“Let Sleeping Corpses Lie” (1974, r.: Jorge Grau)
Lansat pe diversele pieţe sub nu mai puţin de 15 titluri diferite, Let Sleeping Corpses Lie rămâne în istoria cinematografiei, prin construcţia raţională şi calitatea punerii în scenă, ca cea mai eficace (şi subevaluată) reacţie europeană la şocul produs în cinematografia cu zombies de către George A. Romero cu Night of the Living Dead în 1968, mai ales că a fost realizat fiind înainte de sequel-ul la acesta, Dawn of the Dead.
Avem de-a face cu un film extrem de bine conceput narativ, în care sunt inventariate cauzele şi efectele, concluziile (nu foarte optimiste) fiind lăsate doar parţial pe seama subiectivismului spectatorului.
După cum scria inspirat Thomas Scalzo pe notcoming.com în 2007, “One of the great joys of watching zombie movies is uncovering the reasons behind the revenants, the explanations invented by filmmakers to justify the incorporation of the living dead into their pictures”.
Spaniolul Jorge Grau, care, până la acest film, nu mai regizase decât un singur alt Horror autentic (The Legend of Blood Castle din 1973, o speculaţie dintr-o serie mai amplă pe marginea legendei Elisabetei Báthory), a acceptat să fie implicat în acest proiect, al cărui scenariu este scris de doi italieni experţi în Exploitation, Sandro Continenza (The Inglorious Bastards) şi Marcello Coscia (Agente 007 missione Bloody Mary), atras de premisa Horror construită pe un fundament ecologic. Intro-ul à la Shaun of the Dead filmat pe străzile din Manchester (un “beta world city” pentru adepţii globalizării), prezentând mediul urban îmbâcsit, aglomerat şi poluat, în care bipezii se comportă ca nişte zombies (scena suprarealistă cu femeia care aleargă goală-puşcă de pe treptele din faţa bisericii printre autovehicule şi nimeni nu pare să o observe, toţi fiind închişi în sine sau atenţi în mod mecanic la schimbarea culorii semaforului, pare iniţial doar un exerciţiu estetic gratuit al unui artist frustrat), devine progresiv mai inteligibil din perspectiva “natură versus ştiinţă” prin omniprezenţa semnalelor date de context (inserturile cu ştiri din mass-media, cadrele cu parcurile industriale generatoare de noxe).
Protagoniştii sunt membrii unui tandem constituit involuntar ce ajunge să fie hărţuit deopotrivă de poliţie şi de morţii-vii, mai exact proprietarul de butic de antichităţi (George – Ray Lovelock din The Fiddler on the Roof al lui Norman Jewison, rămas în memoria noastră mai pregnant ca Tony în Uomini si nasce poliziotti si muore al lui Ruggero Deodato), plecat din metropolă în vacanţă spre Windermere (cel mai mare lac natural din Anglia), dar, aparent, un individ nu foarte kosher (vezi obsesia simbolică pentru paleolitica păgână Venus din Willendorf, pe care o conservă pictată în magazin şi a cărei reprezentare sculpturală o cară permanent în geanta sa de voiaj), şi Edna Simmonds (interpretată de actriţ spaniolă Cristina Galbó, cu un trecut consistent în Horror-urile consumeriste precum La residencia din 1970, al uruguaianului N.I. Serrador, sau Cosa avete fatto a Solange? din 1972m al lui Massimo Dallamano), o tânără debusolată, cam aeriană, aflată în căutarea surorii sale, care, într-o benzinărie, cu Mini Cooperul, îi avariază involuntar proto-hipsterului motocicleta.
Ajunşi conjunctural coechipieri – ea acceptă să îl transporte la destinaţie cu maşina, dar el şofează – se rătăcesc în împrejurimile campestre ale cătunului South Gate şi speră să obţină lămuriri de la administratorul unei ferme pierdute printre coline pe care secţia experimentală a Departamentului Agricol regional tocmai testează un dispozitiv cu ultrasunete menit a anihila insectele şi paraziţii (vestea bună: se elimină astfel insecticidele, nu sunt substanţe chimice aruncate în natură deci nu se poluează; vestea proastă, pe care n-o aflăm din prima: radiaţiile afectează sistemul central nervos, nu numai a insectelor, ci şi a oamenilor decedaţi de puţin timp, care revin la viaţă cu un “spirit” protestatar).
Edna face cunoştinţă în mod neplăcut cu Guthrie, primul zombie, cel “primordial”, o apariţie care aminteşte fizic de Rasputin, un vagabond înecat în râu cu o săptămână în urmă (interpretat de Fernando Hillbeck din Salomé al lui Pedro Almodóvar şi Flesh+Blood al lui Paul Verhoeven), care se mişcă dezarticulat, dar vioi, are pupilele roşii şi o alură frankensteiniană.
În fapt, femeia este în drum spre reîntâlnirea cu Katie, sora sa narcomană terorizată de soţul artist fotograf, finalizată cu atacul aceluiaşi zombie şi moartea consortului/cuscrului într-un peisaj natural nocturn cu floricele şi cascade (dar cu fiecare os zdrobit), în flash-urile aparatului foto, urmată de ancheta agresivă a detectivilor interpretaţi de Arthur Kennedy (Elmer Gantry, Lawrence of Arabia) şi Aldo Massasso (un obişnuit al filmelor lui Dario Argento, precum The Phantom of the Opera sau Sleepless): întrucât mortul-viu nu apare în instantaneele foto, sora este suspectul principal, iar tandemul domiciliat temporar cu forţa în motelul cătunului, The Old Owl (care există în realitate în Hathersage, Derbyshire).
După acest prim act care eşafodează tensiunea, suntem afundaţi în subiect odată cu internarea lui Katie, în urma depresiei suferite, în spitalul de provincie, prin intermediul bebeluşului cu apetit canibal din maternitate, iar aici asocierea cu It’s Alive al lui Larry Cohen, lansat tot în 1974, nu poate fi evitată, dar… să nu divagăm. Poliţia, intolerantă, tot nu e convinsă că se petrece ceva straniu, ba chiar are şi prejudecăţi apropo de hippioţii din Swingin’ London:
“You’re all the same the lot of you, with your long hair, faggot clothes, drugs, sex, every sort of filth! And you hate the police, don’t you?”.
Nimic de făcut în aceste condiţii în afara unei investigaţii pe cont propriu în cimitir, mai ales că inclusiv George continuă să îşi manifeste neîncrederea în existenţa ucigaşului undead (“The dead don’t walk around, except in very bad paperback novels!”).
Atmosfera aproape de Gotic ce aminteşte de Hammer şi de clişeele genului din anii ’60–’70 este utilizată de Jorge Grau – fără a apela la violenţă grafică extremă – pentru a portretiza un alt tip de zombie decât cel propus de Romero (să nu uităm că Lucio Fulci avea să vină cu propria sa “armată Z” abia în 1979, iar make-up-ul avea să fie realizat de acelaşi talentat Giannetto De Rossi): în ciuda comportamentului fizic spasmodic, atitudinea lor este calculată (coordonarea de grup în asediul subteranelor bisericii este exemplară) şi, în mod evident, reprezintă o consecinţă a înţelegerii a ceea ce se întâmplă în jurul lor, apoi transformarea viitorilor “colegi” se consumă în alt mod (cu degetele pătate de sângele viilor puse pe pleoape, morţii sunt treziţi şi readuşi pe pământ), nu mor nici împuşcaţi în cap, iar apetitul canibal se dobândeşte odată cu evoluţia şi nu este un dat firesc asociat cu resuscitarea.
Vreau să subliniez aici o anomalie interesantă pentru cinefilii pasionaţ de Z-movies: dacă, în mod normal, în multiversul “living dead”, orice om muşcat/infectat de un zombie devine la rândul său o asemenea creatură, în acest caz ne confruntăm cu un act deliberat, cu o acţiune metodică a unui mort-viu de a crea noi zombies!
De fapt, dacă instalaţia experimentală afectează nou-născuţii, de ce radiaţiile nu ar anima şi morţii, la fel ca pe o plantă sau o insectă (trimiterea este în acest caz la ipoteza medicală a continuării funcţionării creierului şi a unor zone disparate ale sistemului nervos la capacitate redusă o bucată de vreme după încetarea activităţii cardiace, ca formă de luptă pentru asimiliarea ultimelor resurse disponibile de oxigen)?
Cineastul spaniol nu omite totuşi acţiunea cu accente Gore, doar că îi rezervă pentru ultima treime a filmului, în care tandemul, în continuare hăituit de restul personajelor, descoperă că singura armă de distrugere a morţilor-vii rămâne focul (aceştia se dovedesc extrem de inflamabili) şi, ca atare, avem un “zombiecaust” (pentru a nu fi suspectat de asocieri lingvistice lipsite de deferenţă, vă reamintesc că, în limba greacă, kaustos înseamnă ars) în spitalul din South Gate.
Nu neg abundenţa întrebărilor fără răspuns şi a forţărilor de logică – câtă verosimilitate ne-am aştepta să găsim însă într-o astfel de poveste? – sau că, acum, la o revizitare, filmul pare niţel prăfuit, dar reiterez ceea ce sugeram la început: în ansamblu, Let Sleeping Corpses Lie evită diversiunile consumeriste groteşti sau caricaturale, fiind un produs creativ multistratificat (lectura, inclusiv în ceea ce priveşte comentariile şi satira socială, se poate face pe paliere distincte), foarte bine închegat, interpretat (rar pentru un film cu zombie din acea perioadă) şi condus, atât narativ, cât şi regizoral, inovator şi avangardist pentru cinematografia europeană de gen într-un context în care prin acest peisaj cam fluiera vântul în anii respectivi, şi îl cantonează mai degrabă în spaţiul Slasher.
O experienţă mai mult viscerală decât raţională construită abil pe stranietatea premisei.
Anecdotică de final: în 2008, Geffen/UME a lansat un cofret de cinci discuri cu titlul inspirat de cel al filmului, Let Sleeping Corpses Lie, conţinând întreaga discografie şi toate videoclipurile trupei White Zombie, proiectul artistului polivalent Rob Zombie.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
