Pentru iubitorii artelor spectacolului, indiferent că ne-am gândi la teatru, muzică sau film, iarna asta – altfel, una destul de apăsătoare prin grijile pe care ni le creează contextul – parcă devine mai acceptabilă datorită molipsitorului chef de joacă și de joc al apreciatului actor și muzician OVIDIU NICULESCU.
După premiera din decembrie a comediei de succes Crăciun cu Ramon, al cărui co-scenarist a fost, în primele săptămâni din noul an s-a lansat noul sezon din serialul Tătuţu, unde duce mai departe personajul din Clanul, asta în timp ce Ovidiu hălăduia prin orașele țării concertând cu trupa sa, White Mahala, pentru a face cunoștință publicului cu piesele compuse pentru noul album.
Muzical, ianuarie avea să se încheie la Expirat, în București, dar, înainte de asta, pe scena Teatrului Mic, din a cărui remarcabilă familie actoricească face parte de aproape 30 de ani, ne-a chemat plin de voie bună într-o vacanță în… deltă.
Premiera efervescentului spectacol regizat de către Alexandru Dabija, Delta, după un text scris de Leta Popescu, s-a relevat a fi o reală infuzie de prospețime și vigoare într-un peisaj teatral cam anesteziat de austeritate și de la acest must-see al actualei stagiuni am plecat într-un dialog retrospectiv cu Ovidiu Niculescu, în tentativa de a descoperi combustibilul care îi alimentează formidabila pofta de viață.
Ovidiu, de ce și-ar petrece cineva o seară urmărind problemele unei familii absolut obișnuite, aflate pentru câteva zile în Deltă? Prin ce iese din banal un spectacol cu asemenea premisă?
Păi, în primul și în primul rând, prin felul în care tratează tematica conflictului dintre generații. Noi, făcând parte din generații ajunse la o anumită vârstă, suntem obișnuiți cu a depăși rapid lucrurile fără să ne gândim prea mult, a ocoli psihologia care se întâmplă în viață și de unde apar conflictele între generații, doar că acestea există şi nu sunt uşor de gestionat.
Spectacolul se cheamă Delta, însă Leta [Popescu] a scris piesa sub denumirea de (In)corect şi tratează foarte în amănunt fix aceste nuanțe infime ale vieții de zi cu zi, pe care mulţi dintre noi nu le băgăm în seamă, dar pot declanșa în interiorul nostru adevărate drame sau tragedii, mai ales în timpurile pe care le trăim, şi de aceea consider că atât piesa Letei, cât și în felul în care Sandu [Alexandru] Dabija a făcut regia sunt foarte legate de momentul actual.
Mi se pare că, încă o dată, Sandu se dovedește a fi un regizor mult mai mult decât viu la vârsta lui, aș putea spune, prin faptul că vine și propune genul acesta de teatru aproape filmic, iar mie mi-a plăcut foarte tare textul, pentru că nu e scris în convenția teatrală clasică în care se prezintă o temă… nu, este desprins din realitate și subliniază exact aceste conflicte pe care toți le traversăm acum şi care sunt între mentalități – ca să nu vorbim doar de generații -, între vechi și nou, între felul în care noi, cei “vechi”, ne adaptăm la ce e nou sau invers.
“Aminteşte-ţi!” este îndemnul repetat de câteva ori pe parcursul spectacolului. Va fi nevoie să apelăm la propriul bagaj de amintiri?
Da, cumva, fiindcă e vorba de felul în care, în viața noastră de zi cu zi, încercăm, sub o formă sau alta, să păstrăm un echilibru fără a ne pierde mințile, pentru că tot ce se întâmplă de jur împrejurul nostru devine din ce în ce mai agresiv, din ce în ce mai mai prezent şi ne impune să luăm atitudine, să luăm anumite decizii, iar asta mi se pare mie mai mult decât interesant.
Mi-a plăcut textul de când l-am citit prima oară tocmai pentru că are acest substrat şi în spatele acestor replici care par banale, fiindcă le auzim cu toții în viața de zi cu zi – ‘Dă-mi sticla de bere’, ‘Adu gogoșile’ sau ‘Ai făcut patul?’ -, se ascund sensuri mult mai adânci.
Ştii, eu sunt adeptul teoriei în care spectacolul, indiferent de gen, trebuie să “încalece” publicul. Nu contează cu ce stare vii la teatru, spectacolul în sine trebuie să aibă puterea să te abată din ceea ce ești tu, să te fure cu el… pentru că este viu, pentru că recunoști lucruri care sunt adevărate, pentru că vibrează în interiorul tău şi stârnește empatie.
Cred că incitant pentru spectatori este să-și dea seama, comparativ cu propriile vieți, cât de adevărat este spectacolul Delta și cât de adevărate sunt problemele pe care le subliniază în relația părinți-copii… de fapt, în relația dintre oameni şi lumea în care trăiesc.
Textul și punerea în scenă care se joacă cu convențiile teatrale mă face să presupun că nici procesul de lucru n-a fost unul chiar obişnuit…
Înainte de a fi un mare regizor, Sandu Dabija este și un mare actor. Orice mare actor ascunde în interiorul lui un mare histrion, deci capacitatea lui extraordinară de a trece de la tematica din Revizorul la cea din spectacolul ăsta, de a face aceste salturi estetice dintr-o parte în alta, au făcut ca lucrul la Delta să fie diferite, adică aici a venit cu un alt soi de deschidere, de înțelegere, de relaxare, dar şi de incitare… pentru că Sandu incită întotdeauna să scoată din actori lucrurile pe care el le simte vizavi de subiectul pe care îl propune cu piesa.
Într-adevăr, Sandu Dabija este un magician, unul dintre puținii rămași din vechea generație, așa, ca Vrăjitorul Alb din Lord of the Rings, iar eu l-am pândit mult timp şi abia la 50 de ani, cu Revizorul [Ovidiu Niculescu este născut în 1974, iar spectacolul a avut premiera în 2024 – n.r.], am ajuns să ne întâlnim.
Să vorbim un pic de Petrică, fiindcă în Delta, fiecare dintre voi, actorii, aveți momente când deveniţi autoreflexivi… chiar se întreabă cineva în spectacol: “Cine sunt eu?”. Cât din Ovidiu vedem pe scenă în Petrică și cât din personaj este în actor?
Bine, există multe teorii că un personaj e întotdeauna mai mult sau mai puțin decât ești tu, dar întalnirea mea cu Petrică este precum aceea cu unchiul pe care îl avem aproape toți în familiile noastre, care trece peste orice şi vrea ca toată lumea să fie fericită şi să nu-și facă probleme… cumva, este un tribut pe care-l aduc eu tuturor acestor unchi.
Dincolo de asta, căutarea personajului este un proces intern al actorului şi fiecare ne-am făcut propria noastră metodă, iar mie îmi place să mă gândesc şi să mă raportez la unele care sunt reale. Îmi aduc aminte cum am pățit, de exemplu, la Filantropica, când i-am propus lui Nae Caranfil ca acel chelner pe care-l aveam de jucat să fie sâsâit… ‘Băi, ce vrei să faci, să-mi distrugi filmul?’. Atunci l-am luat cu mine şi l-am dus în Ozana, unde i l-am arătat şi așa m-a lăsat să fac personajul. I-am zis:
‘Tu umbli prea prin centru, Nae, crede-mă. Dacă te duci puțin în piață, la Obor, îți schimbi părerea față de personajele care ar trebui în film.’.
Acum, pentru Delta, m-am tot gândit și, tot așa, mi-am adus aminte de o rudă de-a mea care fusese odată antrenorul unei echipe de juniori pe la un club și umbla mereu îmbrăcat în trening, cu toate că avea burtică şi nu dădea impresia că ar avea vreo legătură cu sportul… pur şi simplu, el n-avea nicio treabă. Mi s-a părut perfect personajul, care, atunci când apărea vreo încurcătură în familie și rudele se certau la masă, se trezea dintr-odată şi spunea: ‘Dă-i dracu’! Hai noroc și la mulți ani!’.
Avea mentalitatea aia în care nu contează nimic şi, dacă avem un șpriț şi ceva de aruncat pe grătar, viața e frumoasă, adică era unul dintre oamenii care se mulțumesc cu puțin și, la modul ciudat, sunt fericiți instant pentru că fac o glumă pe care uneori o înțeleg doar ei. De altfel, asta e ce îmi place la Petrică ca personaj, că el se tot străduiește în sensul ăsta, dar nu prea îi iese.
Mă gândeam la conexiunea ta cu Petrică și prin prisma faptului că, la fel ca personajul din Delta, ești tată de băiat și de fată…
… de fată cu care nu sunt neapărat în cele mai bune relații în momentul ăsta, pentru că fata este la momentul acela al adolescenței, al pubertății, în care nu prea mă ascultă și vrea cu încăpățânare să descopere totul de una singură.
Seamănă cu mine, de fapt, pentru că tata a murit devreme în viața mea, la 21 de ani, după care a trebuit să descopăr singur multe lucruri şi, din cauza asta, mi-am luat-o deseori în de-a lungul timpului. Așa și ea, a intrat la Actorie, la liceul Dinu Lipatti, fără nici un fel de ajutor, adică nu a vrut să-i spun nimic despre ce înseamnă metodologia sau profesia asta.
Fi-miu a terminat Fizica atomică la Cluj, deci s-a dus cumva spre frate-miu [Gabriel Niculescu este profesor universitar de fizică nucleară la James Madison University din SUA – n.r.], dar fata a moştenit “viermele” actoriei de la mine, aşa cum şi eu l-am luat de la mama.
Personajul tău din Delta spune: “generația noastră gândește în perspectivă, generația lor doar un moment, eu i-am învățat cum să se descurce, dar nu știu dacă ei au băgat la cap!”. În cazul tău, cine pe cine a învățat?
Cazul meu e diferit şi acum intrăm într-o chestiune personală. Mie, logistica meseriei de actor şi de muzician nu mi-a permis să am niște căsnicii foarte reușite şi nu am fost neapărat un părinte model, adică nu chiar toți ne naștem să fim tați. Gândește-te că intri în relație cu o femeie care are o muncă de luni până vineri și apoi vrea și ea să se simtă bine în weekend, doar că eu, de treizeci și ceva de ani, lucrez tocmai în weekenduri.
Sigur, primul an e frumos cu artistul, apoi vine al doilea an și ăla i se pare tot frumos, să zicem, dar, uite, în al treilea an, când ea vrea un city escape la Roma, iar tu îi spui că ai cântare la Focșani și nu poți să nu mergi – căci nu ești numai tu și încă alţi zece oameni trăiesc din chestiunea asta -, ușor, ușor, se stinge flacăra iubirii.
Nu este o circumstanță atenuantă chestiunea asta, dar, mă rog, așa a fost viața mea… cumva, am fost un fel de cal sălbatic. Mi-a fost foarte greu să mă liniștesc.
Ca tipologie, care ți-a fost până la urmă mai aproape, tatăl din Delta sau primarul din Revizorul?
Sigur că Petrică, pentru că, vezi tu, în povestea din Revizorul este o chestiune de subordonare, iar eu sunt, probabil, într-un moment din viața mea în care îmi dau seama că, dacă m-aş fi priceput mai mult la a fi subordonat, eram mult mai departe acum, înțelegi ce spun?
Și atunci, la Revizorul, e cumva un contre-emploi, pentru că n-am fost găşcos niciodată la viața mea… mă rog, este modalitatea prin care păstrez cu mândrie memoria tatălui meu, care a fost un om special şi tocmai asta mi-a zis: ‘Dacă te bagi într-o treabă, te ții de ea!’.
Raportându-te la o carieră de 30 de ani, cum ai învățat să abordezi diferitele personaje, printre care s-au numărat cu siguranţă unele pentru care nu ai simțit o afinitate deosebit de puternică?
Întrebarea ta îmi aduce aminte de una dintre marile experiențe ale vieții mele. Am avut o bursă de studii la LAMDA [The London Academy of Music and Dramatic Art] și acolo am studiat cu o profesoară de actorie care, doar într-o oră, m-a învățat… actoria. Pentru că, la fel ca toate lucrurile care contează cu adevărat în viață, acest lucru se învață revelatoriu.
Într-un fel foarte frumos, Meisner spune că “acting is the ability of behaving truthfully under imaginary circumstances”, deci – atenție! – el nu vorbește despre talent referindu-se la actorie, ci despre o abilitate care poate fi dobândită, abilitatea de a trăi emoții reale într-o realitate imaginară. Bine, este o modalitate de a teoretiza acest lucru, dar, pentru mine, felul în care abordez toate lucrurile e mai mult visceral.
Eu cred că, înainte de creație, teatrul trebuie să aibă autenticitate, deci și actorii în sine trebuie să fie autentici, contrar percepției generale, care spune: ‘Ah, ăsta-i actor sau asta-i actriță, știe să mintă!’. Nu! Dacă îmbrățișează cu adevărat pasional această meserie, un actor se antrenează de fapt întreaga lui viață ca să nu știe să mintă… dimpotrivă, el trebuie să-și expună cu adevărat emoțiile.
Nu poţi fi crezut de public dacă tu nu te crezi în primul rând pe tine şi atunci intervine acel proces mental pe care a încercat să-l descrie Stanislavski și toți exegeții lui de după.
De curând, l-am descoperit pe Nikolai Demidov, care l-a contrazis pe Stanislavski, spunând că nu procesul mental este cel important la actorie. Adică Stanislavski vine și spune: ‘Domnule, acțiunea dictează ce se întâmplă în interior’, doar că acțiunea înseamnă o voință, înseamnă ceva mental, nu e ceva natural, intrinsec, nu? În viață, noi nu facem acțiuni decât răspunzând la stimulii din afară. Dacă e geamul deschis și nouă ni se face frig, eu sau tu ne vom ridica de pe scaun ca să-l închidem, deci reacționăm la ceva.
De aceea, apropo de roluri, îmi place în primul rând să intru curat în personaj, să îmi dau seama – după etapa în care am învățat textul și îl știu pe dinafară – ce îmi dictează mie corpul şi mintea, deci să nu fie o abordare mentală.
Pe acest Petrică, de exemplu, unchiul pe care îl regăsim în toate familiile, poți să-l abordezi mental sau poți să-l abordezi visceral, de la felul în care se mișcă la cel în care gândește.
Poate că Petrică din Delta nu cunoaște toate modalitățile de a comunica cu copiii lui, care au prins alte vremuri, dar el nu este un om rău şi atunci disperarea lui în spectacol este reală… aici mă întâlnesc cu Petrică foarte tare, pentru că sunt absolut depășit in raporturile cu noua generaţie.
Eu fac parte, ca și tine, din generația care, vorba lui Shakespeare – mă rog, nu era Shakespeare, ci al 17-lea conte de Oxford, Edward de Vere, că eu sunt oxfordian, nu sunt stratfordian -, a simțit răceala zăpezii în carâmbul cizmei, iar noi nu putem să ne contrazicem trecutul.
Suntem generația care a stat la coadă la carne, care juca lapte gros, care comunica direct și am ajuns într-un moment în care toate lucrurile astea se întâmplă online şi, mai grav, dacă vii cu un astfel de comportament, ești judecat imediat.
Sigur, orice nouă generație a fost împotriva a ceea ce e vechi, dar cele de acum sunt mult mai radicale, fiindcă nu cred că ăia cu Flower power-ul erau atât de agresivi, știi? Acum este “my way or the highway”, asta e problema, ori felul ăsta de a vedea lucrurile, indiferent de contextul istoric, a dus la nenorociri.
Revenind la întrebarea ta şi la ce spuneam apropo de Stanislavski și de Demidov, cred că trebuie să îți asumi cu adevărat personajul și să fii exact acolo, pentru că, spunea Mamet într-o piesă de-a lui, pe care am și făcut-o la Teatrul Mic, pe vremuri: ‘Viitorul şi trecutul aparțin publicului, prezentul e al nostru, al actorilor.’.
Actorii nu trăiesc decât în prezent și există un preț pentru asta, pe care, fără voia noastră, îl plătim, iar acel preț este întotdeauna singurătatea, pentru că, cumva, toți artiștii autentici sunt niște singuratici.
Ai amintit de piesa lui David Mamet, O viaţă în teatru, pe care ai pus-o în scenă în 2012 la Teatrul Mic. Ce te-a motivat atunci să faci acest prim pas pe calea regiei şi de ce te-ai oprit tocmai asupra acestui text despre… actori?
Pentru că nu-mi place habotnicismul în niciun fel de direcție. Dincolo de a fi actori, artiști, orice, toți avem un fel de arbitru al eleganței interior, care vine din cultură, din felul în care am fost crescuți în familie, din anturajele prin care am trecut, în fine, din toate experiențele vieții noastre și ceva în interiorul meu mă face să nu accept habotnicismul, inclusiv cel care există și-n teatru atunci când se uită că Meisner spune: ‘Play! Play! It’s a play!’.
Trebuie să ai bucuria jocului, trebuie să ai bucuria copilului şi să rămâi cumva în acea fericire imaginativă care se întâmplă imediat la acesta. Când ești copil si te joci de-a cowboy-ii și indienii, nu e un proces mental, cum zice Stanislavski, să te pregăteşti să mergi ca un cowboy ce a călărit toată ziua, nu!, în acel joc ești propriul tău instrument.
Se poate face uşor o paralelă între corpul tău de actor ca instrument şi unul muzical, pentru că, la vioară sau pian, ca să poți deveni un maestru, prima dată trebuie să faci arpegii întregi şi abia după ce cunoști foarte bine acel instrument începi să cânți lucruri mai complicate.
Ei, ca să ajungi apoi ca interpretare la nivelul unui Celibidache sau Rahmaninov, să zicem, îți trebuie o înțelegere pe care ți-o pot da numai experiența și prezența pe scenă pe parcursul a multor ani. La fel se întâmplă şi cu actorii, iar eu am stat în a-mi învăța instrumentul ani buni.
Sigur, în meseria noastră, s-au mai văzut cazuri de lovituri date la tinerețe, dar câți nu dansează decât o vară și, până la urmă, dispar? Unul a fost Iordache, care a făcut Străinul [debutul în cinematografie al lui Ştefan Iordache din 1964 – n.r.] și după aia s-a tot dus în sus, dar acele vremuri nu mai există.
Uită-te la ce se întâmplă afară, unde nici actori ca Brad Pitt nu se mai pot impune, fiindcă societatea a devenit „instagramistă”, adică ai făcut odată… hap, pac! şi ai dispărut ca vedetă, apare alta, care nu știi ce face. Nu se mai pot naște un Humphrey Bogart, nu mai există contextul pentru o Rita Hayworth și nici pentru Jack Nicholson, Pacino sau De Niro.
Acum, dacă te uiți la ce se întâmplă în jur, te iei cu mâinile de cap. Adică un film ca Dog Day Afternoon nu mai are de ce să apară şi nici cine să-l facă. Societatea e de așa natură, încât filmele care erau de buget mediu și care au dat scenarii și actori extraordinari nu mai există şi avem parte ori de blockbustere în care ești Superman sau Batman, ori de producţii d-astea foarte mici, de nișă…
Ce mi-ai spus nu explică, totuşi, de ce ai trecut baricada dinspre actorie în zona regiei şi de ce incursiunile tale au rămas sporadice, fiindcă după O viaţă în teatru a trecut aproape un deceniu până la Richard III versus Richard III.
Am ajuns la regie pentru că, după atâţia ani de experiență, mi se pare un drum natural şi asta pentru simplul motiv că începi să înveți. Știi, eu n-am văzut actori în vârstă care să fie proști… nu există! Asta e o meserie în care înveți toată viața, la fel cum şi chirurgul, de exemplu, învață şi urmăreşte mereu tot ce apare nou.
În cazul nostru, toată viața trebuie să te adaptezi şi să fii tot timpul la moment… după cum spuneam, prezentul este al artistului, iar acesta trebuie să fie în emoțiile care sunt primare acum. Dacă ne-am întoarce cu 100 de ani în urmă, cu siguranță nu am mai sta să discutăm atât de relaxați la masă, dar totul se adaptează.
Revenind la subiectul curiozităţii tale, primul regizor pe care eu l-am văzut în repetiții a fost Liviu Ciulei cu Visul unei nopți de vară [Bulandra, 1991], când eu aveam doar 15-16 ani şi eram încă la Teatrul studențesc Podul. Păi, m-a nenorocit, pentru că, după aia, nu aveam să mai întâlnesc o asemenea eleganță, inteligență şi capacitate de a face actorul să simtă că nu e o păpușă, ci un colaborator creativ.
Îmi aduc şi acum bine aminte de modalitatea în care îi dădea indicații lui Victor Rebengiuc, care-l interpreta pe Fundulea, rol pe care l-am jucat și eu după aia, pe care nu o mai întâlnești în ziua de azi.
