Interviu cu OIGĂN: “Nu cred că o să scap în viața asta de ideea de album”
În această primăvară, peisajul muzical autohton s-a îmbogăţit cu nişte… grădini suspendate.
Apărute nu ca prin minune, ci ca rod al creativităţii unuia dintre cei mai originali şi, prin urmare, inclasificabili cantautori români contemporani, EUGEN NUŢESCU aka OIGĂN – co-fondator cu aproape trei decenii în urmă a trupei Kumm şi de mulţi ani membru în Robin & The Backstabbers -, care şi-a lansat de curând noul album, Grădinile suspendate ale indiferenței.
Ceea ce cultivă acum Oigăn în ale sale grădini muzicale sunt cuvintele, pentru că, aşa cum ne zice în piesa Puteţi uita, acestea “creează cea mai mare dependenţă”, iar al treilea LP din cariera lui solo se relevă a fi un remarcabil potpuriu Spoken word de povestiri urbane, bazate în mare parte pe întâmplări reale, ce se aşează cumva natural pe ritmuri asamblate din obiecte casnice sau mini-instrumente şi layere de noise & beat-uri adăugate chiar de fiul său, Dávid Dáné.
Rezultatul acestei schimbări radicale de optică – faţă de albumul-concept Antimaterie din 2022 – în tratamentul raportului dintre rostire şi cântare, trimite ascultătorul înapoi în timp, inevitabil, la apropierea lui OIGĂN de poetica urbană a lui Lou Reed şi John Cale, ce s-a manifestat constant, fie prin piese ca Programs and Songs sau Friendly Foes de pe LP-ul său de debut Sex With Onions (2009), fie prin concerte antologice, precum tributul Andy Warhol din 2011, pe care l-a susţinut la Kulturhaus alături de Kovács András, celălalt co-fondator Kumm.
Dat fiind caracterul cu totul aparte şi foarte personal al demersului artistic, experimental deopotrivă în formă şi conţinut, era firesc să încercăm a afla mai multe despre cum au apărut noile “grădini” chiar de la creatorul acestora.
Titlul albumului, Grădinile suspendate ale indiferenței, trimite cu gândul, inevitabil, la cele ale Semiramidei. Care e, de fapt, semnificația? Să înțelegem că indiferența este o “regină” a ta, pe care o omagiezi prin grădini de cuvinte?
Ca să fiu foarte onest, de multe ori îmi vin idei, fie că sunt muzicale, fie că sunt în cuvinte, şi abia după aia sap mai departe, eu gândind mai mult când sunt pe drumuri. Un artist celebru care-mi place foarte mult a descris asta mai bine decât o fac eu… deci Peter Gabriel a spus la un moment dat că, oricând are de lucrat la versuri, se urcă în mașină sau în tren, fiindcă și-a dat seama că, atunci când se schimbă peisajul şi îi lucrează foarte mult vederea periferică, îi merge creierul altfel.
Am testat şi eu asta în nenumărate rânduri și… funcționează. În privinţa “grădinilor”, când mi-a venit în minte acest titlu, inițial îmi suna mai degrabă ca unul de volum de versuri sau de texte, dar mi l-am notat inclusiv în telefon şi a rămas cu mine multă, multă vreme înainte de a merge cu gândul mai departe. Bine, trimiterea la doamna regină și la minunile lumii antice este foarte la îndemână, dar cred că indiferenţa se referă, strict în cazul meu, la cantitatea de informații cu care suntem bombardați zilnic și care, inevitabil, ne face să devenim indiferenți.
Nu poți să fii un suflet de vioară plăpând și să citești zilnic despre atâtea războaie, catastrofe sau politicieni şi să spui că totul e OK. Cred că de aici vine indiferența din titlu, ca o consecință aproape firească, aș spune, a modului în care suntem absolut căptușiți cu informație, din care o mare parte este negativă sau, poate, mai corect ar fi să spun… bad news.
Dacă multe idei îți vin în mișcare, a devenit aceasta pentru tine un scop odată cu trecerea timpului, adică o faci pentru a căuta inspirație? De fapt, care e spațiul lui Oigăn ce se defineşte prin mișcare?
Cred că nu contează atât de mult, deşi, dacă am de ales și am timp, bineînțeles că prefer locuri pitorești. Eu mă simt însă ca un perpetuum mobile, adică starea mea firească este aia în mișcare, fie că merg cu bicicleta, fie că sunt la volan – conduc des în afara orașului prin natura meseriei pe care mi-am ales-o – şi nici de alergat nu mă las, cu toate că m-am reapucat de fumat și mi-e un pic mai greu.
Știu că multă lume asociază gânditul și concentrarea cu inactivitatea fizică, dar mie asta mi se pare total nefiresc. Uite, mi-a intrat pe telefon o reclamă cu unii care fac tricouri cu natura şi chiar am vrut să-mi comand unul pe care scria ceva de felul: ‘Le-am spus tuturor că merg să mă plimb, dar, de fapt, mă duc să mă gândesc!’.
Ei bine, cam aşa sunt şi eu… inclusiv pentru terapie – pe care o fac de câțiva ani -, nu am stat niciodată într-o cameră. Intru în dialog cu o voce din capul meu pe care nu o cunosc, pentru că respectiva femeie nu locuiește în țară, dar, pentru asta, mă duc undeva și merg o oră. Aproape tot ce ține de organizarea folderelor din creier, pentru mine, este deja automat asociat cu mișcarea.
Oigăn, ai un fel interesant de a caracteriza oraşul în care te mişti. “Butonez în timp ce mă plimb pe străzile Bucureștiului extrovertit” e un vers dintr-una din piesele tale. Ce te face să-l consideri extrovertit?
Păi, este un oraș care e locuit de cetățeni care își exprimă emoțiile pe stradă… de cele mai multe ori negative, dar nu numai.
Când mi-a cerut cineva să-mi scriu o biografie la un moment dat, chiar începusem cumva la mişto cu ‘născut și crescut în capitala claxoanelor’, adică suntem vii, arțăgoși, scandalagii şi nu mă refer acum doar la sensul negativ… că toată lumea bună visează la civilizația din Scandinavia, unde toți sunt politicoși și zâmbesc, ceea ce e foarte frumos și foarte practic pentru conviețuire, dar este și nesincer pe alocuri, adică, de la asta până la zâmbetul de McDonald’s, nu e decât un mic pas.
Mie mi se pare că suntem extrovertiți şi nu avem foarte multe cenzuri, nici în limbajul corporal, nici în vocabular.
Grădinile suspendate ale indiferenței s-au născut, zici tu, “într-o cameră cu o chitară, un looper și-o carte”. Chitara o ştim de vreo 15 ani, dar care carte? Volumul tău de poezii din 2021, Piese de schimb pentru păsări călătoare?
Da, pentru că peste jumătate din texte sunt din Piese de schimb. Bineînţeles, le-am modificat pentru rostitul de pe disc, însă, în mare parte, inspirația este acolo, iar acele poezii, la rândul lor, înainte de a fi fi ajuns într-o carte, au fost scrise în mișcare… asta dacă vrei să rotunjim cercul.
De exemplu, am vazut în Bucureşti norul acela din [piesa] Nefologie, undeva prin Sectorul 2 şi ţin minte şi acum în ce zonă, fiindcă eu mergeam spre casă, dar m-am oprit pe drum, la o cafea, să termin textul.
De fapt, mă apucasem deja să-l scriu în timp ce mergeam, numai că… era să mă calce o mașină şi atunci mi-am zis că nu-i sănătos ca fiica mea să învețe să nu se uite în telefon pe stradă, iar eu să fac tocmai pe dos.
Altfel, chiar dacă unele dintre textele din carte sunt scrise înainte de pandemie, eu le consider cumva noi, pentru că nu m-am apucat de “sportul” ăsta decât în ultimii ani.
Mie mi-a schimbat complet relația cu limba română împrietenirea cu Andrei ‘Robin’ Proca, care îmi este coleg de trupă deja de peste zece ani [Oigăn a devenit basist în trupa Robin and the Backstabbers în 2014 – n.r.] și aproape că m-am simțit prost că eu am publicat o carte înainte de el, fiindcă versurile lui mi se par cele mai mișto din Pop-Rock-ul românesc.
În vremea când cântam în Kumm, mi-era foarte greu să scriu în română, probabil pentru că peste 90% din toată muzica cu care eu am crescut era cântată în engleză, plus că citeam în engleză şi, de altfel, mă simt și acum foarte aproape de această limbă.
Pe de altă parte, şi atunci și acum, orice manager de artist îți va spune că, dacă te afli în România, cântă în română, sau, tot vorba lui Robin, cântă în limba în care dai comanda la bar. Deci cam asta-i povestea cărţii de lângă chitară.
Cartea a apărut în pandemie, când ai lansat şi albumul Antimaterie, care e cu totul altceva faţă de Grădinile suspendate. Au apărut diferențe semnificative dintre Oigăn de-acum și folkistul “psihedelic cu sos electro” din 2022?
Păi, au trecut ceva ani, am crescut şi, inevitabil, m-am schimbat. Cred că atunci nu aș fi avut curajul să scot ceva atât de experimental, pentru că, vrând-nevrând, eu mă mișc mai mult într-o lume Pop – zic Pop în sensul englez, de popular music, care include și Rock-ul și Folk-ul -, iar acest nou album al meu s-ar potrivi mai bine în festivaluri de literatură și de teatru.
Mi se pare că acolo i-ar fi locul, numai că eu nu mă învârt în mediul acela și atunci încerc să-l fac să se simtă acasă într-o lume în care se așteaptă doar emoție… dacă se poate una imediată și puternică, fiindcă oamenii nu mai au atât de multă răbdare să asculte.
Cel puţin până acum, cele mai bune feedback-uri la Grădinile suspendate le-am primit de la oameni din zona teatrului sau a literelor…
Când ai început, de fapt, să conștientizezi această “dependență de cuvinte” de care vorbeşti pe noul album?
Când mi-am dat seama că am devenit un fel de postac. Când reușeam să mânuiesc cuvintele astfel încât să am impresia că-mi redau ideile pe care simțeam nevoia să le împărtășesc într-o formă ce mi se părea interesantă.
Cu social media am o relație complexă și, câteodată, sunt sătul de ea până peste cap, dar mi-a oferit și satisfacția de a intra direct în contact inclusiv cu persoane care fac asta, adică eu nu m-am considerat niciodată poet – Doamne ferește! -, dar am primit feedback de la asemenea oameni şi, după o vreme, mi-am dat seama că nu trebuie să fii Einstein ca să accepți realitatea că suntem dependenți de cuvinte.
Această “adicţie” se putea manifesta însă şi în forme experimentale mai puţin radicale decât un întreg album conceput în maniera spoken word…
Asta vine și datorită faptului că eu nu cred că voi scăpa în viața asta de ideea de album, chiar dacă ascult muzică pe streaming şi, din păcate, am rareori răbdarea să mă așez jos şi să ascult un album cap-coadă, fără să fac nimic altceva.
Aşa cum sunt dependent de cuvinte, rămân dependent şi de ideea de album… am crescut cu asta, că noi facem albume.
Ca muzicieni, ştim că, în măsura în care ne reușesc niște single-uri, acel succes ne poate ușura existența, dar mie cel puţin, îmi place să îmi creez singur niște structuri – care, până la urmă, definesc un album – și, de asta, inclusiv Antimaterie l-am gândit pe un concept… desigur, fără să fie album-concept în idealul The Wall sau The Lamb Lies Down on Broadway.
Cred că libertatea foarte mare poate fi pentru un artist un pericol la fel de mare şi atunci eu caut mereu să găsesc un fir conducător.
Revenind la Grădini, am fost invitat la un moment dat să fac ceva la un spectacol urban, de către cineva care citise cartea, dar știa și cu ce mă ocup ca muzician, care mi-am zis: ‘Hai, vino să cânţi, dar te rog să și reciți.’.
Gândindu-mă la propunerea lui, mi-am dat seama că, în general, n-am nicio problemă să mă urc pe scenă şi să cânt la orice instrument, chiar dacă nu-l stăpânesc foarte bine, dacă mie îmi dă impresia că se potrivește acolo, dar că îmi este complet străin să citesc oamenilor dintr-o carte.
Mai erau vreo două săptămâni până la acel eveniment şi pentru că eu, pe lângă trupe, cânt mult și singur acasă, fiind îndrăgostit de looper și de chestiile foarte creative pe care poți să le faci cu acesta, efectiv am încercat să creez nişte lucruri, așa cum ar fi făcut poeții Beat sau Patti Smith, de exemplu, care recita poezii în timp ce unii, care nu știau să cânte, zdrăngăneau la chitară.
M-am folosit inclusiv de instrumente de uz casnic şi jucării, mai ales că, de multe ori, lucram în camera fiică-mii, fiindcă acolo este pianul, dar şi pentru că, atunci când am început lucrul la album, ea încă avea și școală și after school.
Căutam atunci, de fapt, să găsesc un mod în care să nu fiu nevoit să stau în fața unor oameni și să citesc, pur şi simplu, dintr-o carte, simţindu-mă ca omul foarte introvertit atunci când ştie că are de ținut o conferință.
Presupun că acea apariție în public a fost cea care a generat demersul tău scenic Singur printre loopi, care a dobandit între timp popularitate. Ce te-a motivat să continui apoi pe această linie?
Simplu, onest și fără multă poezie… mi-a plăcut foarte mult. Am realizat că are o componentă puternică de umor, pe care nu o simțisem atât de pregnant atunci când am scris acele poezii şi, dincolo de asta, mi s-a părut că e o propunere care chiar funcționează ca act artistic în sine.
