mi-au plăcut foarte mult Vlad Mușatescu sau George Arion, de pildă, pe care i-am devorat, fiindcă aveau un stil foarte autoironic și ziceau că ceva nu e bine, dar făceau cumva să fie amuzant.

Am rămas cu spiritul ăsta şi atunci m-am gândit să nu mă apuc să înjur direct, așa că am zis că, pentru mine… PCR înseamnă ploi, cutremure și radiații. În ’86 fuseseră nu știu câte radiații [explozia de la Cernobîl s-a produs pe 26 aprilie 1986 – n.r.], cutremurul a fost tot în anul ăla [pe 31 august], se mai întâmplaseră și nu știu ce inundații din cauza ploilor și, drept urmare, mi-a trecut prin cap că aș putea să fac mișto de chestia asta, numai că eu n-aveam idee cât de adânc se infiltraseră şi se împrăștiaseră ramurile proștilor de comuniști.

Am scris compunerea ştiind că o să-i amuze pe colegi în clasă, aşa că i-am strâns înainte de oră, le-am citit-o şi ei, într-adevăr, s-au tăvălit pe jos de râs, dar problema nasoală a apărut când a început ora de română şi s-a ridicat un băiat care i-a zis profesoarei: ‘Doamnă, hă, hă, hă, spuneţi-i lui Gorneanu să vă citească compunerea.’. Ea mi-a spus, eu am citit-o şi am văzut-o cum se albea la față, deşi, jur!, nu era nimic spus cu răutate acolo, adică totul era amuzant… cel puțin pentru mine la vârsta aia. Am încheiat de citit, iar profesoara i-a întrebat pe cei din clasă: ‘Ei, ce părere aveți?’… şi s-a ridicat colegul meu de bancă, Boerescu, un bou iremediabil – care, de altfel, acum e d-ăsta, “georgilian” -, să zică: ‘Doamnă, cred că compunerea asta e împotriva lui ăla din tablou.’ [înainte de decembrie ’89, tabloul lui Nicolae Ceauşescu era atârnat desupra tablei în fiecare sală de clasă sau curs – n.r.].

De aici n-a mai fost loc de întors, că probabil ar fi încercat profesoara să dea povestea la o parte, dar când a zis ăsta așa ceva… direct la cancelarie, eu acasă, părinții la școală şi de aici nu mai știu ce s-a întâmplat, că totul a căzut pe capul alor mei. M-au dus atunci inclusiv să îmi facă evaluare psihologică, să mă bage la tomograf, tot ce se putea face ca să vadă dacă nu cumva sunt nebun de mic. Nu știu rezultatele, nu mi-au spus dacă-s nebun sau nu, dar faptele astea au fost şi ăștia au dosare peste dosare și din pricina mea.

De aici încolo, pentru mine, a fost un efect de domino pentru că, oriunde mă duceam, știau că fac mișto de partid și sunt “copilul-problemă”. Toți erau cu ochii pe mine şi care voia să mă înfunde, mă-nfunda, îți dai seama. La materiile legate de tot ce era uman nu aveam niciun fel de problemă şi defilam, pentru că îmi plăceau, dar matematică, fizică, chimie… n-am fost în stare să le înțeleg multă vreme.

Cum s-a născut ZOB și underground-ul Bucureștiului anilor ’90

În exteriorul zidurilor formale de care te izbeai în familie și la școală, cum arăta Bucureștiul? Ce a însemnat pentru tine cântatul în trupa de cartier?

Vara, Bucureștiul era verde cu gri, și prăfuit, și urât, iarna era alb și gri, și urât, dar noi ne vedeam de jocurile noastre din spatele blocului şi nu ne interesa foarte tare ce se întâmplă pe-afară. Mai aveam şi Parcul Floreasca unde să mergem să ne jucăm, căci, practic, altceva nu făceam în copilărie. Crescând, am avut însă nevoie să evadez efectiv din toată strânsoarea autorității, începând de la cea părintească până la școală, tot ce se întâmpla cu noi în general, asa ca am inceput sa cânt cu Cornel de la Vank și cu fratele lui [chitaristul Răzvan Ilie – n.r.], plus un băiat care bătea la tobe, de la noi din bloc, în locul căruia, în ’86, a venit Nicu [Sârghea, care, ulterior, a rămas alături de Cornel Ilie în Vunk – n.r.].

Ne adunam pe la câte unul dintre noi pe acasă şi repetam Beatles, Holograf, Status Quo… In the Army Now, învățam tot soiul de chestii din astea, fiindcă mai întâi trebuia să învățăm, neștiind niciunul se cântăm la chitară, deși aveam formație. Circula pe-atunci o carte foarte groasă, cu niște linii și punctulețe, care erau acordurile, iar noi după aia am învățat chitara, adică n-am făcut nici un fel de școală, am fost autodidact. La început, era clar că n-avem nicio șansă şi noi, pur și simplu, voiam să cântăm, însă eu știam clar că asta o să fac, numai că, pe la 15 ani, nu știam cum.

Dacă Ceaușescu mai stătea în viață șase luni sau un an, eu aveam gardul sărit și, în principiu, aș fi avut alte oportunităţi, dar Ceaușescu a căzut şi fluviul ăla de speranță și de fericire era mult prea mare ca să îmi pot da seama ce urmează să vină și cu ce bestii ne confruntăm, așa că am rămas în țară și în 1991, când aveam să văd cum e cu “traficul” [Laurenţiu ‘Lonţi’ Olariu, Mihai ‘Moşu’ Iovănescu şi Andrei ‘Forrest’ Stăncescu, din trupa Rock Didactic fondată în ‘88, îşi schimbaseră numele în Trafic în 1990, odată cu cooptarea basistului Vali Purza – n.r.], eram deja rocker cu ștate vechi.

Rockerul Vlase într-un underground bucureştean semi-inexistent…

Absolut! Porecla mea era “Dracu’” pe vremea aia. Îmi plăcea Alice Cooper, eram pletos, cu ochi albaștri, mă strâmbam foarte urât și le ziceam tuturor că eu o să fiu Rock star, dar n-aveam formație, n-aveam nimic… şi în ‘91, când eu cântam Wind of Change în Grădinița [fostul restaurant din blocul ‘Grădinița’ de pe bulveradul Magheru unde acum funcţionează McDonald’s Romană – n.r.], a venit colegul Vali Purza la mine: ‘Băi, ştiu că și tu esti basist, hai să te prezint unor băieți cu care cânt eu, poate vă iese ceva.’ și de aici încolo a început aventura cu Trafic… nu înainte de a căuta nume de formație.

Ne-am prezentat ca Puzzle la primul nostru concert, care a fost la serbarea de la Liceul Matei Basarab, pentru că directorul de-acolo ne-a dat voie să folosim o sală de-acolo pentru repetiții cu condiţia să cântăm la serbare, dar am văzut repede că erau zero șanse să facem ceva.

Apoi, prin ’92, a apărut Feri, care a zis să fim formația lui de acompaniament şi ne-am schimbat numele în Jad, iar muzical am încercat noi să cântăm un soi de Metal progresiv, dar nu prea eram convinşi că asta e ce ni se potriveşte.

Ai simţit vreodată frica de scenă la acele prime cântări, o reţinere în a ieşi în faţa publicului?

Bineînţeles. Şi nu doar atunci, pentru că simt și acum frica asta… da, o am și acum şi este enormă! Înainte să mă sui pe scenă, am nişte emoții îngrozitoare, adică am impresia că nu sunt pregătit, că nu știu ce caut acolo, că uit să cânt sau ce se întâmplă dacă uit să cânt… ştii, toate astea sunt chestii băgate în cap de când eram mic. ‘Băi, nu ești bun! Nu o să faci asta! N-o să reușești!’.

