Regizorul TUDOR CRISTIAN JURGIU: „Nu este un film despre o problemă socială tristă, ci despre strategiile prin care copiii îi fac față”

Interviu cu regizorul Tudor Cristian Jurgiu

Premiat la Berlinale 2026, noul film semnat de Tudor Cristian Jurgiu, De capul nostru, și-a continuat parcursul festivalier la Cluj, cu două proiecții în cadrul TIFF, ambele urmate de sesiuni de Q&A cu o parte din echipa filmului.

La Cluj, întâlnirea cu publicul a venit și ca un bun prilej de a reveni asupra mizei poveștii: copii rămași acasă în contextul migrației, dar priviți dincolo de ideea de „problemă socială tristă”. Jurgiu vorbește mai degrabă despre felul în care acești copii își găsesc propriile strategii de a face față absenței părinților – uneori cu umor și imaginație, alteori cu revoltă sau sarcasm.

Cu ocazia lansării în cinematografele din România pe 26 iunie, am stat de vorbă cu Tudor Jurgiu despre felul în care a ajuns la această poveste, o temă prezentă de ani buni în documentare și filme de ficțiune, dar și despre procesul de casting și distribuția magnetică formată în principal din actori tineri la debut și copii fără experiență actoricească.

Migrația adulților

Migrația adulților și copiii rămași acasă este un subiect frecvent abordat în ultimii ani, mai ales în cinemaul documentar. Ce te-a făcut să revii la această temă și ce ai simțit că mai poate fi spus din perspectiva ficțiunii?

Cred că am văzut mai multe documentare care sunt excelente și tratează subiectul foarte bine. Îmi place foarte mult documentarul „Aici… adică acolo” al Laurei Căpățână. A fost realizat pe parcursul mai multor ani și este foarte bun, emoționant, direct, onest, sincer și cald. Mai sunt, desigur, și alte exemple, precum Waiting for August [regia: Teodora Mihai], dar și multe reportaje care au abordat tema aceasta. La un moment dat, citind diverse articole, m-am întrebat dacă nu cumva ar fi mai potrivit să fac un documentar decât o ficțiune.

Dar ceea ce m-a făcut, până la urmă, să aleg ficțiunea a fost faptul că mulți dintre oamenii cu care am vorbit în etapa documentării simțeau că existau multe lucruri pe care și-ar fi dorit să le spună părinților, dar nu au reușit niciodată să o facă. Tocmai această dimensiune m-a atras către ficțiune și către posibilitatea de a oferi, măcar simbolic, o formă de rezoluție emoțională unor situații care au rămas deschise.

Așa au apărut câteva dintre secvențele pe care le-am scris, în care Flavia [interpretată de actrița Denisa Vraja], protagonista, le spune părinților lucruri pe care unii dintre cei intervievați și-ar fi dorit să le spună, dar nu au făcut-o niciodată în realitate. Cred că ficțiunea oferă această libertate: un fel de terapie prin imaginație.

Nu știu dacă este neapărat o perspectivă nouă asupra poveștii, dar, la nivel personal, acesta a fost impulsul care m-a ghidat și direcția în care am simțit că trebuie să merg.

Perioadă de documentare

Scenariul, scris împreună cu Anca Buja, are la bază o perioadă amplă de documentare. Ce ați descoperit în această etapă și ce ați păstrat din ea în scenariu?

Ceea ce m-a interesat a fost perspectiva din care acești adolescenți, acești copii rămași acasă, își găsesc diferite modalități de a gestiona situația și de a supraviețui, mai ales din punct de vedere emoțional. Dintre toate mecanismele pe care le dezvoltă, pe mine m-a atras în mod special felul în care își construiesc, în imaginație, un fel de familie surogat, o familie alternativă formată din prieteni, vecini și oamenii din jurul lor.

În De capul nostru, există acești doi copii, Dudu și Lia, care, într-un fel, încearcă să fugă de proprii părinți și care funcționează ca un contrapunct. Flavia, protagonista noastră, își creează la rândul ei această familie imaginară, în speranța că va putea să-și vindece anumite răni și să umple golul pe care îl simte în interior. De aici vine și indisponibilitatea ei emoțională față de Luca [interpretat de Vlad Furtună] și față de cei apropiați.

Desigur, mecanismul acesta nu funcționează cu adevărat, pentru că este o construcție forțată, născută din disperare. Dar mi s-a părut un simptom interesant: un personaj care, asemenea lui Don Quijote, începe să remodeleze realitatea și oamenii din jur în funcție de propriile nevoi și de propriile lipsuri emoționale.

Subiect cu impact emoțional

Cum ai abordat un subiect cu un impact emoțional atât de puternic asupra mai multor generații de copii, astfel încât cei despre care vorbește filmul să se poată regăsi în el în mod onest?

Am încercat, într-un fel, să le fac dreptate acestor copii în relația cu părinții lor, oferindu-le prin ficțiune posibilitatea de a trăi, măcar imaginar, anumite lucruri și de a consuma tensiuni care poate au rămas neadresate în realitate. Dincolo de asta, cred că este imposibil să fii complet corect față de toată lumea sau să reprezinți toate aspectele unei situații atât de complexe. A trebuit să alegem o direcție.

Desigur, există cazuri mult mai dramatice și mai extreme, inclusiv situații în care copii au ajuns să se sinucidă, fenomen determinat de un cumul de factori, nu doar de această experiență. Am ales însă să nu mergem în zona acestor exemple-limită. În schimb, am vrut să surprind întregul amalgam de emoții despre care mi-au vorbit cei pe care i-am intervievat. Mulți descriau treceri bruște de la euforie și bucurie la depresie, anxietate, panică sau chiar momente de paranoia. Existau apropieri și respingeri succesive, un joc emoțional foarte complicat, pe care cred că Flavia îl poartă în ea pe tot parcursul poveștii.

Din perspectiva aceasta, simt că am ajuns destul de aproape de experiențele lor. Dar nu cred că vorbim doar despre adolescenții care cresc în astfel de situații. Până la urmă, există mulți adolescenți care trăiesc sentimente similare chiar dacă părinții lor sunt acasă. Prezența părinților nu garantează echilibrul emoțional al unui copil și, uneori, lucrurile pot fi chiar mai complicate decât par din exterior.

De aceea am vrut să existe și personajele copiilor care fug de acasă, Dudu și Lia, pentru a oferi o altă perspectivă. La prima vedere ai putea crede că situația lor este mai bună decât a Flaviei, a lui Luca sau a Tinei, pentru că părinții lor sunt prezenți. Dar, dacă privești mai atent, înțelegi că lipsa și prezența pot genera, fiecare în felul său, propriile forme de suferință.

Relații dintre copii și adulți

Adulții sunt absenți aproape total din viața copiilor și când apar, apar mai degrabă prin intermediul ecranelor. În același timp, copiii găsesc diferite forme de a-și exprima resentimentele sau de a-i pedepsi: Luca ascunde moartea bunicii de tatăl său, Flavia ironizează vestea divorțului părinților, iar Tina aruncă în foc pachetul primit de la părinți. Cum ai construit aceste relații dintre copii și adulți?

Cred că toate aceste gesturi de răzbunare, mai mult sau mai puțin agresive, țin, de fapt, nu atât de dorința de a se răzbuna, cât de încercarea de a se desprinde de părinți și de a gestiona absența care îi face să sufere. În cele din urmă, este o încercare de a se rupe suficient de mult de ei încât lipsa lor să nu mai fie resimțită ca o durere permanentă.

Pentru unii copii, mai ales pentru cei foarte mici, de șapte, opt sau nouă ani, plecarea părinților este percepută exact așa: ca o durere continuă. De aceea cred că aceste gesturi sunt, mai degrabă, forme de respingere a părinților, făcute în speranța că îi vor ajuta să se simtă mai bine și să nu mai depindă atât de mult emoțional de ei. Sigur, există și o dimensiune de răzbunare, dar nu sunt convins că ea aduce vreodată o satisfacție reală sau completă. În fond, cred că dragostea se manifestă uneori și în feluri paradoxale, chiar opuse față de ceea ce ne-am dori de la ea.

La fel se întâmplă și în relația dintre Flavia și Luca. Dinamica lor este una complicată, pe care, foarte superficial, am putea-o numi astăzi „toxică”, pentru că termenul acesta a ajuns să fie folosit pentru aproape orice relație conflictuală. De parcă, dacă nu există armonie permanentă, relația nu mai poate funcționa. Eu cred însă că oamenii au moduri mult mai complexe de a fi împreună și că nu există o stare de pace și echilibru continuu.

Dacă aștepți asta, probabil că vei ajunge să fii singur. În relația dintre Flavia și mama ei am încercat să construim o dinamică inversată. Mama este cea care păstrează ceva adolescentin în felul ei de a fi, în timp ce Flavia se vede împinsă în rolul adultului. Devine un fel de confidentă a mamei și persoana care trebuie să gestioneze situația cu maturitate.

Mama are o relație extraconjugală, ascunde lucruri, trăiește într-o stare de entuziasm și visare, în timp ce Flavia nu mai are disponibilitatea pentru aventuri, pentru îndrăgostire sau pentru genul acela de euforie specifică adolescenței. Tocmai de aceea, între ele se creează un dezechilibru care mi s-a părut interesant de explorat.