În ceea ce mă priveşte, ca actor, am nimerit într-o generație de regizori care mai degrabă sunt foarte pe imagine, adică nu contează cine joacă, important e să se împlinească acea imagine pe care o au ei în cap, dar eu, personal, sunt adeptul teatrului de relație, al teatrului care se bazează foarte puțin pe decor și se poate întâmpla oriunde… de asta îmi plac spectacole precum Delta, care, practic, s-ar putea juca fără decor.
Bineînţeles, acesta poate constitui o plus valoare într-o montare de anvergură, dar emoțiile nu trebuie să aibă legătură cu nişte ziduri. În ceea ce priveşte pauza lungă dintre cele două puneri în scenă ale mele, s-a datorat faptului că s-au întâmplat alte lucruri în viața mea şi, până la urmă, chiar şi Richard III versus Richard III, cu toate aș fi vrut să-l fac și un spectacol în sine la un moment dat, a rămas doar în versiunea pentru online [spectacolul a avut premiera în ianuarie 2021, în plină pandemie – n.r.].
Gândeşte-te că, nu la mult timp după ce-am pus O viaţă în teatru, a apărut proiectul cu White Mahala și atunci am descoperit o altă zonă care, la felul meu de a fi, pe mine mă satisface cu adevărat foarte tare… vezi tu, eu cred că muzica este cea mai puternică dintre arte, pentru că răspunsul este imediat, pe când la teatru, în a capta publicul, contează contextul, colegii, proiectul, o mulţime de factori, ştii ce spun?
Atunci de ce scoateți albume atât de rar? Pentru că, între Cocoșelu şi Inevitabil a trecut un deceniu din existenţa voastră ca formaţie…
Știi de ce? Pentru că suntem un soi de trupă atipică, adică noi nu mai avem niciunul 20 de ani ca să fim disperați de chestia asta. Noi suntem fericiți că plecăm de acasă și mai cântăm ceva, eventual mai bem și un șpriț.
Acum însă, de când am semnat anul trecut cu Forward Agency, lucrurile s-au schimbat în bine, în sensul că am accesat fel de fel de festivaluri, iar lumea a devenit foarte deschisă față de noi și atunci, bineînțeles, noi am început să lucrăm ca să scoatem materiale noi.
Când ai fondat White Mahala, jucai deja mult, deopotrivă în teatru și film. De fapt, de ce ţi-a mai trebuit să faci și muzică? Înțeleg că ai crescut într-o familie în care se cânta foarte mult, dar în ce context ai luat hotărârea să o faci pentru un public mai larg?
Într-adevăr, eu cântam cu chitara cu mult timp înainte de White Mahala, iar muzica, după cum spuneam, a fost prezentă în viața mea dintotdeauna. Pe la 18-19 ani, când eu eram student în anul I și el termina anul IV, Alexandru Repan a făcut la Teatrul Nottara spectacolul Underground [în 1993], o adaptare după Azilul de noapte al lui Gorki, și m-a luat să joc Alioșa.
Acolo cântam cu chitara şi astfel i-am cunoscut pe Iordache, pe Dinică, pe toți marii actori, care aveau cam vârsta mea de-acum, deci cincizeci și ceva de ani, şi erau în forță. Am dezvoltat cu ei o prietenie şi unde erau petreceri mă chemau cu chitara, așa că, până la urmă, ajungând prin intermediul lor să cunosc diverşi patroni de restaurante, am devenit un fel de lăutar de lux pe tot ce înseamnă șansonete franțuzești sau italienești, piese din perioada interbelică a Bucureștiului pe care le știam de la bunica mea sau de la maică-mea, plus că am început să fac și eu piese de-ale mele în direcția asta, aşa că mă tot chemau oamenii să cânt.
Dincolo de asta, s-a întâmplat că prietenii mei Traian Bălănescu – Dumnezeu să îl odihnească! – și Liviu Mănescu de la Vama Veche, după plecarea lui Tudor [Chirilă] din trupă, au vrut să facă un Musical, Împărăția ceasurilor – despre care îmi pare rău că n-a mai ieşit – și m-au chemat pe mine să scriu versurile pentru câteva piese. Acolo, la sala de repetiții, l-am cunoscut pe chitaristul Silviu Enache, care, auzindu-le, a venit cu propunerea să colaborăm la un nou proiect pe urban.
Am stat mult atunci și m-am gândit, până când copiii mi-au spus: ‘Ce faci, mori cu ele în brațe? Du-te, domnule!’.
Nu m-am gândit niciodată că vor avea așa un succes, mai ales că, în general, textele mele sunt cântate dintr-o perspectivă foarte masculină, dacă vrei, ce ar putea părea misogină la un moment dat. Au prins însă foarte bine la publicul tânăr și nu numai, pentru că suntem una dintre puținele trupe la a căror concerte vin oameni din toate categoriile de vârstă.
Asta pentru că porți mahalaua în suflet și cânți partea ei frumoasă, după cum spuneai chiar tu la un moment dat?
Da, probabil pentru că am venit cu acest suflu, apropo de mahalaua Văcăreștilor, care a fost o mahala de lăutari albi celebră, pentru că eu m-am născut pe strada Livada cu Duzi, perpendicular pe intrarea Livada cu Duzi, în capătul căreia stătea Maria Tănase, care a fost cea mai bună prietenă a lui bunică-mea, Dumnezeu să o odihnească!
Maria venea pe la bunica să îi dea în cărți chiar şi după ce ajunsese mare, pentru că avea un iubit în cartier, Jean al lui Păstârnac, primul ei iubit, de fapt, care făcuse un cancer la față și nu mai ieșea de rușine din casă ca să o vadă, deşi ea îi băga bani în cutia de scrisori și striga: ‘Jeane, ieși la poartă!’. Ăla nu mai ieșea și atunci Maria venea la bunica să îi dea în cafea şi să se plângă una celeilalte, de se ajungea şi la bunică-meu, că ar avea alte femei prin mahala, dar nu-l prindea bunica, fiindcă venea acasă tot timpul… e vorba aia celebră a Mariei Tănase: ‘Bărbatul fără amantă e ca șampania fără bule’.
Da, deci am crescut într-un mediu din care am rămas cu o mulţime de poveşti… cumva, am fost entertainer de mic. Acolo, aveam tot timpul chiriași în curte și erau personaje precum madam Caliopi, de exemplu, care a murit pe la 90 și ceva de ani și fusese contabilă în Crucea de Piatră la vreo șase sau șapte case de toleranță.
Era o lume foarte diversă, un univers în care toți veneau cu diferențe majore, adică vizavi erau nişte evrei care țineau farmacia, apoi erau ăia de la măcelărie, unii erau turci, iar alții erau machidoni, cei care țineau băcănia de unde luai cafea și stafide… eu am trăit asta şi mi-a rămas în cap pentru că era un loc în care mă simțeam bine.
Care e însă istoria poreclelor tale, căci am remarcat că, în asociere cu White Mahala, ţi se spune şi ‘Manglo’, dar şi ‘Ciripilă’?
Prima a fost Ciripilă, iar povestea e că fratelui meu, pe vremea lui ‘Ceașcă’ [Nicolae Ceauşescu], i se spunea Verdeață, fiindcă nimeni nu se atingea de el. Fiind cel premiant, toți băieţii răi copiau de la el, plus că îl mai apreciau şi pentru faptul că, la fotbal, el se oferea să stea în poartă.
Prin urmare, nimeni nu se atingea de frate-meu, în schimb eu eram Ciripilă fiindcă mă puneau să cânt: ‘Ia urcă-te aici, hai Ciripilă, dă-i drumul!’. ‘Tanțo, caii tăi să moară, de nu te-oi fura diseară.’… da, eu eram pe distracție.
Deci, asta cu Ciripilă a fost când eram micuț, micuț, după care, în școală, la o oră de engleză, profesoara ne-a pus să ne alegem nume englezești și toți și-au spus Jeremy, Isaac, Tom, inspirându-se dintr-un serial american despre Războiul de Independență pe care îl dădeau în vremea aia comuniștii la televizor.
Eu, în schimb, cu toate că nu era chiar englezesc, mi-am ales numele Mowgli şi aveam un coleg, Marin Romeo, care nu putea să zică pronunţe Mowgli cu niciun chip și-mi tot zicea ba Mungli, ba Manglo. Îți dai seama că, în copilărie, când ai auzit ceva o dată, aia rămâne… Manglo. Am mai avut de-atunci câteva porecle, dar astea sunt istoriile care au creat amintiri mai puternice.
Cu White Mahala, v-aţi poziţionat în raport cu publicul ca “tăticii stilului neo-boem”. Vorbeşte-mi un pic despre ce înseamnă să fii neo-boem, de fapt, fiindcă boemul, prin definiţie, e asociat cu o distanțare faţă de valorile și obiceiurile majorității.
Privesc boemia exact în sensul celei mai cunoscute piese a noastre, O mie de pahare… viața e zbanghie, s-o luăm în bășcălie. Îmi amintesc de când eram pe vremea lui Ceașcă în liceu și trebuia să fac practică, iar când treceam prin Uzina 23 August citeam pe pereți numai afișe d-astea: “Băutura des repetată și fără speranță de îndreptare duce implicit la eliminarea individului din societate”… totul era împotrivă, dar ăia, pe acolo, erau toți smirnă de beţi, n-aveau nicio treabă.
Ştii, eu am acest – vorba lui Hagi – “mototo” în cap, că noi suntem un popor vesel. În perioada comunistă, pentru că lu’ nea Nicu și lu’ Leana [Ceauşescu] le plăceau romanțele și ca noi să fim “liniștiți”, din tot repertoriul Mariei Tănase au scos în afară numai Cine iubește și lasă, adică totul părea o jale fără mângâiere, de jur împrejur, or nu e așa, nu eram un popor depresiv total. Nu! Românul este vesel, cel puţin inițial.
Din punctul meu de vedere, la noi a fost un fel de no man’s land în care funcționau hanurile, petrecerile, cazinourile… lumea nu știe, dar trei sferturi dintre conace erau cazinouri, că așa s-a făcut România Mare.
Noi suntem un popor foarte vesel și de asta sunt uimit că în peisajul ăsta Pop-Dance de acum toată lumea pare tristă, nene, până şi Smiley, care n-ar avea absolut niciun motiv… totul e o tristețe, de parcă cei care cântă ar fi nefericiţi cu viaţa lor, în patul lor, cu muzica lor.
