VIDEODOME | “LUCKY NUMBER SLEVIN” (2006, r: Paul McGuigan)

“LUCKY NUMBER SLEVIN” (2006, r: Paul McGuigan)

Paul McGuigan – o enigmă

Scoţianul Paul McGuigan rămâne pentru mine şi acum o enigmă datorită faptului că, în ciuda unui talent incontestabil şi a recunoaşterii venite din diverse direcţii, încă nu pare a se fi hotărât pe ce teritoriu vrea să se exprime în continuare (cinema sau televiziune, artă sau Pop culture).

L-a “lucrat” pe Irvine Welsh cu debutul său “The Acid House” (a doua adaptare de calitate după scrierile incomodului scriitor cult post-“Trainspotting”-ul lui Danny Boyle) şi pe Barry Unsworth cu povestea moralizator-religioasă “The Reckoning” (cu Willem Dafoe şi Paul Bettany), dar a demonstrat că se simte în largul său şi în underground-ul urban contemporan (“Gangster No.1”, “Wicker Park”) sau în mediul ficţiunilor ultrapopulare (“Victor Frankenstein”).

În aceste condiţii, nu ştiam la ce să mă aştept de la o asociere a sa cu scenaristul Jason Smilovic, creatorul serialelor “Kidnapped” şi “My Own Worst Enemy”, fan declarat al lui… Ernst Lubitsch, Billy Wilder şi Robert Wise.

Spun asta pentru că, la prima vedere, avem de-a face cu un Crime-Thriller bazat pe o reţetă uzată (“mistaken identity”) şi un plot simpluţ (pacifistul care se trezeşte pe linia de front în războiul dintre două clanuri rivale de gangsteri), ridicat peste media uzuală a acestui tip de producţii de o distribuţie mai mult decât interesantă, destinat a deveni un succes de box-office cert. Doar că n-a fost aşa, iar asta m-a intrigat.

Începutul filmului este confuzant

Într-o sală de aşteptare de autogară, un tip anodin (Bruce Willis, înainte de a reveni în forţă în “RED”, “The Expendables” şi “Die Hard” 4 & 5), imobilizat într-un cărucior de invalid, agaţă cu o poveste aiuritoare legată de cursele de cai şi pariuri ilegale un pasager semiadormit, pe care apoi îl ucide, aparent fără motiv.

Bruce se relevă a fi Goodkat, asasin curtat de toţi interlopii de pe planetă, prezenţă fantomatică pe parcursul unei naraţiuni în care Slevin Kelevra (Josh Hartnett – “Black Hawk Down”, “Pearl Harbour”), ajuns la New York să îşi viziteze un amic, este confundat cu locatarul dispărut misterios din apartament de către niste mardeiaşi cam prostănaci şi dus în fata lui The Boss (Morgan Freeman) ,care, în contul unei datorii inexistente, îl obligă să îl ucidă pe fiul homosexual a şefului bandei rivale, The Rabbi (Ben Kingsley).

Ambele ‘familii’ sunt monitorizate non-stop de poliţiştii conduşi de frustratul Brikowski (Stanley Tucci), care nu dă semne că ar înţelege ceva din ce se întâmplă în jurul său. Din ecuaţie nu poate lipsi şi o femeie, Lindsey (Lucy Liu – “Kill Bill”, “Charlie’s Angels”), vecina celui care s-a volatilizat, care, întâmplător, este medic legist şi beneficiază de informaţii la prima mână legate de cadavrele aduse la morgă. Picat de papagal, dar departe de a fi tâmpit, Slevin încearcă să joace la două capete, pendulând între The Boss şi Rabin.

Nu voi da mai multe detalii despre acţiune deoarece chiar ar fi păcat să le dezvălui înainte de a vedea filmul.

Noir hiper-adult

După vizionare, opinia mea s-a conturat în forma următoare: “Lucky Number Slevin” este un Noir hiper-adult, realizat extrem de minuţios din perspectiva construcţiei dialogurilor (“You must be Mr. Fisher.”/”Must I be? Because that hasn’t been working out for me lately.”/”But I’m afraid you must.”/”Well, if I must…”), rafinat şi stylish (apetenţa pentru interioarele şi simbolistica Art Nouveau îl poziţionează estetic în spaţiul unui comics transpus cinematic – deşi nu e cazul, scenariul fiind original – destinat cunoscătorilor premium), dar care va da iubitorului de acţiune deseori senzaţia de teatral/artificial, cu o poveste densă ce solicită spectatorului simultan pasiune pentru cultura Pop şi arta cultă, precum şi o doză rezonabilă de erudiţie (este straniu pentru un film de acest gen să includă referiri în latină la “Lex talionis” – Legea talionului (‘ochi pentru ochi, dinte pentru dinte’) sau în greacă la “Ataraxie”, modalitatea individului de a ajunge la ‘binele suprem’/’summum bonum’, translatată aici în cazul lui Slevin ca o maladie care îl face să fie stoic şi netulburat).

Referinţele şi trimiterile sunt nu doar numeroase, dar şi destul de ermetice (unele dintre ele, cel puţin), fie că au legătură cu cinematografia (ex. Anthony Dawson ca bad-guy-ul Ernst Stavro Blofeld în James Bond’s “From Russia with Love”… tocmai pentru că nu apare fizic în film precum în “Dr. No”;

• Mr. Goodkat utilizează ca pseudonim numele de Smith, cel a personajului interpretat de Bruce Willis în “Last Man Standing” al lui Walter Hill, ambele filme având rădăcini clare în “Yojimbo”, clasicul lui Kurosawa din 1961;
• menţionarea simpatică în context de către Rabin/Kingsley a “North by Northwest” al lui Hitchcock) sau cu benzile desenate, precum întrebarea lui The Boss către Slevin, “Are you familiar with the Shmoo?”, uşor de trecut cu vederea dacă n-am şti că Shmoo a fost un personaj de comics imaginat de Al Capp (creatorul lui Li’l Abner, primul strip sudist) ca un soi de popic de bowling ce se înmulţeşte asexuat cu o prolificitate ce o depăşeşte pe cea a iepurilor, produce ouă, lapte şi unt şi… e foarte bun la gust. Deci, pe româneşte, Slevin = carne de tun.

Am lăsat însă deoparte clenciul pe care se aşează întreg filmul. Aţi auzit de “Kansas City Shuffle”, dincolo de piesa înregistrată de orchestra lui Bennie Moten în 1926?

Explică Mr. Goodkat la început, în autogară: “A Kansas City Shuffle is when everybody looks right, you go left.”. Pentru a evita spoilerele, dacă vreţi să aflaţi mai multe despre această formă de confidence game pentru avansaţii în ale escrocheriilor, puteţi explora inclusiv pagina pe care K.C.S. o are dedicată pe Wikipedia.

Nu am ce să adaug în plus, presupunând că v-aţi prins deja din cele scrise de motivul pentru care acest film nu a fost un mare foarte mare succes de… masă.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME