“THREE AMIGOS!” (1986, r: John Landis)

Anul 1916. Trei lumi diferite.

O Europă în Primul Război Mondial (bătăliile de la Verdun şi de pe Somme cu germanii în… pole-position), Coasta de Vest a Statelor Unite în care se aşezau pietrele de fundaţie ale showbiz-ului hollywoodian în baza patentelor lui Thomas Edison (istoric, ‘The Golden Age of Hollywood’ începe din 1917 după premiera filmelor lui D.W. Griffith “Naşterea unei naţiuni” şi “Intoleranţă”) şi Mexicul rural în perioada sa haotică a Revoluţiei post-Porfiriato, când puterea a fost preluată de Constituţionaliştii dirijaţi de latifundiari avuţi de soiul lui Madero sau Carranza, ce au utilizat ca ‘port-drapele’ populiste figuri precum Pancho Villa sau Emiliano Zapata.

Sună foarte serios ce am enunţat până aici, nu-i aşa?

Totodată şi incitant, presupun, pentru că a încerca să pui în aceeaşi oală ingrediente de trei feluri diferite nu garantează totuşi că ciorba rezultată prin combinarea acestora va fi şi una reuşită şi/sau pe deplin îngurgitabilă.

Rezultatul în cazul lui “Three Amigos!”, singura tentativă de apropiere a lui John Landis (“Blues Brothers”, “An American Werewolf in London”, Michael Jackson’s “Thriller”) de genul Western prin intermediul comediei, este derutant, discutabil şi inegal, tocmai datorită dozării deseori mai puţin inspirate în mixul general al cantităţii unora dintre ingrediente, dar asta nu îl face mai puţin simpatic şi conţine, incontestabil, câteva elemente memorabile, precum savurosul dialog dintre El Guapo şi aghiotantul său Jefe pe marginea înţelegerii semnificaţiei cuvântului ‘pletoră’.

Cheia în care vă propun lectura/vizionarea/consumul acestui produs de Pop culture optzecist este în trena înclinaţiilor subversive şi ludice ale lui Landis – dovedite în prealabil în filme precum “Animal House”, “Trading Places” sau “Spies Like Us” -, aproape permanent magnetizat de şansa de a-şi masca sarcasmul acut şi ironia justificată la adresa unuia sau altuia dintre componentele ‘sistemului’, sub faţada unor puneri în scenă entertaining şi accesibile pentru public la nivel de masă.

Folosindu-se de diverse giumbuşlucuri ca muniţie de bază, regizorul ne spune povestea unor americani simpluţi la minte şi la port (“We are the three Aaaaaaaaa… migos!”), care, traşi pe linie moartă de evreii daţi cu briantină ce au traversat Atlanticul cu banii făcuţi în Europa (“Do you know what ‘nada’ means?”), ajung să înfrunte deopotrivă bad-guys germani şi mexicani pe terenul “de joacă” a celor din urmă… cu alte cuvinte, nu avem cum să ne aşteptăm la un film serios, în pofida premiselor ce ţin de contextul istoric.

Sigur că bandiţii care terorizează un sătuc şi vor să-şi extindă influenţa în regiune cu ajutorul unui expert european (“Duck, You Sucker”, al lui Sergio Leone dixit!), localnicii care apelează la mercenari pentru a-i proteja (trimitere la “Cei şapte magnifici”, fără alte comentarii), debutul de secol în care evoluţia tehnologică striveşte conservatorismul şi tradiţiile (avionul şi automobilul în transportul ‘public’, sonorul în istoria filmului etc), luate toate la un loc, ar putea fi tratate cinematografic şi într-o cheie sobră, dar “Three Amigos!” este gândit a fi… “in-famous”.

Ce înseamnă asta?

“In-famous is when you’re MORE than famous. This man El Guapo, he’s not just famous, he’s IN-famous.”/“100,000 pesos to perform with this El Guapo, who’s probably the biggest actor to come out of Mexico!”, reprezintă un extras din schimbul de replici al trioului de de actoraşi de cinema în declin de popularitate – concept reşapat într-o lungă serie de comedii, de la “Galaxy Quest” până la “Tropic Thunder”-, brusc lăsate în fundul gol, la propriu, de către boss-ul studioului (Joe Mantegna) şi de birocraţii acestuia (Jon Lovitz şi Phil Hartman), când primesc telegrama de SOS trimisă de o jună ţărăncuţă din Mexic.

Aceasta văzuse proiectat într-o biserică… un film mut, cu cei trei în roluri de super-eroi, “The Three Amigos”, şi devenise convinsă că pot să-i salveze cătunul natal de banda lui El Guapo în schimbul unei eventuale recompense generoase, iar adevărul este că, inclusiv pentru noi, spectatorii comediei lui John Landis, trioul de protagonişti face… toţi banii:

Lucky “I’ll pump you so full of lead you’ll be using your dick for a pencil!” Day (Steve Martin) – Dusty “We really don’t have a Plan B. We didn’t expect for the first plan to work” Bottoms (Chevy Chase) – Ned “You were mangificent!” Nederlander (Martin Short).

Ca să-l poţi înfrânge însă pe temutul El Guapo – haios interpretat de către apreciatul cineast Alfonso Arau -, nu este suficient un număr de Musical cu trimiteri satirice la homoerotism ca “My Little Buttercup”, ci îti trebuie “biluţe” aeronautice foarte solide (“mail plane” vs. “male plane”).

Ba, mai mult, să arăţi o dovadă de lipsă de respect jucăuşă faţă de compozitorul şi muzicianul Randy Newman, de 22 ori nominalizat la Oscar în carieră pentru OST-urile sale, care, după ce că este co-scenarist al filmului, mai joacă şi rolul… tufişului cântăcios ce le susură în urechi greenhorn-ilor în deşertul mexican “For He’s a Jolly Good Fellow”, în contextul coloanei sonore compuse de veteranul Elmer Bernstein (“The Tin Star”, “True Grit”, “The Shootist”).

Avem de-a face cu un film care ne afundă într-un melanj sintetizat cu minuţie, dar deliberat confuzant – inclusiv prin tranziţia de la slide-show-ul peisager de pe generic la cicloramele pictate de mână, animate în cadru de prezenta animăluţelor melomane – prin replica… “They’re doing every cliché in the book!”.

Asta nu e rău, fiindcă pelicula conţine destule momente savuroase, dar, spre deosebire de exemplu de “Blazing Saddles” al lui Mel Brooks din 1974, “Three Amigos!” suferă neîndoielnic de o criză de identitate.

După cum bine remarca Janet Maslin la data premierei în New York Times, “Three Amigos visibly radiates the conviction that bigger and costlier are better, even when the actors and the material seem cannier than that. But Mr. Landis consistently uses more extras, more props and more fireworks than the film really needs. There also are a number of dangerous-looking stunts that are irrelevant to the action at hand.”.

Cu alte cuvinte, John Landis, în vremea aceea afectat de seria de procese generate de tragedia survenită în timpul filmărilor la “Twilight Zone: The Movie”, plus Steve Martin, Randy Newman şi Lorne Michaels ca semnatari ai scenariului, vor să transmită foarte multe în baza unui instrumentar simplificat în mod deliberat, dar figura nu le iese decât pe alocuri.

Satiră, parodie sau manifest?

Nu prea ne dăm seama. Metafore interesante sunt destule, de la ficţiunea cu paiete şi piñatas care câştigă în faţa realităţii crude şi neiertătoare (dacă este ambalată corespunzător) până la conservatorismul pus în contrast cu rapida evoluţie în epoca modernă, numai că nu reuşim să percepem multe dintre ele decât fragmentar şi doar la nivel de potenţial.

“Three Amigos!” este echivalentul unui tasting menu variat, pregătit de un Chef cu stele Michelin, care te lasă cu gura apă, dar, în final, rămâi… nesătul. Masa e foarte bogată, dar frustrant de nesăţioasă. În stilul său personal, Roger Ebert scria în 1986:

“The ideas to make Three Amigos into a good comedy are here, but the madness is missing. All great farces need a certain insane focus, an intensity that declares how important they are to themselves. This movie is too confident, too relaxed, too clever to be really funny. And yet, when the cowboys sit around their campfire singing a sad lament and then their horses join in, you see where the movie could have gone. My guess is they made it with too much confidence and not enough desperation.”.

Concluzia pe care o împărtăşesc în ceea ce priveşte acest Western atipic care conţine chiar şi un duel ‘tradiţional’ dintre doi pistolari, unul american şi unul neamţ, aflaţi în mijlocul unei adunări de mârlani bine îmbibaţi cu tequilla, îi aparţine lui Phil Brown (Collider) şi este aceea că…

“in the end, Three Amigos is nothing more than fluffy entertainment. There’s no attempt at social commentary or genuine emotion like Martin and Landis achieved in other comedies. No, this time they just wanted to entertain, which is why it’s so odd that it never connected with audiences at the time.”.

Schimbul meu favorit de replici?

“You could kiss me on the veranda.”/“Lips would be fine.”.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME