Soprana SUMI JO: “Pasiunea mea pentru muzică a rămas nealterată”
Cea dintâi prima donna din Asia care a cântat pe toate marile scenele lirice de pe planetă înainte de a împlini 30 de ani, soprana sud-coreeană Sumi Jo (n. 1962) şi-a lansat de curând albumul Continuum, care marchează aniversarea a patru decenii de la debutul ei în operă pe Bătrânul Continent.
Descoperită de către Herbert von Karajan, care i-a descris vocea ca “un dar de la Dumnezeu ce poate apare doar o dată pe secol”, SUMI JO a cucerit publicul de-a lungul timpului nu doar ca superstar mondial a muzicii de operă, prin colaborările cu dirijori iconici precum Georg Solti, Zubin Mehta ori Kent Nagano, discurile ei nominalizate la Grammy sau interpretările antologice de la Met, La Scala, Salzburg Festival ori Wienerstaatsoper, dar şi ca o exploratoare ludică a variilor forme de expresie sonoră din Pop culture, de la Musical la K-pop, cu discuri vândute în milioane de exemplare (Only Love), memorabile prezenţe live – de felul concertului susţinut alături de Angela Gheorghiu şi Renée Fleming la Olimpiada de la Beijing – sau înregistrate pentru producţii cinematografice şi TV, care i-au adus inclusiv o nominalizare la Oscar în 2016 pentru cel mai bun cântec (Simple Song Number 3, din filmul Youth, al lui Paolo Sorrentino).
Despre efervescentul şi strălucitorul ei parcurs în lumea artelor am stat de vorbă cu Sumi Jo la Bucureşti, cu ocazia spectacolului de gală organizat primăvara aceasta la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical “Ion Dacian”, pe scena căruia a cântat alături de tenorul George Vîrban, laureat al Sumi Jo International Singing Competition, amintindu-ne de ceva spus de ea în urmă cu puţin timp:
“Epoca divei distante și misterioase s-a încheiat. Astăzi, artiștii trebuie să se conecteze și să împărtășească.”.
Sumi, ca artistă venind dintr-o cultură radical diferită, cum ai reuşit să te adaptezi la început de carieră cerinţelor şi aşteptărilor din spaţiul european al muzicii clasice şi ce te-a motivat să perseverezi?
Opera pare să aparțină exclusiv culturii occidentale, însă, cumva, eu am avut un noroc extraordinar, pentru că l-am cunoscut la un moment dat pe maestrul Herbert von Karajan, iar după ce am început colaborarea cu el, asta mi-a adus destul repede câteva contracte de înregistrare de la Decca și Universal.
Privind însă din afară, debutul meu pe scena europeană pare acum un soi de miracol pentru o interpretă care provine din Asia de Est, dar asta s-a întâmplat în primul rând fiindcă a fost dintotdeauna visul familiei mele, mai ales a mamei, care şi-a dorit să devin cântăreață de operă încă de când eram doar o copiliţă, așa că n-am avut de ales… asta e viața mea.
La vârsta de 19 ani, ai mei m-au trimis prima oară în Italia și, foarte curând, am realizat că acesta îmi e destinul, adică am știut, mi-am dat seama că eu trebuie să fiu de interpretă de operă în viața mea şi că e sigura cale pe care pot merge.
Am participat atunci la multe concursuri, am dat o sumedenie de audiții, dar, din fericire, totul a mers foarte bine, probabil fiindcă eram foarte talentată, dar și pentru că trezeam cumva curiozitatea, adică au fost foarte mulți oameni interesaţi să vadă cine e această asiatică şi cum cântă ea o partitură din opera italiană sau franceză.
Pregătirea ta în muzică a început de la 3 ani, ca urmare a aspirațiilor părinților tăi, dar erai prea mică pentru a şti deja ce vrei să faci în viaţă. Când ai realizat, de fapt, că asta îţi doreşti şi tu cu adevărat?
Mi-am dat seama că am o putere specială în momentele în care cânt sau interpretez de când aveam 4 sau 5 ani, pentru că toată lumea își îndrepta încă de-atunci atenția spre mine. Toți prietenii părinților mei, pur și simplu, nu se mai puteau opri din a mă privi şi apoi se întreceau în a-mi face complimente, așa că am realizat de foarte devreme că am niște talente aparte, care mă scot cumva în evidenţă.
Din perspectiva profesională, cu toate că eram destul de bună și când performam în Coreea, această confirmare a apărut însă clar atunci când m-am mutat în Italia, pe la 19-20 de ani, întrucât majoritatea profesorilor și a coach-ilor mei de voce au ajuns foarte repede la părerea că aş putea deja să-mi fac debutul în Europa, deşi eram foarte, foarte tânără.
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, în loc de Carlo Bergonzi, formarea ta în Europa ar fi început direct cu Elisabeth Schwarzkopf ca dascăl? Ar fi urmat, poate, o carieră… “wagneriană”?
În viață este important să întâlnești oamenii potriviți și trebuie să fii suficient de inteligent ca să-ți dai seama cine poate avea o influență pozitivă asupra ta și cine nu, iar asta depinde foarte mult și de karma.
Eu cred în existenţa unui soi de relație invizibilă cu o altă persoană şi atunci când sunt în situaţia de a judeca un om, mi se pare fundamental ca acesta să aibă o energie pozitivă.
De asemenea, pentru mine este important şi apreciat cineva care îşi cunoaşte locul cu o anume modestie, dar e hotărât să învețe și niciodată nu ia totul de-a gata… pentru simplul motiv că eu însămi încerc să fiu astfel şi în cheia asta, de exemplu, îi judec şi pe tinerii cântăreți din competiţiile în a căror juriu sunt invitată.
Altfel, în lumea asta, sunt destui profesori buni şi celebri pentru lucrul cu vocea, dar mă deranjează că cei mai mulţi se obişnuiesc repede să poarte fel de fel de măști şi se ascund în spatele cuvintelor.
Eu fiind o persoană extrem de sensibilă, am căutat mereu onestitate în ceilalţi oameni, mai ales în dascăli, adică un mod sincer de a-ţi trata semenii a fost întotdeauna ceva esenţial pentru mine.
Cât de diferită este Sumi Jo de-acum faţă de cea care debuta cu 40 de ani în urmă ca Gilda din Rigoletto, atrăgându-i atenţia lui Herbert von Karajan?
Între ele două sunt diferențe uriașe, datorate trecerii timpului şi a diferitelor experienţe pe care le-am trăit de-atunci, însă cel mai important rămâne faptul că nu mi s-a alterat niciodată pasiunea pentru muzică şi nici ataşamentul pentru toți prietenii mei care își dedică timpul muzicii și artei în general, oameni faţă de care nutresc un respect imens.
Prin urmare, aceste lucruri nu s-au schimbat niciodată, dar, de asemenea, mă interesează şi să contribui la a face această lume un loc mai bun… prin orice fel de formă care îmi e la îndemână.
Spun asta pentru că, prin comparaţie cu cea care eram eu cu ani în urmă, am acum, evident, mai multă putere să fac orice mi-am visat… plus că, în clipa de faţă, știu mai bine ce să fac, deoarece pe vremuri eram cam rătăcită.
Poate că la “rătăcirea” asta a contribuit şi faptul că erai foarte tânără când ai venit din Coreea în Europa, dar acum locuiești la Roma, concursul tău destinat talentelor lirice se desfășoară în Franța, iar tu cânţi în întreaga lume. Ce semnificaţie dai cuvântului “acasă”?
De fapt, nu am un sentiment de „acasă”. Pentru mine, acasă înseamnă locul în care mă duc, locul în care îmi bate inima… acela reprezintă casa mea, indiferent de spaţiul geografic în care mă aflu într-un moment sau altul.
Inclusiv aici, la București, mă simt ca acasă, pentru că mă adaptez imediat şi, de îndată ce îmi iau în primire camera la hotel, aceea devine „casă” pentru mine. Sunt o persoană extrem de flexibilă şi, prin urmare, am avut o sumedenie de „case” în viața mea până acum.
Poate că din acest motiv, nu sunt sigură unde îmi voi petrece ultimele zile, dar poate că și în acel loc voi fi fericită să mor cu gândul că sunt în casa mea. Chiar nu știu… ar putea fi Hawaii, cine știe?