De asta, noi avem acum White Mahala, Noi suntem voi, fiindcă eu am convingerea că și la muzică și la teatru, la orice fel de încercare artistică ai face, de fapt, trebuie să ai ceva de spus, iar când ai ceva de spus, trebuie să fie din tine, trebuie ca tu să fi trăit acel lucru. De ce continuă să ne placă Tom Waits sau Leonard Cohen? Pentru că simți că oamenii știu despre ce vorbesc. Ne întoarcem la Eminescu: “E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”, nu? Mult prea multă lume face asta în ziua de azi, însă rețeta de succes pentru muzică, teatru, film, orice, este să povestești lucruri care sunt cu adevărat importante în viața ta şi trebuie să ai o sinceritate acerbă, dramatică.
Cu cât ești mai subiectiv și mai sincer, cu atât devine mai obiectiv pentru toată lumea ceea ce ți se întâmplă. Asta e formula de succes, iar cu White Mahala am plecat de la ideea că sunt foarte mulți oameni triști, iar eu vreau să le aduc aminte de Văcăreștiul copilăriei mele, în care se cânta frumos și o piesă tristă venea după 20 despre fericire… nu erau 20 de cântece triste și doar unul fericit.
Pe de altă parte, dincolo de White Mahala, în demersurile tale muzicale solo nu prea dai semne de boemie: “Plec devreme în zori, muncesc până tâmpesc şi impozit plătesc, de atâta stres, pe cuvânt, recunosc, habar n-am cine sunt”. Pare a exista în tine un soi de dualitate…
Da, da, așa și este, dar nu mi se pare ceva ieşit din comun. De exemplu, uită-te ce mare pictor şi ce mare caricaturist este Horațiu [Mălăele] şi cât de mare e uneori diferența în unele lucrări ale sale față de ceea ce înseamnă el ca artist.
Ei bine, eu am o neliniște, adică nu pot să stau locului și cânt despre orice lucru care mă emoționează. Într-adevăr, am acest proiect solo, Cântecele unui derbedeu [LP-ul lui Ovidiu Niculescu din 2017, înregistrat cu invitaţi precum Byron, Nae Caranfil, Artan, Vlase de la Zob, Mărgineanu şi Kiba Dachi – n.r.], care a fost însoțit și de o carte de poezii, şi am terminat recent și albumul al doilea, Cântecele unui gentilom, ce va fi de asemenea acompaniat de o carte de versuri, pentru că, luându-mă după vorba veche, că femeia trebuie să fie pricepută în pat și doamnă în societate, mă întreb de ce n-ar fi și bărbatul la fel, deopotrivă derbedeu şi gentilom?
Adică eu nu cred în oamenii care n-au slăbiciuni. Sunt născut în aceeași zi cu Bukowski și are el o poezie în care spune că îi plac bărbații fără dinți, bărbații cu probleme… mie îmi plac oamenii, fie aceştia bărbați sau femei, care au povești, care au ceva de spus, nu cei care trăiesc pentru Instagram. Vreau să simt poveștile în oameni.
Selecţia pieselor de pe albumele tale solo este uimitor de eclectică. Cum au ajuns să convieţuiască Louis Jordan, Tom Waits şi Joy Division?
Explicația este extrem de simplă… gândește-te la cum am crescut. Taică-meu, a cărui voce foarte gravă o moștenesc, asculta Vîsoțki, Cohen, Johnny Cash, toți ăștia, zonele Country şi Folk de calitate, pe când maică-mea prefera tot ce înseamnă șlagăre, de la Angela Similea până la Aurelian Andreescu.
În schimb, frate-meu, mai mare cu opt ani, se dădea în vânt după Beatles, Pink Floyd, Dire Straits, pe când generația mea asculta Punk de felul lui Green Day, așa că în mintea mea s-a creat un fel de carcalete și niciodată n-am putut să spun, cum se întâmpla pe vremuri, că aş fi “rocker” sau “depeșar” sau nu mai știu ce altceva. Mă atrage o piesă bună indiferent de gen… sunt chiar și câteva manele care îmi plac foarte mult.
Apropo de manele, ce ți-a cășunat anul trecut să faci Balada lui Vali Vijelie?
Băi, asta este o poveste genială! Întorcându-ne noi obosiți de la Oradea, dintr-un turneu, șoferul nostru, pe care îl mai lăsăm din când în când să asculte şi manele, fiindcă îi plac, ne-a zăpăcit cu una care ajunsese foarte la modă, aia a lui Vali Vijelie cu… “şi soț și amant, pare interesant”.
Omul nostru tocmai se despărțise de o gagică și de asta asculta maneaua asta cu Vali Vijelie, care se dă mare – “şi soț și amant, e greu, vă spun eu” -, iar noi râdeam de nu mai puteam şi atunci, pe drum, am scris poezia asta, Balada lui Vali Vijelie, cu “sunt numărul 1 pe sistemul de amor”.
Fii atent, funny este că am vrut s-o cânt cu el în duet, ca să fie caterinca maximă! M-am întrebat la cine să apelez, care să-l cunoască mai bine pe Vali Vijelie, fiindcă eu nu îl știam direct – ne întâlnisem doar de câteva ori – şi, până la urmă, l-am sunat pe Romică Țociu.