Filmul e spus din perspectiva copiilor

Filmul e spus aproape exclusiv din perspectiva copiilor – actori profesioniști aflați la debut, precum Denisa Vraja și Vlad Furtună, și copii fără experiență actoricească – iar performanțele lor sunt remarcabile. Cum ai ajuns la această distribuție și cât de dificil a fost procesul de a găsi acest colectiv de actori care funcționează atât de bine împreună?

Mi-am dorit foarte mult ca filmul să nu fie, în primul rând, despre o problemă socială, ci despre acești copii și despre experiențele lor. Procesul de casting a fost unul destul de lung. A durat aproximativ un an, cu pauze și perioade mai intense, nu în mod constant. La un moment dat, filmările au fost amânate, ceea ce ne-a oferit și mai mult timp pentru căutări. A fost un casting făcut cu foarte multă răbdare.

La casting m-a ajutat Florentina Bratfanof, care a avut un rol esențial în tot acest proces. În rest, a fost pur și simplu o muncă de căutare foarte atentă. Știam că nu voi începe filmările până când nu voi fi convins că am găsit oamenii potriviți pentru aceste roluri, pentru că întregul film se sprijină pe ei. Era clar pentru mine că aveam nevoie de actori care să aibă magnetism, prezență și energia necesară pentru a susține povestea. Așa că am căutat foarte sistematic, în școli, în numeroase clase și prin multe etape de selecție. Am văzut câteva sute de self-tape-uri și foarte mulți copii.

Procesul a fost unul amplu, iar alegerea finală a venit abia după multe căutări și multe întâlniri.

Episoadele dificile din film

Ținând cont de episoadele dificile din film – de la moartea bunicii lui Luca, la divorțul părinților Flaviei sau mici acte de violență – cum ai lucrat cu ideea de echilibru între dramatism și vitalitatea personajelor, astfel încât copiii să nu fie reduși la statutul de victime?

I-am căutat pe acești copii astfel încât să corespundă unei perspective care mă interesa foarte mult: da, se află într-o situație dificilă și dureroasă, dar nu am vrut să îi privim doar ca pe niște victime. Nu mi-am dorit ca filmul să se reducă la compasiune și la ideea că asistăm doar la o problemă socială tristă. Mi s-a părut important ca ei să aibă forță, umor și vitalitate, să fie personaje vii, nu simple reprezentări ale unor tipologii sau ale unei realități sociale. Am vrut să existe în ei o formă de energie și de capacitate de reacție, chiar dacă situația în care se află nu a fost alegerea lor.

Pentru mine era esențial să aibă un anumit grad de autonomie și putere în raport cu ceea ce li se întâmplă. Sigur, contextul le este impus și nu au control asupra cauzelor care l-au generat, dar au propriile strategii prin care încearcă să-i facă față. De aceea și Flavia este construită în felul acesta. Folosește sarcasmul în relația cu părinții, răspunde, provoacă și încearcă să își afirme poziția. Nu este doar un personaj care suferă în tăcere, plânge sau se afundă în depresie.

Aceasta ar fi fost, poate, o abordare mai simplă și mai previzibilă. Pe mine m-a interesat mai mult să surprind complexitatea felului în care un adolescent încearcă să-și păstreze demnitatea și controlul într-o situație pe care, în fond, nu o poate controla.

Peștera – în imaginarul filmului

Peștera ocupă un loc important în imaginarul filmului încă din scena de deschidere. Există numeroase interpretări simbolice ale acestui spațiu, de la ideea de refugiu și protecție, în preistorie, până la cea de cunoaștere, la Platon, sau confruntare cu necunoscutul, în psihologia modernă. De ce ai ales să deschizi filmul cu această imagine a copiilor ieșind din peșteră?

Mi-am dorit foarte mult ca momentul acesta să nu fie perceput doar într-o cheie simbolică. De fapt, cadrul respectiv a ajuns în poziția actuală destul de târziu. În varianta inițială de montaj, tot ceea ce se întâmplă în peșteră era plasat după secvența cu moartea bunicii. Dar în varianta finală e de fapt scena cu care se deschide filmul. Cred că există toate interpretările pe care le-ai menționat, dar sper ca, dincolo de ele, să se simtă și ceva mai simplu: o atmosferă tăcută și ușor neliniștitoare. Personajele ies din peșteră fără să vorbească, fără să explice nimic.

Există ceva straniu în felul în care apar din acel spațiu și pornesc mai departe în liniște. Peștera este, desigur, un loc aflat departe de blocuri și de lumea lor de zi cu zi, de problemele și tensiunile pe care le poartă cu ei. La început poate părea un refugiu, dar, pe măsură ce filmul avansează, capătă și altă dimensiune. Devine un spațiu în care partea rațională pare să se estompeze, iar personajele se lasă absorbite de o atmosferă aproape hipnotică.

M-a interesat foarte mult ideea aceasta de transă blândă pe care o poți trăi într-un spațiu natural, atunci când ești suficient de atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău și reușești, pentru o clipă, să evadezi din propriile gânduri și din tine însuți. Aceeași idee revine și mai târziu, după moartea bunicii. Iar imaginea ieșirii din peșteră funcționează și ca un început de poveste. Vedem aceste personaje venind de undeva, fără să știm ce au făcut acolo sau de ce se aflau în acel loc.

Nu pare că s-au adăpostit de ploaie, nu există o explicație imediată. E ceva ușor misterios în secvența aceea și sper că tocmai acest lucru îl face pe spectator să își pună întrebări.

Parcurs festivalier

Filmul și-a început parcursul festivalier internațional la Berlinale, unde a câștigat Premiul CICAE Art Cinema în secțiunea Forum. Cât de mult crezi că ajută un asemenea premiu la vizibilitatea filmului?

Cred că participarea la festivaluri oferă o anumită vizibilitate, chiar dacă nu știu cât de mare este ea și nici cât de important este, pentru publicul larg, ce se întâmplă cu un film românesc. Totuși, oamenii mai urmăresc știrile culturale și află despre astfel de selecții sau premii. Imediat după festival am primit multe mesaje și reacții, ceea ce a fost încurajator. Din păcate, prestigiul pe care îl aduce participarea la un festival nu se traduce, de cele mai multe ori, într-o distribuție mai amplă sau într-un număr semnificativ mai mare de spectatori.

Sigur, există și excepții. Sunt filme care reușesc să genereze un interes foarte mare și să adune public numeros, dar acolo vorbim despre un alt nivel de expunere, despre alte festivaluri și alte tipuri de premii, vezi cazul „Fjord” al lui Cristian Mungiu, care a câștigat trofeul Palme d’Or la cea de-a 79-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes. În cazul nostru, a fost prima participare la un festival important cu acest proiect, iar contextul este diferit.

Problema e că distribuția cinematografică din România rămâne, în continuare, una dintre zonele cele mai neglijate. Sunt puține cinematografe, iar atunci când obții finanțare pentru un film nu există, de regulă, un buget real pentru marketing și promovare. Accentul cade aproape exclusiv pe producție: facem filmul și vedem după aceea ce se întâmplă cu el. Mie mi se pare o abordare paradoxală. Dacă ai investit ani întregi într-un proiect, ar trebui să existe și resursele necesare pentru ca el să ajungă la cât mai mulți spectatori. Nu cred că publicul este dezinteresat de filmul românesc.

Cred, mai degrabă, că informația nu ajunge suficient de bine la oameni din cauza limitelor de marketing și de promovare. Iar atunci când află despre un film, de multe ori nici măcar nu mai au unde să îl vadă. Filmele românești rămân în cinematografe o săptămână sau două, cel mult, după care dispar din program. În plus, accesul e limitat aproape exclusiv la marile orașe. În localitățile mai mici infrastructura cinematografică este foarte redusă, iar în multe zone, la sate de exemplu, nici nu mai zic, nu există deloc.

Sală plină la TIFF

Cu toate acestea filmul a fost prezentat la TIFF 2026, în fața unei săli pline. Cum ai simțit întâlnirea cu spectatorii de aici și ce întrebări sau reacții te-au surprins în cadrul sesiunilor de Q&A?

Mi-a plăcut foarte mult. Am stat chiar și la proiecție. Ce m-a bucurat a fost reacția publicului. Am avut senzația că spectatorii au fost foarte prezenți și foarte conectați la film. Erau atenți, îl urmăreau cu interes și păreau să observe inclusiv detalii mai subtile, despre care nu știi niciodată dinainte cât de vizibile vor fi pentru cineva care vede filmul pentru prima dată. Am simțit că au rămas alături de personaje și că au parcurs povestea împreună cu ele.

La final, mulți au rămas la discuții, ceea ce pentru mine e întotdeauna un semn bun. A fost un dialog cu multe perspective, iar asta mi-a plăcut foarte mult.

De ce să vedem filmul De capul nostru?

De capul nostru intră în cinematografele din România pe 26 iunie. De ce le-ai recomanda oamenilor să vină la cinema să vadă acest film?

Pentru că, dincolo de faptul că abordează o problemă socială de care cred că ar trebui să fim cu toții un pic conștienți, cred că pot descoperi niște personaje foarte vii și foarte amuzante și pot să savureze filmul, care e în același timp și amuzant și trist, și destul de plin de viață, și are și ceva ciudat. E un amestec care mi se pare că poate să îți ofere multă satisfacție, să te facă să te gândești un pic, dar în același timp să te și distrezi.

Interviu de RĂZVAN SĂDEAN