Aste e cea mai mare frică a mea, că o să uit ce am de făcut. Nu-mi pasă că mă fac de căcat în fața oamenilor, dar mă înfricoşează ideea că nu pot să-mi duc treaba la bun sfârșit în condiții bune… dar este o frică total nefondată şi sunt conștient de treaba asta, așa că tot încerc să mă lupt cu ea. Uneori, mai iese câte un personaj de-acolo, din capul meu, mă trage de mânecă şi-mi zice: ‘Stai calm, căci este ok. Nu vei uita. Eventual, o să-ți moară vocea, dar nu o să uiți să cânți bine’.

Deci am această frică inclusiv acum, după 33 de ani de activitate.

Într-adevăr, au trecut 33 de ani, pentru că ZOB a debutat live oficial în 1993, alături de Ura De După Uşă şi de Şuie Paparude…

… la Tehnic Club, la Cuțitul de Argint. De-a lungul vremii, am văzut câteva filmări de acolo pe care n-aș mai vrea să le văd, cel puțin alea cântate de mine, fiindcă, efectiv, urlam și lătram, dar asta și din cauza faptului că eu, de fapt, nu voiam să fiu vocal. Eram însă atunci răul cel mai mic, pentru că pe Moșu, care era vocalul principal, dacă-l ajungi să-l auzi cum cânta, îți bați copiii și nevasta și cartierul și pleci din țară… efectiv, ar face femeile avort spontan dacă l-ar asculta pe Moșu cum cânta în anii ăia.

Băieţii au tot tras de mine atunci să fiu eu vocalul, doar că nu voiam deloc asta, aşa că, în toate concertele unde aveam de cântat, încercam să nu fac bine, astfel încât să mă lase naibii în pace. De fapt, eu îmi doream să fiu basist, voiam să fac pe Cliff Burton, să alerg pe scenă şi să fac spectacol, deci nu voiam să cânt, nimic altceva nu mă interesa.

Ceva mai târziu, cât eu eram în armată, băieții au tras fără mine şi a ieșit discul ăla cu Ura De După Ușă [un split 7”, ZOB/UDDU, apărut în 1995 la Unicorn Records – n.r.], pe care eu nu apar deloc în realitate, nici ca instrumentist, nici la voce, şi, ascultându-l, îți dai seama că a fost o alegere foarte bună să nu mai fie Moșu vocalist după aceea, pentru că este îngrozitor.

Cât de important s-a dovedit a fi acel episod cu încorporarea în armată pentru modul în care te-ai raportat după aceea la muzică şi la viaţă, în general? Cum ai digerat experienţa?

Păi, îți spun foarte simplu, ca să înțelegi. Când eram în post, cu pușca după mine și cu 60 de cartușe, distracția mea era să bag cartuș pe țeavă, să pun țeava puștii în gură și să mângâi trăgaciul… aia era distracția mea în post.

Armata a fost, efectiv, o pârnaie obligatorie şi zic pârnaie pentru că, în lunile alea, doar am existat. Mi-a omorât activitatea, fiindcă la sfârșitul lui ’94, când ne mergea bine cu trupa, ne lansam pe orbită, m-au luat la oaste, iar când am ieșit, în octombrie 95, nu mai știam pe ce lume sunt… efectiv se schimbase cam tot ce cunoșteam eu și asta m-a pus pe butuci.

Acolo, în armată, sunt scrise foarte multe versuri de pe Telenovelas [al doilea LP ZOB, apărut în 1998 la Zone Records – n.r.], de felul lui I’ll Die Tomorrow… şi acum îmi aduc aminte că stăteam în post să păzesc unitatea, iar eu scriam acolo versuri despre cât de frumos e afară, cum cântă păsărelele și cum o să mor eu a doua zi. Deci a fost sinistru, efectiv sinistru, în sensul că armata română era, și probabil că a fost până nu demult, o mașină de spălat creiere și de depersonalizat oamenii, tinerii în primul rând… că de aia te luau la armată, să te dezbrace de orice soi de personalitate și să te facă obedient.

S-au reflectat cumva aceste trăiri şi în modul în care a fost conceput Parodisiac, albumul vostru de cover-uri apărând pe casetă la doar câteva luni după ce te-ai întors din aramată?