Într-un fel, e mai bine că nu am niciodată acest, sentiment de acasă, pentru că nu sunt căsătorită, nu am copii, fiindcă e cu totul altceva atunci când un artist are o familie, are unul sau mai mulţi copii frumoşi și trebuie să se gândească și la aceştia. Eu sunt liberă ca o pasăre, ca un fluture, așa că, în cazul meu, prefer să văd în asta mai degrabă un noroc.
Această libertate te-a făcut să baleiezi de-a lungul timpului un spectru stilistic foarte larg, de la operă şi muzică de film până la K-pop sau Musical-uri. La câtă muzică bună şi plăcută s-a creat în lume, cum o filtrezi și care sunt criteriile pe baza cărora păstrezi ce te atrage?
Oh, asta e o întrebare interesantă, pentru că, așa cum spui, mă expun şi mă las provocată de o varietate mare de stiluri şi genuri muzicale, iar asta se datorează în primul rând faptului că, din fire, eu sunt o persoană foarte curioasă şi, până la a accepta să particip ca interpretă la diverse performance-uri sau înregistrări, asimilez ca parte a publicului tot felul de forme artistice, adică merg foarte des la muzee şi galerii de artă, la piese de teatru sau la cinema şi, astfel, toate acestea mi-au devenit în timp familiare.
În privinţa filmelor, de exemplu, mă duc să le văd la cinema de îndată ce se lansează, adică nu aştept niciodată să apară pe Netflix sau vreun alt canal asemănător, ci îmi fac timp să le vizionez pe marile ecrane… uneori, se întâmplă chiar să fiu complet singură în toată sala şi atunci mă bucur foarte mult, pentru că pot savura în linişte povestea.
Revenind la fondul întrebării tale, ceva la care eu țin foarte mult este propriul instinct și atunci, cel puţin în ceea ce priveşte genurile muzicale, acestea ajung să mă intereseze dacă mă atrag instant, dacă îmi oferă ceva – nu neapărat de natură emoţională – încă din primele secunde, indiferent dacă e muzică barocă, House, Rock sau Hip-hop.
Sunt extrem de concentrată în acele câteva prime secunde, după care, uneori, simt imboldul şi am răbdarea să continui, iar alteori nu mai vreau să ascult, astfel încât, pur și simplu, o opresc.
Bineînţeles, asta depinde și de starea mea de spirit și de momentul din viață în care intru în contact cu acea muzică, fiindcă atunci când merg la sala de sport, evident că sunt mai deschisă la K-pop şi la muzicile ceva mai ritmate, dar când vreau să mă relaxez, am nevoie mai degrabă să ascult Jazz sau chiar muzică futuristă ori ambientală.
Asta mă face foarte deschisă la orice formă de expresie muzicală, însă am gusturi foarte clar definite în privinţa potenţialului interes pe care una sau alta dintre acestea l-ar putea reprezenta pentru mine.
Să vorbim atunci de o manifestare aparte a interesului tău pentru muzică. Care au fost circumstanţele în care s-a născut ideea proiectului Sumi Jo International Singing Competition, a cărei primă ediţie l-a avut printre laureaţi pe tenorul George Vîrban?
Știi, eu am început să particip la concursuri ca să câștig bani, pentru că nu aveam suficienţi pentru a mă întreține când eram studentă şi aveam doar 23 de ani când mi-a atras atenţia un anunţ de concurs afișat la Conservator [Sumi Jo a studiat la prestigiosul Conservatorio Santa Cecilia din Roma începând din 1983, după trei ani de formare ca interpretă vocală la Seoul National University – n.r.].
Faptul că premiul era unul foarte consistent m-a făcut să mă gândesc atunci că aş putea supraviețui cu acei bani aproape un an întreg, aşa că m-am înscris şi am descoperit că sunt cea mai tânără participantă.
Am continuat după aceea să intru în competiţii şi, după cum spuneam, lumea era foarte interesată de o interpretă asiatică ce cânta bine, așa că, până la urmă, am câștigat toate premiile posibile și mi-am putut astfel cumpăra o mașină second-hand, apoi primul diamant, în fine, tot ce mi-am mai dorit.