Problema mare a fost când m-am pregătit să fac albumul, fiindcă m-au descurajat mulți amici muzicieni cu argumentul că Singur printre loopi funcționează foarte bine live, dar dacă înregistrez, s-ar putea să iasă un lucru mort.
Ei bine, mi-am asumat lucrul ăsta, dar am lucrat aproape trei ani la discul ăsta… bine, depinzând foarte tare de programul lui fi-miu [Dávid Dáné, fiul lui Oigăn, este responsabil de partea de mixuri, ritmuri, synth-uri şi sound design pe Grădinile suspendate ale indiferenţei – n.r.], pentru că, odată ce mie îmi era relativ clar ce vreau să se întâmple, a început o luptă tehnică cu captarea acelor sunete și cu ce adăugăm sau scoatem.
Mă refer aici inclusiv la toate acele obiecte pe care le-am folosit la început, când eram de unul singur, fiindcă mi s-au părut catchy și eye candy a le loop-ui, în sensul de a le face să se repete şi a crea ritmuri din ele. Cu toate că este spoken word și atipic din multe puncte de vedere, mi-am dorit foarte mult să fie un album ritmat sau “groovy”, adică n-am vrut să fie doar o muzică ambientală peste care să rostească o voce nişte cuvinte.
Cred că, pe fiecare față a albumului, e doar un cântec mai molcom, fiindcă, în rest, am căutat special să inventez groove-uri care să funcționeze și care să ducă acel cântec înainte… dacă tot n-are refrene, măcar asta, știi?
În procesul de finalizare a cântecelor, au intervenit schimbări în poeziile de la care ai plecat? Odată ce muzica a început să prindă formă, au existat consecințe și la nivelul cuvintelor care au inspirat-o?
Puține, foarte puține. Am fost mai temeinic decât sunt atunci când scriu, pur și simplu, de plăcere, dar da, au existat rescrieri, pentru că, tot rostind acele cuvinte, uneori îţi dai seama că ele capătă alt sens, unele ți se par în plus şi altele, poate, alcătuiesc niște exprimări mai nefericite.
Acum, de exemplu, dacă citesc cartea, ceea ce nu fac foarte des, realizez că foarte bine am făcut că am schimbat câteva lucruri, fiindcă la momentul scrierii nu am găsit peste tot cele mai bune expresii pentru ceea ce vroiam să spun, iar versurile, pe parcursul lucrului la album, s-au modificat cumva pe cale naturală, adică au intrat într-un anumit fel de ritm prin rostirea lor… aproape că aș putea să ți le spun în clipa asta pe dinafară, cam cu aceeași intonație şi cam cu aceeași lungime, ceea ce este foarte important, mai ales că noi vom cânta în doi de-acum încolo.
Când eram singur pe scenă, puteam să mă opresc și să încep când vroiam eu, fiindcă atunci ești singer-songwriter, faci doar ce doreşti şi, dacă simţi nevoia, mai inventezi pe loc încă trei strofe, dar când colaborezi cu alți oameni, trebuie să te ții de anumite repere și de anumite scheme.
Cu fiul tău, Dávid, ai început să performezi live sub titulatura Aproape singur printre loopi chiar până să apară albumul, plus că a fost şi co-producător la Antimaterie, deci colaborarea voastră e una solidă, dincolo de rudenie. De fapt, când a intervenit Dávid în ecuația ta creativă şi ce crezi că vă ţine împreună din perspectivă artistică?
Fiul meu, care pe atunci era la Cluj, a intervenit în această ecuație chiar la începutul Antimateriei. Eu aveam trei cântece compuse în bucătărie, în perioada de două luni în care concertele nu au putut avea loc, pe care le-am trimis mai multor amici în a căror părere am încredere, eu nescriind serios în limba română până atunci.
Erau nişte cântece destul de triste și liniștite, dar nu am vrut să fie doar o zdrăngăneăla cu chitara, nu-mi doream să sune a Folk de munte, care nu este preferatul meu – mă scuzați, dragi fani ai Folk-ului de munte -, şi știam că el se joacă foarte mișto cu sunetele în timpul liber. Fiind programator de meserie, mai producea și vindea beat-uri pe tot felul de site-uri, aşa că, după ce m-am tot gândit cu cine să mai vorbesc, i-am dat un telefon și am zis: ‘Uite, am aceste trei cântece, încearcă să lucrezi un pic pe ele… dacă-ți vine ceva?’.
Pe mine m-a lovit prima oară în viață combinația de chitară acustică cu sunete electronice când a apărut hulitul și ne-apreciatul album Exciter al trupei Depeche Mode [din 2001 – n.r.], dar nu spun că nu mai ascultasem asta până atunci, fiindcă eram fan Massive Attack, UNKLE și încă mai mulți care făceau genul ăsta de crossover.
Dávid a făcut ceva atunci chiar pe primul cântec, cred că a fost Meteorologie, pe care, ulterior, l-a cântat Ana Ularu pe disc, fiindcă abia mai târziu mi-a venit ideea de fir conducător al albumului, de la fiică-mea care era încă la școală, în generală. Învățătoarea ei care ne-a scos peri albi m-a făcut să-mi amintesc de învățătoarea mea din generală ce mi-a scos peri albi și apoi de fericirea dintr-a V-a, când, la fiecare oră, vedeai altă figură și nu mai era același om la catedră… atunci mi-a venit ideea că mi-aș dori ca fiecare cântec să aibă un “profesor”.
Revenind la întrebarea ta, așa a început colaborarea cu el, adică a făcut niște beat-uri și sound-uri pentru cântecul Meteorologie, care au fost pentru mine ca o revelație şi, după aia, pe măsură ce le-am făcut, le-am trimis pe toate celelalte, iar el şi-a adus aportul la toate.
După care, atunci când am lansat albumul Antimaterie, pe lângă producție si beat-uri, a și cântat în trupă cu noi la lansare, fiindcă el cântă foarte bine la chitară. Una peste alta, eu zic că ne înțelegem foarte bine artistic.
Mai mult, întâmplarea vieții face ca, exact la concertul de lansare a Antimateriei din [clubul] Expirat, el a cunoscut pe cineva, o fată, s-a mutat la București și acum este vecinul meu de sus. Ai sare? Ai piper? Hai cu chitara! Hai cu loop-ul!
Dacă tot ai menționat învățătoarea care te-a inspirat, am putea percepe şi Grădinile suspendate ca un album cu sâmbure autobiografic?
Nu 100%, dar, în mare, da. Adică norul în formă de mustață din Nefologie chiar l-am văzut, chestia cu fiica mea în trenul din Prima impresie chiar așa s-a întâmplat, iar fata de pe strada Mântuleasa chiar era pe strada Mântuleasa, chiar dacă bietul roman al lui [Mircea] Eliade n-are nici o vină şi eu am vrut doar să-l omagiez prin acest titlu care mi s-a părut fain. Sunt îndrăgostit de romanul ăla din liceu şi l-am recitit la toate vârstele…
Pe de altă parte, în Briciul lui Occam apare un adolescent care își rezolvă depresia cu aplicația și un doctor din deșert care o vindecă prin “jocul cu mărgele de sticlă”. De ce ai simțit nevoia să vorbești de depresie şi nu de răceală, de exemplu?
Păi, depresia este o boală reală, foarte prezentă în viața noastră socială în momentul acesta, iar pentru mulți dintre noi și în viața personală. Eu am fost depresiv cred că de mai multă vreme decât am conștientizat-o, pentru că nu m-am crezut niciodată o persoană depresivă, şi, de cealaltă parte, nu am suferit niciodată grav de răceală, adică doar am umplut și eu niște batiste, deci nu am perceput-o ca pe o chestie care să-ți afecteze real tot modul în care vezi viața.
Depresia ți-o schimbă la fel de radical cum s-ar schimba faptul că te-ai îndrăgostit, doar că în polul complet opus, adică mi se pare că îți ia toată culoarea din orice, ca și cum te-ai trezi într-o dimineață ca în Groundhog Day, numai că totul ar fi alb-negru.
Mie mi s-a întâmplat, nu mai îmi doresc şi nu-i doresc nimănui… mai ales că am avut şi în familie oameni apropiați, am avut şi prieteni apropiați, și am observat la un moment dat că se ia fix ca o răceală, ceea ce n-aș fi bănuit şi a trebuit să o tratez cu seriozitate, eu crezând până la 40 de ani că n-am treabă cu asta.
Cu destui ani în urmă, chiar am fost invitat să scriu un text despre depresie pentru un volum colectiv şi am zis atunci că mi s-ar părea nedrept să numesc “depresie” bietele mele tristeți și, ca o glumă a universului, după aceea, am aflat și… a schimbat niște lucruri.
Dincolo de ce te inspiră în a scrie, ce ne spun versurile tale despre Oigăn din perspectiva bagajului interior muzical, fiindcă abundă în referinţe eclectice, de la Beatles și Leonard Cohen până la Bob Marley sau Steve Reich?
Știi, Steve Reich chiar este o reală influență pentru mine, adică am ascultat mult și atent muzica lui. Am ascultat la alergat multă vreme, așa cum unii ascultă Techno, pentru că minimalismul ăla e foarte mișto în mișcare, doar că m-am lăsat de ceva vreme fiindcă am început să alerg în zone neasfaltate şi nu e un secret că sunt dependent de Delta Văcărești, care mi se pare de departe cel mai frumos loc în București.
Acolo merg şi în prezent cât pot de des, iar la Steve Reich am renunțat pentru că sunt și ornitolog semidoct și-mi place să aud și să văd ce se întâmplă, deci nu mai ascult muzică atunci când alerg. În primii ani a fost însă mereu cu mine, chiar dacă l-am înlocuit pe alocuri cu alți minimaliști, Terry Riley, Philip Glass… mi se părea foarte interesant să alerg pe muzică contemporană ritmată.
Bineînţeles, mai sunt destule alte părți ale sufletului meu dincolo de asta, precum The Beatles, de exemplu, pentru că, pe lângă cântecele alea de tinerețe foarte șarmante, dar infantile, au ajuns, totuși, la I Am the Walrus și la Strawberry Fields Forever… e prima mea mare iubire, ca și a lui Vlase, de altfel, că așa ne-am anturat [Oigăn şi Vlase (Vlad Gorneanu), de la ZOB, ambii cu vocea şi chitara acustică, susţin frecvent concerte cu muzica Fab Four – n.r.].
În plus, este și un exemplu rar de cât de spectaculos poate să evolueze o formație în doar 10 ani, deci tot respectul pentru Beatles!
Îmi aduc însă aminte ca, în urmă cu 15 ani, cântai Songs for Drella în Kulturhaus, iar in interviurile TV apăreai cu acelaşi tricou cu Velvet Underground…
Acel tricou pe care mi l-a dat un tip din Ungaria în Lăptărie… nu l-am aruncat, dar este ferfeniță. Pentru cine nu ține minte, lăsând la o parte Club A, Lăptăria lui Enache [de pe acoperişul Teatrului Naţional Bucureşti – n.r.] a fost printre primele cluburi unde se cânta live în anii ‘90 și 2000, un reper cultural al Capitalei, şi, după cum ştii şi tu foarte bine, acolo trebuia să cânți în trei reprize, fiindcă era mereu plin și lumea nu putea ajunge altfel la bar ca să-și cumpere de băut, iar patronii, evident, aveau o problemă justificată cu treaba asta, chiar dacă nici unui artist nu îi plăcea să facă pauză.
Într-una dintre pauze, am văzut stând în dreapta scenei un tip care avea acest tricou absolut minunat cu primul album Velvet Underground, cel cu banana… era în vremea în care nu-ți puteai comanda orice şi de oriunde din lume. I-am zis atunci cu tupeu, cu adrenalina direct de pe scenă… ‘Foarte mișto, dă-mi-l mie!’. El a spus: ‘Nu ți-l dau, pentru că îl am cadou de la tobarul lui Nico.’, dar eu am insistat şi, după încă o repriză, i-a plăcut atât de mult ce cântam, încât a venit la mine ca să mi-l dea şi, într-adevăr, în acel tricou am cântat și m-am preumblat ani de zile… până l-am făcut ferfeniță și acum doarme undeva într-o ladă pe dulap. Nu l-am aruncat, pentru că nu m-am lepădat niciodată de Velvet…
De ce crezi că a rămas Velvet Underground o constantă în viața ta? Totuși, odată cu trecerea timpului și expunerea la diverse forme de expresie, oamenii sunt înclinați să îşi nuanțeze gusturile…
Nu cred că am o problemă să le nuanțez, dar, ca om, nici nu poți să negi vreodată că există anumite lucruri care te-au atins extraordinar de mult şi culmea e că eu nici măcar nu am avut șansa să descopăr Velvet de foarte devreme.
Se zice că în orice metalist, şi la 16 ani, și la 65, atunci când începe The Number of the Beast, se deschide brusc o supapă, adică știm asta psihologic, că este acea perioadă foarte deschisă în care ceva se poate prinde de tine instant… dar la mine nici măcar n-a fost asta, pentru că, evident, știam că există, dar nu asculta absolut nimeni Velvet Underground în cercul meu de aici, nici hipioții şi nici, după aceea, depeşarii sau rockerii. Nu asculta nimeni Velvet Underground.
Am avut însă marele noroc – pe care atunci l-am perceput ca un ghinion – să emigrez şi am stat mult printre tineri din Germania, deci nu m-am anturat acolo doar cu români. Mi-am dat seama că aceştia ascultă tot ce ascultăm noi… plus încă o halcă de muzică care, la noi, aproape că lipsește cu desăvârșire.
Noi știm Queen, noi știm Pink Floyd, care sunt foarte mișto, dar nu știm aproape nimic de Punk-ul newyorkez, nu știm decât foarte, foarte puțin de anii ‘80 din Anglia… abia acum generația lui fiică-mea a descoperit Smiths sau Talking Heads, aşa că mereu fac gluma asta, că dacă ar veni David Byrne [fondatorul influentei trupe americane de Proto-Punk/New Wave Talking Heads – n.r.] în România, ar cânta maxim la Control [Club].
Am realizat atunci că, de fapt, rezonăm doar cu o parte a muzicii, dar eu am avut bafta să fiu expus la vârsta cea mai bună şi la altceva. După ce fusesem aproape bolnav de Rock progresiv timp de câţiva ani și nu puteam concepe că lucrurile se pot face și altfel, și mai simplu, și mai scurt, am dat acolo de oameni care ascultau The Cure, Nick Cave, Tom Waits, mult Lou Reed, și solo și cu Velvet.
Revenind la Velvet Underground, cred că acea combinație de versuri de 5 stele și muzica experimentală, care nu era neapărat Lou Reed, cât mai degrabă filonul John Cale, a fost cea care mi-a satisfăcut din mai multe direcții toate necesitățile artistice. Și au rămas, pentru că ceea ce au creat mie mi-au bătătorit suflețelul.
Am simţit arome de Reed/Cale încă din piese ca Programs and Songs de pe Sex With Onions şi continuăm să simţim acum şi pe Grădinile suspendate, dar în combinaţie cu ingrediente care-ţi sunt proprii sau aduse de colaboratori, al căror număr ne trimite la experienţa “corpului didactic” din Antimaterie. Cum s-a coagulat noua formulă creativă?
De fapt, la Grădinile suspendate nu sunt chiar atât de mulți colaboratori în afară de fi-miu, care a suferit și el trei ani alături de mine. Mi-am dorit să fie două cântece spuse de o voce feminină şi, pentru asta, am apelat la Ana Ularu și la Raluca Crăciun, și mai este unul cu mulți invitaţi, Briciul lui Occam, care e o bombardare de știri pozitive complet nerealiste și cu final prost.
Cred că scânteia pentru cântecul ăsta a pornit de la un site al lui David Byrne care e specializat pe știri bune, iar textul l-am scris textul pe tren – că tot vorbeam de mișcare -, eu mergand la Brașov pentru un concert la [hub-ul cultural] Tipografia.
Am început atunci să-mi imaginez de la nanoboţi până la emigranți care curăță animalele și marsupiale care primesc pungi noi, după care am dat-o cu mediul, pentru că, fiind destul de pășunist de felul meu, mă mai macină cât distrugem în jurul nostru şi sunt destul de preocupat de asta, dar nu fatalist, adică nu exagerat.
Mi-am dat seama apoi că trebuie să spun ceva şi despre om şi atunci am vrut să vorbesc, ca pe Antimaterie, despre violență domestică și despre – uite că ne-am întors la asta – depresie, dar m-a îngrijorat faptul că s-a adunat îngrozitor de mult text.
Am scris calupurile aşa cum le vedeam eu împărțite, le-am băgat într-un borcan, i-am sunat pe rând şi i-am întrebat: ‘Pot să vă înregistrez vorbind ceva?’. Toți au spus ‘Da’ de data asta, nu ca la Antimaterie, unde mi-am luat câteva refuzuri dureroase, şi au citit ce au extras din acel borcan, după care le-am aranjat noi, să nu fie chiar la voia întâmplării totul, având ideea să sune ca niște crainici care spun aceste știri.
Este un album mișto de ascultat în căști, pentru că se întâmplă lucruri și spațial, adică vocile pornesc din diferite zone ale spectrului… bine, asta dacă ești din bula noastră, că dacă-i spui altcuiva că s-a legalizat căsătoria între persoanele de același sex în toate statele musulmane, s-ar putea să nu se bucure atât de tare şi accept lucrul ăsta.
Au mai fost însă şi ceilalţi muzicieni cu care ai colaborat la înregistrarea albumului…
Da, mai sunt câteva instrumente, pentru că eu am fost dintotdeauna fascinat de marimbă și vibrafon – cred că mi s-a tras de la Modern Jazz Quartet -, astfel încât pe aproape toate discurile mele, deopotrivă alea solo și cele cu mulți muzicieni, se află minim un cântec cu [Csergö] Domi, fostul tobar din Kumm, cu care m-am cunoscut la Conservator, în Cluj… eu fiind sus la Pedagogie, coboram des la el, la sala de percuție, care era la parter, fiindcă aveau cele mai multe de cărat.
