Interviu cu actriţa ANDA ONESA: „Venirea mea la TIFF parcă a șters cei 35 de ani de când am plecat din România”

Venirea la TIFF 2026 pentru a primi Premiul de Excelență a făcut-o pe actrița Anda Onesa să mărturisească faptul că reîntâlnirea cu publicul a avut un efect neașteptat: „Parcă cei 35 de ani de când am plecat din România nici n-au existat”.

Pentru una dintre cele mai importante prezențe ale cinematografiei românești de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, revenirea la Cluj a însemnat mai mult decât o simplă ceremonie de premiere. A fost o reîntâlnire pe marele ecran cu Septembrie, filmul de debut care a consacrat-o, cu spectatorii care nu au uitat-o și cu o parte din propria ei istorie.

Povestea Andei Onesa pare ea însăși desprinsă dintr-un scenariu de film

A ajuns întâmplător pe un platou de filmare, făcând figurație în E atât de aproape fericirea (1978), iar la scurt timp a primit rolul Anișoarei din Septembrie (1978), film care a transformat-o într-unul dintre chipurile emblematice ale generației sale. Au urmat Vacanță tragică (1979), Duios Anastasia trecea (1980) – rol recompensat cu Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary – și, după o pauză dedicată studiilor de filosofie, Pas în doi (1985), unul dintre filmele-cult ale cinematografiei românești.

După Revoluția din 1989, Anda Onesa a ales să părăsească România și să își reconstruiască viața în Statele Unite. Am stat de vorbă cu actrița ANDA ONESA despre debutul său neașteptat în cinema, despre filmele care au marcat o generație, despre studiile de filosofie, Revoluție, exil și revenirea emoționantă în fața publicului după mai bine de trei decenii.

De la figurație la rol principal

Cum ați ajuns să treceți de la figurație în E atât de aproape fericirea la rolul principal din Septembrie, la doar 17 ani?

Este o întâmplare, karma, destinul. Întâmplarea a fost că eram cu o prietena de-ale mele din Pucioasa, Ivona, în București să sărbătorim că trecusem treapta. Eram prima generație cu treapta. Ne-a fost frică, am avut emoții, n-am știut, ne-au anunțat în ultimul moment cu treapta. Și Ivona, care știa Bucureștiul mult mai bine decât mine, a zis: „Mergem la Unirea, că este o cofetărie sus acolo și au cafe frappé.” Cafe frappé… nici măcar nu știam ce era. Și acolo se filma E atât de aproape fericirea [1978], cu Diana Lupescu, în regia lui Andrei Cătălin Băleanu.

A venit cineva din echipă și ne-a rugat să facem figurație, că probabil n-aveau suficienți figuranți. Am zis da. Și am tot făcut. La un moment dat, le-am propus eu să fac niște chestii, că mă plictisisem. Și echipa a zis da, au pus camera pe mine și a venit un domn, Nelu Frangopol (operator cameră), și m-a întrebat dacă sunt interesată să fac filme. I-am zis că da, doar dacă mă lasă mama. El era operatorul secund la „Septembrie” și nu găsiseră încă o actriță pentru Anișoara, rolul principal.

Apoi a urmat întâlnirea cu regizorul filmului, Timotei Ursu. El nu m-a plăcut, eu am avut emoții mari. Până la urmă eram o fată din Pucioasa pusă să citească o scenă, așa, fără pregătire, fără nimic. Și am dat probe, am luat rolul, după care m-au sunat când eram la Pucioasa să-mi spună că a fost distribuită altă actriță pentru rol. Timotei Ursu prefera pe altcineva. După care, la vreo 3-4 săptămâni, am fost sunată din nou să-mi fac bagajele și să vin la București, că până urmă am fost aleasă pentru rol.

Ce s-a întâmplat? Filmul a trecut de la o casă de filme la alta, a ajuns la Casa de filme 5, iar directorul acesteia Dumitru Fernoagă a vrut să vadă probele. Și el m-a ales. El a zis: „Asta-i fata. Asta-i Anișoara.” Și așa s-a născut Anda Onesa, actrița.

Un film diferit

Privit astăzi, Septembrie rămâne un film diferit de multe producții ale epocii. Ați simțit încă de atunci că are o abordare neobișnuită?

Da, absolut. Și scenariul, și povestea. Din câte îmi amintesc este un scenariu făcut după un caz real. A fost, sper să nu mă înșel, primul film românesc în care personajul negativ, Vali [interpretat de Geo Costiniu], este erou principal. Tot filmul este pe muchie. Nu știi dacă Vali se dă pe brazdă, dacă nu se dă pe brazdă, dacă a păcălit-o pe Anișoara numai așa, ca să o ia, sau dacă realmente s-a îndrăgostit de ea. Deci totul este pe muchie de cuțit.