Totul a pornit însă de la curajul de a încerca acel prim concurs în pofida lipsei mele de experienţă.
Cu trecerea timpului, odată ce cariera mea a evoluat, firesc, am schimbat cumva tabăra, fiindcă am început să fiu invitată ca membru al juriului la foarte multe concursuri importante, de renume mondial, şi, treptat, mi-am putut da seama în detaliu cum se manageriază un asemenea proiect, cunoscând deja extrem de bine ambele părți implicate.
Visul de a avea propriul meu concurs a apărut exact în 2018 și l-am trecut pe bucket list, iar de lista asta de lucruri pe care mi le propun înainte să mor încerc să mă ţin şi să le realizez pe toate.
Acest vis s-a concretizat abia în 2024, deci după vreo destui ani de când mi-a apărut în minte, dar, iată că, totuşi, am reușit să-l văd materializându-se aşa cum mi-am dorit, adică nu ca o competiţie directă între participanți, adică să vedem cine e mai talentat sau are mai mult potențial să fie cântăreț, ci mai ales ca o şansă pentru mine de a găsi artişti talentaţi ce au o personalitate bună, un suflet mare, care să-şi asume cu adevărat misiunea de a împărtăși frumusețea prin muzică.
Iar unul dintre aceştia a venit de la voi, din România, şi este un tenor realmente uimitor, pentru că, imediat ce a sosit, toţi au fost de părere că se va număra printre cei trei finaliști şi uite că așa s-a și întâmplat.
Undeva între momentul în care ai început să visezi la acest concurs şi până la prima sa ediţie s-a întâmplat pandemia. A nuanțat cumva această criză modul în care te raportezi la artă sau la viață în general?
Absolut! În primul rând, este vorba de relaţia mea cu tehnologia, în sensul că nu mă descurcam prea bine cu toate aceste inovaţii recente, iar criza m-a făcut să mă apropii de ele într-un fel ieşit din comun.
Vezi tu, când a izbucnit pandemia, eu mă aflam în Italia și am rămas extraordinar de impresionată de numărul mare de oameni care au murit fără ca membrii familiilor să își poată lua rămas bun de la victime… a fost o tragedie de care cred că toată lumea își amintește şi acum.
În acea perioadă, UNICEF, ONU și UNESCO m-au rugat la un moment dat să înregistrez acasă o versiune a piesei Ave Maria, pentru a o distribui tuturor celor care sufereau de pe urma dispariţiei unor persoane dragi lor, mai ales familiilor acestora.
Am refuzat iniţial, pentru că nu cântasem niciodată în propriul telefon, calitatea sunetului obţinut fiind în general foarte slabă, iar mie nu mi s-a părut corect să o fac în modul ăsta încropit.
Au trecut însă două luni şi eu eram tot mai plictisită, pentru că, la fel ca toată lumea, nu puteam ieși nicăieri, așa că, într-o bună zi, am început să mă joc cu telefonul fredonând Ave Maria.
Am constatat că sună destul de bine faţă de aşteptările mele, astfel încât am făcut o înregistrare cap-coadă a compoziţiei lui Schubert, pe care am trimis-o apoi la UNESCO, iar cei de-acolo, foarte emoționați de gestul meu, au diseminat-o mai departe, spre familii și spitale.
Mi-am dat seama atunci că, deseori, nici performanţa tehnologică și nici calitatea vocii nu sunt importante, iar totul este, de fapt, mult mai simplu… dacă ai o intenție reală, dacă simți cu adevărat nevoia să-i consolezi pe oameni, să manifeşti empatie folosindu-te de propria voce, de ce n-ai face-o?
În felul acesta, datorită pandemiei, relația mea cu telefoanele și noile tehnologii s-a schimbat, iar dupa o vreme, am acceptat fără a mai avea rezerve invitaţia venită de la cea mai importantă universitate de știință și tehnologie coreeană [KAIST, din Daejeon, unde Sumi Jo a devenit visiting professor în primăvara anului 2022 – n.r.], unde am ajuns să le predau studenților cum pot să-și folosească mintea şi cunoştinţele științifice şi tehnologice împreună cu muzica şi celelalte arte.
Studiind la rândul meu mai bine cum pot combina cele două părţi, am învățat multe acolo și chiar am făcut niște cercetări în studio pe vocea mea în care m-am folosit de IA. După aceea, am creat o hologramă şi m-am trezit că stau în public şi mă pot vedea pe mine însămi pe scenă cântând aria Reginei Nopţii din Flautul fermecat… a fost uimitor!
Până să ajungi la IA, ţin minte că, în anii ’80, ai refuzat propunerea lui Herbert von Karajan de a înregistra Norma cu el, doar pentru că a sugerat să lucreze pe vocea ta cu ajutorul tehnologiei…
‘Hai să o facem în felul obişnuit, să lucrăm normal.’, i-am spus atunci, eu fiind încă foarte tânără – aveam 23 sau 24 de ani -, iar el mi-a replicat: ‘Eu nu sunt o persoană obişnuită, știi, nu pot fi “normal”, dar nu-ți fă griji, fiindcă avem tehnicienii potriviţi şi putem obţine un sound normal.’.
Am fost foarte surprinsă că mi-a făcut o astfel de ofertă, chiar dacă el era un om foarte atras de tehnologie și avea mereu cele mai tari mașini, iar toată casa lui este computerizată, dar l-am refuzat atunci, pentru că nu cred că e frumos să-mi supun vocea unui astfel de proces de transformare.
Von Karajan a fost o figură esenţială în prima parte a carierei tale. Mai sunt învățăminte sau lecții primite de la el care îţi sunt de folos și după 40 de ani de la debut?
Cred că nu doar pentru mine, el era… Regele Regilor, adică a fost nu doar un dirijor și un muzician minunat, ci și un om fermecător. Evident, avea un caracter dificil, însă eu l-am găsit destul de drăguț, o persoană foarte amabilă și caldă în relaţia cu mine, care m-a acceptat așa cum eram, o tânără fără experiență și, uneori, foarte nepoliticoasă.
Prin urmare, continui să îi port o mare recunoştinţă.
Îmi aduc şi acum aminte că, odată, când m-am plâns că toată ziua am capul plin de muzică şi, după aceea, nu pot dormi noaptea, el mi-a spus:
‘Asta e problema la care trebuie să mai lucrezi, fiindcă este necesar să înveți cum să-ți eliberezi mintea de muzică. Trebuie să te intereseze și altceva, pentru că viața nu înseamnă doar muzică.’.
Pare foarte ciudat de crezut că el a rostit vorbele astea, deoarece toată viața lui era plină de muzică, de înregistrări, de spectacole, şi atunci cum poate să-mi spună că, uneori, trebuie să învăț şi altceva? Bineînţeles, l-am întrebat chiar atunci:
‘Cum să fac asta?’, iar el mi-a răspuns: ‘Este precum atunci când cânți la vioară şi o faci cu o prea mare plăcere, ajungi să tragi uneori excesiv de tare de corzi și se rup. Ei bine, nu vreau să ți se întâmple genul ăsta de lucruri în viață. De exemplu, nu cânta prea mult «Regina Nopții», fiindcă îţi va ruina vocea.’.
Cu genul ăsta de mesaj mic, dar important, am rămas de pe urma colaborării cu el, mai ales că eu cred despre mine că sunt destul de isteață, adică am ajuns să îmi cunosc limitele şi ştiu deja bine ce pot și ce nu pot face.
Uneori, pe parcursul carierei, am crezut că pot face față, dar rezultatul a fost exact opusul, așa că, pentru mine, este esenţial să cred în ce pot face și să cunosc ce nu pot face, dar să nu renunț niciodată… niciodată!
Cel puțin încerc, știi, dar asta numai dacă acea muzică mă interesează şi, până la urmă, dacă nu merge, sunt în mod obligatoriu foarte sinceră cu mine însămi. Îmi spun: ‘Îți dorești asta mult de tot, însă, din păcate, nu o poți duce’ și renunț… dar măcar încerc.
Era just avertismentul pe care ţi l-a dat legendarul tău mentor apropo de rolul din operă de care trebuie să te apropii cu precauţie?
Da, fără nicio îndoială! Regina Nopții reprezintă cel mai provocator rol, din punctul meu de vedere… este un rol cu-adevărat foarte dificil şi, de fiecare dată când nu te simți bine, adică nu eşti chiar în apele tale, este mai bine să nu-l cânți.
Vorbesc din experienţă, pentru că eu a trebuit să o fac uneori, deoarece nu exista nimeni care să mă înlocuiască, așa cum s-a întâmplat la Wiener Staatsoper, de exemplu.
Ţin minte bine şi acum că de-abia ajunsesem de la New York, sufeream de jet lag și nu eram deloc într-o formă bună, dar a trebuit să trec prin asta, iar prestația mea a fost una foarte slabă… au fost chiar vreo 2-3 momente groaznice.
De aceea spun că, pentru a cânta Mozart, în special Königin der Nacht, trebuie cu adevărat să fii într-o stare corespunzătoare, întrucât este extrem de solicitant şi nu mă refer atât la rolul în sine, cât la condiţia fizică a cărui nivel trebuie să-l menții.
Bineînţeles, mai sunt și destule alte lucrări care continuă să mi se pară dificil de abordat, inclusiv din perspectiva caracteristicilor vocii mele, indiferent că m-aş gândi la unele din muzica barocă sau tot la Mozart.
Atunci când faimosul Frédéric Mitterrand, nepotul președintelui Franţei, s-a hotărat s-a transpună Madame Butterfly în film [care a avut premiera în 1995 – n.r.] şi a vrut ca eu să fiu Cio-Cio-san, am spus ‘Nu’, pentru că, fizic, poate m-aș fi potrivit în rol, dar vocal nu aș putea interpreta niciodată acea partitură la nivelul pe care mi l-aş dori.
De asemenea, pentru mine s-a dovedit a fi o mare provocare Violetta din La Traviata, pe care am interpretat-o în 2017 aici, la Bucureşti [la ONB – n.r.], și pe care nu am mai reluat-o niciodată, fiindcă atunci am suferit foarte mult, adică, în actul al treilea, nici nu mai știam ce fac datorită dificultăţilor pe care le-am avut cu unele părți lirice, eu fiind încă o interpretă de coloratură, o soprană leggero.
Dincolo însă de provocările de natură “tehnică”, există şi roluri de care te apropii cu rezerve dintr-o perspectivă emoțională?
Sigur că da, iar opera La Traviata rămane un exemplu relevant inclusiv ca challenge emoţional şi, de-a lungul timpului, tocmai din astfel de motive am refuzat unele roluri, cum ar fi Norma.
Am considerat că trebuie să declin acea propunere a lui Von Karajan de care ai amintit nu doar din motive vocale, ci și ca femeie, pentru că eram extrem de tânără și nu aveam cum să mă simt în largul meu interpretând o femeie matură, mamă a doi copii… sincer, am crezut în acel moment că asta îmi e peste puteri.
Așa cum ziceam adineaori, eu cred că trebuie să fii mereu onest cu tine însuți și, dacă nu te simți confortabil, pur și simplu spui ‘nu’ şi asta e. De ce trebuie să te gândești: ‘Oh, cu acest film aş putea deveni celebră!’ sau ‘Cu acest rol pot câştiga publicul american’?
Nu, trebuie să te cunoști foarte bine şi să-ţi asumi ceea ce crezi că ţi se potriveşte… de aia tot spun că pentru mine a fost mereu important, în egală măsură, să știu ce pot face și ce vreau să fac, dar şi ce mă face să mă simt inconfortabil sau mă îngrijorează. Nu vreau să mă mai hazardez în demersuri motivate superficial în condiţiile în care şi-aşa sunt extrem de ocupată şi am constant nevoie de mai mult timp.
Ţin foarte mult la timpul meu liber, fiindcă simt în permanenţă nevoia de o energie nouă, de o inspirație nouă, de o poveste nouă, de o senzație nouă, ce poate veni oricând, din orice. Am nevoie de asta în fiecare zi și, dacă mă culc fără să fi trăit vreo emoție izvorâtă din propriile experienţe, este un dezastru, simt cumva că am eșuat.
Sumi, dacă m-aș apuca să realizez un Biopic despre tine, ce experienţe din viaţa ta mi-ai sugera să includ neapărat în scenariu?
Doamne, nu pot să mă rezum la una singură, dar cred, totuși, că ai putea începe cu perioada mea de la universitate, din primul an de facultate în Coreea [Sumi Jo a devenit studentă la Seoul National University în 1980, iar primul ei rol în operă a fost Susanna din Nunta lui Figaro – n.r.], unde mi-am întâlnit singura și unica iubire a vieţii mele, la care a trebuit să renunţ odată ce m-am mutat în Italia… a fost un “adio” cu adevărat dramatic.
De acolo, ai putea urmări în continuare zbaterile mele de a obține prima validare serioasă și primul meu angajament în Europa ca prim-soprană, în 1986 [în vara anului 1986, Sumi Jo a fost recompensată, cu unanimitate de voturi, cu Premiul I la prestigiosul concurs internaţional ‘Carlo Alberto Cappelli’ din Verona – n.r.].
Cred că, între ’81 și ’86, acea tranziţie între lumi, dinspre Coreea în Italia, faptul că o tânără își lasă în urmă familia într-o lume în care cu greu se puteau menţine conexiuni, în care nu exista telefonul mobil pentru comunicare și trebuia să apelezi la scrisori trimise cu poșta, chestii de genul ăsta, ar putea fi, eventual, interesante pentru publicul larg…
Să nu menţionez și episodul cu Sumi Jo, diva nominalizată la Grammy pentru operă, care a vândut în 2000 câteva milioane de exemplare din albumul ei Only Love, deși acesta nu are legătură cu muzica clasică?
Da, ai putea, însă ar trebui cumva să arăţi că asta nu a fost chiar atât de surprinzător, având în vedere că eu mi-am început parcursul ca interpretă de muzică Pop, nu de clasică, prima mea dragoste fiind muzica americană, de la piese ale Barbrei Streisand pe care le cântam la pian și le interpretam cu vocea în copilărie pană la toate hit-urile Disco din anii ’80.
Chiar dacă o studiam, muzica clasică a venit cumva după aceea, adică nu a fost cea dintâi pasiune a mea şi, vrând-nevrând, a trebuit să îi acord o atenţie sporită tocmai pentru că am ajuns de foarte devreme în acest mediu aparte, în Italia, o țară a operei.
Cât despre etichetări, ştii, chestia e că toate acele primadone și dive din anii ’50 au cam dispărut din memoria colectivă.
În ziua de azi, trebuie să ai grijă de story-uri și feed-uri, trebuie să-ți alimentezi Instagramul și, cu cât te expui mai mult, cu atât mai bine, așa că lumea se schimbă și va continua să se schimbe, chiar dacă, evident, nu sunt de acord cu absolut tot ce înseamnă asta.
Uneori, se întâmplă să nu postez în feed zile întregi, dar, totuși, încerc să mai pun cate un story, pentru că, într-un fel, vreau să comunic cu ceilalţi oameni și să le dau de știre că sunt încă aici.
Fiind o persoană complet solitară, lipsită de prieteni foarte apropiaţi, acest tip de rețea socială reprezintă în sine un prieten minunat, un partener de nădejde, să-i zicem aşa, inclusiv datorită faptului că sunt continuu interesată de ceea ce fac alți semeni, pentru a vedea cum aş putea fi, eventual, de ajutor.
Deci nu e vorba doar să arăt cuiva ce fac eu, ci să şi aflu ce face acea persoană şi, în funcţie de asta, să-mi dau seama cum şi dacă aş putea avea o influență pozitivă.
Ştii, relațiile interumane au fost şi sunt esenţiale pentru artiști, oricare ar fi domeniul în care aceştia activează, dar cred că trăim acum într-o eră complet deschisă acestora, fiindcă în vremea Mariei Callas sau chiar Marilyn Monroe, ele nu-și vedeau nici măcar prietenii intimi fără un machiaj bine pus la punct şi o rochie aleasă cu o foarte mare grijă… și nu mai e așa.
Nu știu dacă e bine sau nu, dar eu cred în continuare că mai degrabă artiştii au nevoie să se conecteze decât să-şi menţină statutul sau faima printr-o distanţă pe care şi-o impun faţă de oameni.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Anca Coleaşă | TNOMID