Mai e apoi un cântec cu Mihai, cu Iordache [saxofonistul Kumm, dar cu o remarcabilă carieră solo în Jazz – n.r.], cu care, iarăși, simțeam nevoia să se mai întâmple ceva și mai este un un prieten bun de-al lui Domi, care, atunci când am încercat să imit un fragment de Steve Reich, a avut ideea de a folosi un clarinet bas. Eu, de când mă știu, sunt leșinat după acest instrument şi acum am lucrat cu el pentru a doua oară în viață, după concertele cu orchestră susţinute cu Robin [în primăvara lui 2025, Robin and the Backstabbers au concertat la Cluj alături de Orchestra Filarmonicii de Stat “Transilvania” – n.r.].
Datorită acestui băiat, Déak Sándor îl cheamă, coleg cu Domi la Opera Maghiară din Cluj, am ajuns să am clarinet bas pe unul dintre cântece… şi cred că i-am enumerat pe toți. Pe Grădinile suspendate sunt în mare parte chestii de culoare, adică nu mai e ca la Antimaterie, unde, practic, fiecare cântec l-am oferit cadou unui vocalist.
Să aud alți oameni cântând piesele mele s-a dovedit a fi un experiment mișto, pentru că din partea mea n-a fost chiar o propunere de colaborare, ci am fost un pic mai parșiv atunci şi le-am zis: ‘Vrei să cânți cântecul ăsta? Îl cânți ca tine, dar ăsta-i cântecul!’, adică nu l-am compus împreună. Fiecare și-a adus aportul, bineînţeles, dar vorbele și melodiile erau deja scrise de mine.
Pe acest parcurs creativ personal, unde sau cum intervine imaginea în dialogul dintre cuvânt şi sunet pe care îl mediezi?
În cazul meu, cred că imaginea este mai degrabă un fel de catalizator pentru minte, adică nu sunt foarte vizual ca om care creează şi face lucruri.
Sunt convins că mă influențează, că intră pe undeva în mine, însă rezultatul se vede mai degrabă în cuvinte și sunete. Videoclipurile la piesele mele îi reprezintă mai mult pe cei care le-au conceput, deci nu m-am băgat foarte tare în această poveste, pentru că până şi pozele pe care le fac eu sunt urâte.
Am fost și criticat pentru că nu m-am implicat absolut deloc în realizarea videoclipurilor, altfel decât să mă pun la dispoziția diferiţilor regizori ca entitate biologică, deci legătura dintre acele imagini și cuvintele mele este, uneori, aproape inexistentă, iar eu am acceptat ideea că sunt opere foarte diferite şi, vizual, propun o poveste paralelă. Îmi place însă cum au ieșit din punct de vedere estetic și mă bucur că oamenii văd complet altceva, adică nu e ca și cum s-ar fi făcut un film după carte.
Până la urmă, cum s-a finalizat procesul de lucru la Grădinile suspendate ale indiferenţei? Când l-ai perceput, de fapt, ca un produs artistic rotund, astfel încât să îl poţi considera încheiat?
Cred că prin luna mai, anul trecut, când ne mai lipsea o singură piesă. Am observat în timp că pe fiecare album este o oaie neagră… le termini pe toate și, după aceea, aproape cât ai lucrat în total până atunci, stai după curul unei piese care nu-și găsește locul.
La Antimaterie a fost Anatomie, care e cea mai lungă piesă de pe acel album, iar aici a fost un cântec la care țineam foarte mult, pentru că avea și unul dintre cele mai reuşite texte, dar care ba era prea plictisitor, ba nu încăpea nicicum, ba era prea puțin… ei bine, vroiam neapărat să fie acolo și nu reușeam.
Este vorba de Capcanele vieții, cu subtitlul de succes Hater scârbos, după fundul căruia am stat extrem de mult.
La moment dat, cred că ceva din tine te convinge însă că… gata, s-a terminat, adică poți să nu termini nimic, niciodată, cu perfecționismul ăsta şi sunt suficiente exemple în istoria artei universale de oameni care, temperamental, nu au fost în stare să încheie lucrurile, pentru că mai era întotdeauna, ca la podul de la Galați… un șurub de închis.
Normal, dacă ascult acum albumul, îmi dau seama că parcă într-un anume loc ar fi mers un pic altfel, dar, până la urmă, cumva trebuie să spui: ‘Stop!’.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Cosmin Bumbuţ