Nu a fost un film comunist făcut după criteriile lor. Și atunci, da, știam că o să avem probleme. Și în tot filmul plutește această incertitudine. Așa am decis să-mi construiesc și personajul. Anișoara  niciodată nu știe: bărbatul acesta mă respectă, mă iubește, mă ia de nevastă, nu mă ia. Ca, pe urmă, să descopere că întreaga poveste este un fals. Că el și-ar fi dorit să fie celălalt, băiatul care a făcut Politehnica, care mergea la conferințe, când el, de fapt, el nu reușise să treacă admiterea și ducea o altfel de viață, apelând mereu la tot felul mici tâlhării. Și, până la urmă, muchia de cuțit n-a ținut. Și-au murit.

Succes remarcabil

Pentru un „love story” lipsit de umor facil și de optimismul obligatoriu al epocii, Septembrie a avut un succes remarcabil. De ce credeți că publicul de atunci a rezonat atât de puternic cu Anișoara și Vali?

Cred că au fost mai multe motive. În primul rând, noi, actorii, și felul în care am construit personajele. În cazul meu, apariția a fost una neașteptată, iar stilul nostru de joc era diferit de ceea ce se vedea de obicei pe ecran: mult mai firesc, mai apropiat de realitate. Apoi, povestea în sine avea o doză de rebeliune și de autenticitate care ieșea din tiparele vremii. Anișoara și Vali erau oameni obișnuiți, cu probleme și emoții reale, pe care publicul le recunoștea din propria viață.

Duios Anastasia trecea

La scurt timp a urmat rolul din Duios Anastasia trecea (1979), pentru care ați fost recompensată cu Premiul pentru interpretare la Festivalul de la Karlovy Vary. Filmul vorbește despre mecanismele prin care se instalează o dictatură și, privit astăzi, pare surprinzător de actual. De ce ar merita acest film să fie văzut astăzi de publicul tânăr?

În primul rând, publicul tânăr ar trebui să știe că este o poveste reală. Nu se vorbește despre această eroină, pentru că, în general, în cultură se vorbește doar despre eroii bărbați. Filmul este inspirat de nuvela omonimă a scriitorului Dumitru Radu Popescu [publicată în 1967], unde o avem pe această Anastasia. Nuvela se baza pe o situație reală, care s-a petrecut la Dubova, un sat pe clisura Dunării. Iar noi am filmat chiar în acest sat unde s-a petrecut povestea.

Filmul este foarte important pentru că arată cum se transformă oamenii și cum se naște dictatura. Că îți trebuie unul care are un pic de carismă și care vrea neapărat să aibă puterea, să se răzbune pe cei care nu îl băgau în seamă înainte, cum este și cazul lui Putin. Ce vreau să subliniez este că oamenii din jur creează dictatura, ajută, construiesc în jurul acestei figuri centrale, toți acești oportuniști, lași, nemernici, care calcă totul în picioare. Și, la momentul ăsta, lumea este aici. Uite, și în România lumea este foarte polarizată.

Avem oameni care susțin că ar fi mai bine cu Rusia, cu Putin, cu un dictator. Dictatura la ce duce? La moarte. Primarul din Duios Anastasia trecea îi dă drumul în cele din urme Anastasiei. Îi redă libertatea. Dar el știa că la colț o așteaptă băiatul acela, care nu era decât o unealtă în mâinile lui, ca să o omoare pe Anastasia. Și atunci mai întreb o dată: ce libertate i-a dat? Libertatea de a muri? De a fi asasinată? Deci, într-o dictatură nu există, oricât de frumos ți-ar vorbi, oricât de multe ți-ar promite dictatorul, nu există libertate. Nici nu poți să alegi când să mori.

Înclinația către filosofie

Cu toate că vă aștepta o carieră în film, dumneavoastră ați ales să studiați filosofia. De ce filosofia și nu actoria?

Până să fi trebuit să dau examen la teatru, făcusem deja E atât de aproape fericirea, Septembrie și Vacanță tragică. Și am crezut că meseria asta de actriță de film o știu cât de cât. Sigur, în meseria asta crești odată cu ea și o înveți cu fiecare rol, pentru că fiecare rol e altfel, fiecare personaj e altfel. Trebuie să-l construiești, trebuie să găsești tehnici, modalități.

N-am vrut să fiu niciodată actriță de teatru, dar întotdeauna am avut înclinația asta către filosofie, gândire, moștenită probabil de la bunicul din partea tatălui meu. Am avut eu o bubă în cap. Am vrut să înțeleg, făcând această facultate, cum este cu Ceaușescu și cu partidul, cum iau ei deciziile astea perfecte pentru România. Așa că mi-am făcut specializarea în sociologia comunicării, iar teza mea a fost „Instrumentarea și fundamentarea deciziei”.

O teză al cărei subiect era tabu atunci și care mi-a creat foarte multe probleme. Dar am avut un îndrumător, profesorul Aculin Cazacu, foarte curajos, care m-a sprijinit și m-a încurajat să fac această lucrare. Cum să iei o decizie? Că în România nu exista niciun fel de algoritm, niciun sistem bazat pe feedback, nici literatură de specialitate nu exista pentru că nu se dădea voie să se publice așa ceva. Numai ideea că te-ai fi gândit să-i dai lecții tovarășului Ceaușescu despre cum să ia o decizie era, cum să spun, văzută ca o crimă, ca o trădare.