Nu, ăla a fost scos, pur și simplu, pentru că trebuia să scoatem ceva. Altfel, deja exista Balada Căprii, exista Nu-i Nimic De Văzut [apărute ulterior pe albumele Telenovelas şi, respectiv ZOB III – n.r.], deci noi aveam deja câteva piese, dar cred că nu eram siguri pe ele. Nu uita că aveam şi I Shot Someone pe vremea aia, care fusese piesa anului 1994 la radio [Fun Radio], şi toate circulau între oameni pe casete, că nu exista internet pe vremea aia, iar mie îmi plăcea când vedeam că lumea ne cunoaște piesele.

În ‘96, când a apărut Parodisiac, începusem deja să lucrăm cu Sorin Sfârlea și Radu Cartianu, managerii grupului Timpuri Noi, cu care am cântasem până atunci de câteva ori, inclusiv în permisia mea de la depunerea jurământului, când am avut concert în București, la Arhitectură… acolo ne-au văzut cei doi şi ne-au propus o colaborare. Cartianu a fost cel care l-a adus apoi la un concert de-al nostru de la Hard’n’Heavy [clubul din Centrul Vechi al Bucureştiului devenit ulterior Backstage – n.r.] pe Robert, un polonez investitor în muzică care avea în România casa de discuri East & Art, iar acesta a zis: ‘Gata, hai să scoatem o casetă cu voi!’.

Nefiind foarte siguri pe noi şi având numai 5-6 piese, ne-am gândit atunci să facem niște parodii, iar prima a fost Drumurile lui Dan Spătaru, după care le-am ales pe celelalte. Ele sunt ca niște strigăte ale noastre din momentul acela, care, sigur, se aud îngrozitor, însă, dincolo de realizarea puțin mai precară, mie îmi arată şi-acum că am avut noroc să ne găsim noi, ăștia patru, cu un soi de pasiuni comune… şi cum nici instrumentiști foarte nasoi nu eram, energia din piese e acolo cumva, adică se simte.

Apropo de asta, de ce oare voi și Timpuri Noi aţi reprezentat doar “accidente” frumoase într-un peisaj muzical românesc care, prin natura contextului, ar fi trebuit să fie Punk şi… n-a fost?

Chestia asta a spus-o Moșu, colegul meu, încă de prin ‘95 sau ‘96. România trebuia să fie țara Punk-ului, țara protestului, dar, din păcate, s-a transformat în țara văicăritului și a manelelor și a andrelelor, a chestiilor de consum rapid, iar pentru asta nu am o explicație.

În paranteză fie spus, Timpuri Noi oricum erau mult mai hârșâiți decât noi, pentru că ei cântaseră și pe vremurile alealalte, iar eu n-aș fi avut vreodată ocazia să scot capul dacă ei rămâneau activi.

Revenind la curiozitatea ta, probabil că noi am vrut să aducem bucurie într-o țară unde toți oamenii se vaită și se văicăresc, iar noi n-am vrut să ne văităm și să ne văicărim. Pur și simplu, spuneam că ce se întâmplă e de căcat, dar, cumva, o spuneam mai înălțător… cel puțin asta e ce cred eu.

1974 Nişte Domni şi Fiii: povestea cârciumii devenite legendă

Cu Vlase din ZOB ne-am lămurit apoi pe parcursul timpului, fiindcă, după debutul din ‘96 şi până la Greatest Tits, au urmat albumele Telenovelas, III, Printre nori, ZuluOscarBravo şi Deviant, aşa că trecem la… Vlase cârciumarul. De ce ai simţit nevoia de un alt personaj în 2006, când ai fondat 1974 Nişte Domnii şi fiii în buricul Bucureştiului?

Povestea despre cârciumă este chiar mai amuzantă ca celelalte. Cosmin, “Pokemonul” pe porecla lui, cel mai bun prieten al meu la vremea respectivă [Cosmin-Antoniu Hurdubeţiu, basist şi fondator al trupei de Ska-Punk bucureştene Recycle Bin, a decedat în 2008 – n.r.] şi cu mine eram foarte, foarte triști că, peste tot unde consumam băuturi alcoolice, se închidea la un moment dat, inclusiv în centrul istoric. La 6 sau 7 dimineața nu mai aveam unde să bem și ne dădeau afară de peste tot, aşa că am zis: ‘Ce-ar fi să ne deschidem noi o cârciumă, frate, ca să avem unde să bem?’.

Ei bine, într-o asemenea dimineață, după o noapte de beție, căci țin minte și acum că aveam capul cât banița, mă sună ăsta pe fix, fiindcă pe-atunci eu încă n-aveam telefon mobil: ‘Băi, vezi că am găsit un spațiu în centrul istoric. Hai!’. Ne-am întâlnit şi am venit împreună pe strada Covaci, unde am văzut chestia asta, o cameră înaltă, goală, urâtă şi îngustă, căci nu era decât jumătate din ce-i acum.

Proprietarii au magazinul foto de vizavi, așa că am vorbit cu ei, mi s-au părut niște oameni foarte de treabă – cum s-au și dovedit de altfel, fiindcă suntem tot aici după 19 ani, fără niciun fel de problemă -, am stabilit condițiile și apoi am trecut la treabă. Am cooptat un al treilea coleg, “Străbunica” pe porecla lui, cu care am rămas eu acum și ne-am apucat să construim toate chestiile, adică am adus tot felul de meşteri şi cu ce bani mai avea fiecare pe acasă am cumpărat una-alta.

În momentul ăla, noi habar n-aveam de cum funcţionează o cârciumă, pentru că, repet, voiam să o facem strict pentru noi, să avem unde să bem şi, dacă apare și altcineva, cu atât mai bine. Pe 2 martie 2007 i-am dat drumul oficial şi ţin minte că nici nu se închidea ușa de la intrare, deci nu puteam să plecăm de-acolo! Da, la începuturi, trebuia să stea neapărat cineva în bar tot timpul şi chiar în prima seară, după prima petrecere, eu am dormit aici, pe niște scaune puse în ușă. Așa a pornit povestea acum 20 ani.

Dar ce te-a motivat să te ții de ea, căci putea să rămână doar un capriciu sau un experiment? Presupun că, cel puțin în perioada în care Centrul Vechi era decrepit, nu v-a fost chiar ușor…

Nu ne-a fost ușor deloc, doar că am văzut acest centru istoric al Bucureştiului cum s-a schimbat și cum a crescut de la zero. Practic, în 2007, când veneai seara, toată strada asta era întunecată şi nu era nici dracu, nu era nimeni şi nimic pe ea, în afară de cârciuma noastră, deci dacă vedeai pe cineva după 8-9 seara că merge pe strada Covaci, ori era cineva dintre locatarii din zonă, ori se rătăcise, ori venea la noi.

Am avut parte de un anturaj foarte, foarte mișto aici, adică am strâns oameni frumoși, pentru că nu era nici barul scump și atunci puteam să ne permitem să stăm câte două-trei zile pe aici şi să ne facem de cap. Nu aveam ca ţel să facem cine știe ce bani şi atunci Nişte domni şi fiii a funcționat cât să ne aducă bunăstarea beției de trei zile, adică, efectiv, nu ne interesa altceva. Voiam să fim împreună și să ne simţim bine. Sigur, au trecut 20 de ani de atunci, iar eu m-am lăsat de băut, dar nu complet, ci strict pentru că nu mai vreau să îmi fie rău, dar din ăștia 20, vreo 13 i-am consumat aici.

Oricum, știu tot timpul că am un loc unde pot să vin în centru dacă vreau să beau un ceai sau altceva. Pentru că, din 2011, de când m-am apucat de motocicletă, am redus drastic consumul de alcool şi niciodată nu beau când mă sui pe ea, asta e clar. Cu timpul, am avut constant niște alegeri de făcut, iar plimbatul cu motocicleta mi-a plăcut mai mult decât băutura, pentru că eu socotesc că-mi oferă libertate. Nu vorbesc din filme, dar când mergi singur pe un drum și ești doar tu cu gândurile tale și cu motocicleta și cu peisajul este efectiv spectaculos. Nu știu să explic prea bine, dar te uiți altfel, înțelegi altfel lucrurile.

Motociclete, colaborări și un alt mod de a face muzică

Mi se pare interesant că, odată cu această alegere, s-au înmulţit şi colaborările tale cu alţi artişti, indiferent că ne gândim la tributul The Division of Joy, la Scarlet Aura, Oigăn sau la Nişte băieţi. S-a nuanțat cu trecerea timpului și modul în care te apropii de muzică în general?

Absolut, absolut! Am încercat să mă cizelez un pic, pentru că se vedea cu ochiul liber că drumul e în zid. Dacă continuam cu felul meu de a face muzică și cu băutura și cu toate celelalte, drumul era către un zid și mi-am zis să pun frână şi să vă, totuşi, dacă se poate ocoli zidul ăsta… şi lucrul care mi-a oferit şi îmi face în continuare o mare plăcere a fost cel de a fi remarcat de anumiți oameni care au dorit să colaborez cu ei.

Drept urmare, cu toți cei cu care am lucrat am încercat să-mi fac mai digerabilă exprimarea, ştii? Nu e încă 10 din 10, dar e undeva la un 8 din 10… este o notă de trecere, zic eu, și nu una mică.

Uite, pe parcursul timpului, inclusiv pentru Greatest Tits, am luat și am ascultat cam toate piesele noastre vechi și sunt foarte multe piese bune interpretate prost. Chestia asta m-a deranjat foarte tare, pentru că obișnuiam să nu-mi pese la vremea aia că sunt cântate prost… ei, cred că atunci am pus frâna ca să nu mă duc în zid şi, printre altele, mi-am zis că trebuie să o să le mai cizelez un pic.

De aia am încercat marea cu degetul şi cu piesa nouă, cu Întoarcerea Zmeului, care e o piesă drăguță, cântată bine şi făcută cum trebuie.

Am deja în minte inclusiv ce o să scot nou în următoarea perioadă, pentru că asta se va întâmpla cu siguranţă. Intru eu în studio doar cu chitara, văd ce forme pot să dau la ce am în cap, după care să-mi dau seama cum poate fi transpusă chestia aia la formație și, dacă sunt piese care nu merg pentru formație, să le scot singur, deoarece am și varianta asta.

Aveam însă în mod clar nevoie să scot ceva mai plăcut, fiindcă eram mult, mult, mult prea aprins și prea aspru, şi nici nu voiam să mă îmblânzesc, pentru că mai eram și încăpățânat. Am fost mereu încăpățânat şi eram sigur că ce fac eu e bine, că toți ceilalți sunt proști, doar eu sunt deștept… evident, nu aşa stau lucrurile.

De fapt, când ai început să crezi cu adevărat în tine, în sensul că ai putea fi și un bun compozitor, nu doar un interpret talentat?

Cred că încrederea în mine mi-a lipsit enorm, iar faptul că am scris o serie de piese a fost mai degrabă din lipsă de încredere în forțele mele şi de aceea am considerat multă vreme că unele sunt un pic șovăitoare.

Acum, când le-am ascultat după 25-30 de ani, am văzut că, totuși, sunt foarte multe bune, cum a fost Doar în vis, pe care am refăcut-o în 2021, a cărei variantă de pe album [ZOB III, din 2000 – n.r.] este cel puțin hilară, adică e un soi de Punk-Rock… degeaba. Mesajul era bun, dar audio nu era ce trebuie, nu gâdila scărița și ciocanul şi nicovala în ureche.

Pe de altă parte, am în continuare foarte multe piese pe care ar trebui să le înregistrez, dar simt că nu am de ce. Cumva, am ajuns într-o fază în care mișcarea și repausul se identifică, iar asta e îngrozitor, pentru că, având piesele și știind că pot să le fac foarte bune, ar trebui să le fac, dar, pe de altă parte, nu văd că aș avea pentru cine să le fac. Cred că se numește lehamite și silă de tot mise-en-place-ul ăsta culturalo-sociologic.