Reîntoarcere pe ecran

Și cu toate acestea după ce ați absolvit Filosofia ați luat „decizia” să reveniți la film. Cum s-a întâmplat această reîntoarcere pe ecran?

În timpul facultății, nu am făcut niciun film, pentru că a fost o facultate foarte grea și am vrut să o fac foarte serios, să demonstrez că nu e o toană de divă. Și după aceea am redebutat cu Pas în doi [1985], în regia lui Dan Pița. Al doilea debut al meu, ca să spun așa, a fost mult mai greu decât primul, pentru că exista această responsabilitate, presiune pe umerii mei. După ce ai plecat cinci ani din industrie și revii cu un film – ori îți iese bine, ori ești mort. Și norocul meu a fost că am revenit cu acest film deosebit, care a fost, iarăși, o bombă în cultura și în cinematografia românească.

Începutul anilor ’90

Și cu toate acestea, la începutul anilor ’90 ați plecat la New York, după o carieră deja solidă în cinema. Pentru mulți, această decizie pare bruscă. Ce a însemnat pentru dumneavoastră ruptura de România și ce v-a determinat să plecați?

A fost foarte grea decizia. Mă săturasem să mă lupt cu comuniștii și securiștii. Am făcut parte din Alianța Națională R (pentru restructurare, reconstrucţie şi redeşteptare) înființată de cunoscutul jurnalist și disident Petre Mihai Băcanu. Unii au încercat să mă aresteze. Au încercat să dea cu mașina peste mine. Am scăpat. În 1989 am fost parte din Revoluție.

Am intrat în televiziune, am lucrat la Programul 2, la emisiunea lui Tatulici. Și, la un moment dat, m-a chemat Emanuel Valeriu, directorul de atunci al Televiziunii Române – un nemernic care, de fapt, n-a fost dizident, a fost turnător la Securitate, am aflat mult mai târziu – și mi-a zis: „Fetițo, tu de ce faci interviuri politice?”.

Păi, nu-i vorbești așa Andei Onesa. Eu făcusem, totuși, Filosofia. El făcuse Facultatea de Educație Fizică și Sport. Și să mă ierte cei care au absolvit această facultate, dar i-am răspuns:

„Eu am absolvit Filosofia, nu facultatea de făcut tumbe.”.

Și, bineînțeles, de aici a urmat o întreagă prigoană. Și mă săturasem. Eu mi-am dat seama foarte repede că toată Revoluția la care am participat, pe care am văzut-o în stradă, unde am fost sub gloanțe, a fost de fapt o lovitură de stat. Mi-am dat seama foarte repede că nu noi, ăștia din stradă, am făcut Revoluția. Și atunci am decis că este momentul să mă rup de țara mea, să plec. Și aveam un prieten, Vlad Godeanu, care lucra la postul de radio Vocea Americii și el m-a ajutat să obțin viza și să plec în Statele Unite ale Americii.

A fost foarte greu pentru că am plecat într-o țară a cărei limbă nu o vorbeam, nu o înțelegeam. Dar într-un an și jumătate am devenit profesoară și a trebuit să învăț extrem de rapid și să mă adaptez unei societăți și unei culturi foarte diferite de România. A fost dur, a fost foarte dur, dar în timp a meritat.

Premiul de Excelență pentru întreaga carieră

La TIFF 2026, Septembrie a fost proiectat din nou pe marele ecran, iar dumneavoastră ați primit Premiul de Excelență pentru întreaga carieră. Cum ați trăit această reîntâlnire cu filmul și cu publicul?

O mare onoare. Sunt fascinată. Sunt fascinată că lumea nu m-a uitat. Chiar sunt. Adică n-am cuvinte. Când m-a sunat Tudor Giurgiu, directorul TIFF, să-mi spună că primesc acest premiu, n-am avut replică. Și e greu s-o faci pe Anda Onesa să tacă din gură. Este o mare onoare. Chiar neașteptată. Pentru că primul lucru pe care l-am spus a fost că sunt atâția actori care au făcut mult mai mult decât mine.

Și el a zis: „Nu, toată echipa vrea ca tu să primești acest premiu.”.

Și chiar dacă în toți acești ani mai văzut de câteva ori filmul Septembrie, la TIFF a fost proiectată o versiune remasterizată. Și mi-am dorit mult să vizionez această nouă variantă. Iar reîntâlnirea cu publicul mi-a dat mari emoții. Parcă acești 35 de ani scurși de când am plecat din România nici n-au existat. Nu știu cum să spun, este foarte ciudat ce mi se întâmplă. Foarte ciudat. Dar extraordinar.

Interviu de RĂZVAN SĂDEAN

TIFF.25 își anunță câștigătorii: filme despre legături fragile, memorie și noi începuturi, premiate la ediția aniversară

CLIN D’OEIL | TUDOR GIURGIU: „TIFF este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română”