Greatest (H)Tits: privirea înapoi fără nostalgie

Care a fost în acest caz motivația de a investi timp şi resurse, alături de colegii din ZOB, într-un demers ca dublul album Greatest (H)Tits? Aniversarea putea fi marcată doar printr-un concert retrospectiv, iar tu ţi-ai fi văzut de cizelarea pieselor noi.

Faptul că, de vreo 10 ani, de la Deviant, nu mai scosesem un alt album a fost un motiv raţional, să zicem, dar mai important e că noi am vrut să îl avem oricum şi e amuzant că titlul Greatest Tits pentru un album ZOB de “best of” îl aveam în cap de cel puțin 25 de ani. Nu doar eu, ci toată formația… ne plac și țâțele, ce să zic? Și atunci, na!, ne-am zis că momentul ar fi potrivit să scoatem o asemenea culegere şi ne-am apucat de ascultat din urmă.

Am văzut care ar fi piesele și am hotărăt să îl facem dublu, cu o parte de rockereală mai zbuciumată, pentru cine consumă chestiile astea, şi una cu piese mai așezate, mai slow… pentru ca să îmi dau seama mai la final că ce e pe al doilea disc poate oricând concura cu muzica formațiilor care cântă piese de dragoste. Este foarte bun… o zic cu modestie, dar e foarte bun!

Am avut foarte mare noroc inclusiv cu Costin Chioreanu, care ne-a desenat coperta. Prin urmare, coperta nu este “inteligență artificială”, ci e desenată cu mâna de un băiat care face postere și albume pentru formații din toată lumea, nu numai din România.

Una peste alta, pentru mine, Greatest Tits este ca o jucărie foarte frumoasă și cu un ambalaj drăguț. Eu sunt dement după benzile desenate – de pildă, sunt fan Asterix şi am tot ce a apărut de la începutul timpurilor până acum – şi, cumva, coperta acestui album, dar și el fizic, atunci când îl țin în mână, îmi aduce aminte de o revistă de benzi desenate.

Dar ca muzică? Să zicem că sunt dintr-o generație ce n-are habar de ZOB… cu ce piesă ar trebui să încep?

Sunt prea băgat în interior ca să pot oferi sfaturi din astea. Să zic piesa care-mi place mie? Nu am una singură, sunt mai multe, deci n-aș putea să fac o recomandare folositoare. Ia discul la ascultat și vezi dacă-ți place, iar dacă nu-ți place, să fii sănătos, nu-i niciun fel de problemă.

Nu trebuie să ne placă tuturor totul, dar de încercat cu siguranță nu strică… are energia necesară, ce să o mai lungim?

Vreau doar să fac lumea să zâmbească

Greatest (H)Tits ni-l arată pe Vlase din trecut, cântările cu Oigăn şi ZOB pe cel prezent, dar ce-am putea şti de viitor? Are Vlase planuri făcute sau trăieşte clipa?

Dacă mi-aș face planuri, n-aș mai fi eu. Eu n-am avut în viața mea vreun plan. Pur și simplu am mers după miros. Am avut niște principii, dar planuri n-am avut şi în continuare nu vreau să-mi fac, pentru că, de cele mai multe ori planurile, eșuează.

În schimb, am un soi de vis… vreau să fac lumea să zâmbească și să se simtă bine. Asta-i tot.

Eventual, dacă s-ar putea, mi-aş dori să îi fac pe oameni și să gândească și să învețe, dar pentru asta ar trebui să fiu profesor, iar eu nu am niciun talent pedagogic. Cumva, am însă speranța că prin ceea ce fac, găsesc doi-trei indivizi care or să înțeleagă ce am vrut eu să zic acolo. Sunt slabe șanse, dar și oamenii-s mulți.

Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE

Foto header: Art Trough Photography