Prin Romică, Vali Vijelie mi-a transmis că i se pare foarte frumoasă piesa, doar că el lucrează să-şi schimbe imaginea, în schimb ar fi foarte onorat dacă, totuşi, aş face-o eu… îţi dai seama, Vali Vijelie şi-a schimbat imaginea! Da, îmi place mult să mă amuz şi chiar am făcut nu demult o piesă cu Mounjaro, trebuie să vezi clipul…
Dacă înţeleg bine, spre deosebire de scena de teatru sau platoul de filmare, unde mereu abordezi o lucrare cu maximă conştiinciozitate, chiar dacă într-un fel visceral, scrisul constituie pentru tine un spațiu al copilăriei în care te simţi liber să te joci…
Da, într-adevăr, mai ales că am scris versuri încă de mic, iar asta m-a ajutat foarte mult, aproape ca mersul la psiholog, știi? Tot în perioada când eram la Londra, un mare profesor de scenaristică m-a învățat că este extraordinară capacitatea umană de a se dedubla și tu trebuie să știi foarte bine asta atunci când treci pe hârtie o chestiune foarte intimă, fiindcă este cumva ca un soi de resetare prin care elimini acea chestiune.
Am stat mult și m-am gândit și la perspectiva asta ce ţine de psihanaliza freudiană, pentru că în momentul în care conștientizezi, dispare problema. Ca la umbre, dacă ți-e frică, pune mâna… fii concret.
Ai avut şansa să studiezi scenaristica la Londra, prin 1997-98, cu doi profesionişti reputaţi pentru creativitatea lor, James Bonnet și, respectiv, Charlie Kaufman, cel din urmă înainte să devină celebru cu Being John Malkovich. Tu erai tânăr şi promiteai mult… de ce te-ai întors?
Pe scurt, s-a născut fii-mea. Faptul că n-am rămas continuă încă să fie unul dintre marile regrete ale vieții mele, pentru că societatea mă primise foarte bine, în condiţiile în care noi vorbim de o Anglie a anilor ’90, deci nu de Anglia de acum, care nu mai e același lucru.
Pe de altă parte, cumva, erau vremuri bune pentru mine și aici, în teatru, pentru că jucam și în Escurial la Teatrul Odeon, jucam și în Troilus și Cresida la Teatrul de Comedie, aşa că am avut destule motive să revin, deşi mi-a fost greu. Nu mai spun că aveam şi această mentalitate că e dificil să te descurci în altă țară dacă ești legat de o meserie artistică, cum e asta cu actoria… dar aș fi putut.
În fine, rămâne un regret major al vieții mele că n-am căutat să rămân acolo, mai ales că, atunci când m-am întors, am fost șocat să văd cum totul se întâmplă la noi din poignet. La ei, totul este foarte bine organizat, te vede că ești bun, te ia şi te pune să faci, pe când la noi, taie-i craca de sub picioare, că e prea bun… deci e o mare diferență de mentalitate. Sunt 57 de teatre în West End, dintre care doar National Theatre şi încă alte două-trei poate că mai beneficiază de subvenții, aşa că funcţionează cu-adevărat un sistem meritocratic, în care îi iau pe cei mai buni şi nu pe prietenii, amantlâcuri sau nu mai știu ce alte considerente de felul ăsta. La noi te zbaţi degeaba.
Uite, se aștepta lumea ca după rolul principal din Restul e tăcere să zbârnâie propunerile de filme. Nimic! N-am fost niciodată în gașca potrivită. La fel s-a întâmplat şi cu Vizi [Marius Florea Vizante, interpretul celuilalt rol principal în Restul e tăcere (2007) – n.r.], care și el este un foarte bun actor. Dacă am jucat la Nae Caranfil, gata, nu ne-a mai luat nimeni o perioadă de timp.
De fapt, cum s-a născut prietenia cu Nae Caranfil? Dincolo de cinema, l-ai avut ca invitat inclusiv pe albumul tău solo…
Chiar și acum lucrez cu el, pentru că el, în 1985, deci când avea 25 de ani, a compus nişte teme pentru un Musical care trebuia să se întâmple de cealaltă parte a Zidului și m-am apucat să i le refac, deci împărtășim pasiunea asta pentru Musical.
Ne-am împrietenit pentru că avem același extaz artistic… jur, vorbesc serios! Oamenii nu se gândesc la asta, dar există mai multe feluri de extaz. Sigur că nu asta l-a făcut atunci să-mi dea acel rol, dar nu uita că jucasem deja în Filantropica prin 2000, deci ne ştiam, iar pentru Restul e tăcere m-a chemat la probă. Ei bine, m-am dus la probă abia după ce m-am întâlnit cu cineva care m-a machiat, pentru că mi-am dorit mult rolul ăla.
Hai să-ţi spun ceva: eu am luptat întotdeauna pentru lucrurile pe care le-am simțit că trebuie să le fac şi aşa s-a întâmplat și pentru Restul e tăcere și pentru Revizorul.
În rest, din păcate, tristețea mea este că mi-e tot mai greu să simt, adică nu prea mai pot spune, uitându-mă în jur, cum ziceam când vedeam Richard al III-lea cu Iureș… ‘Băi, ce mi-ar plăcea să joc măcar Buckingham!’ [Ovidiu se referă la spectacolul pus în scenă de Mihai Măniuţiu la Odeon în 1993 – n.r.]. Era fantastic, îți aduci aminte? Adică nu prea mai sunt spectacole în care să-mi spun ‘ce rău îmi pare că nu…’ sau ‘ce mi-ar fi plăcut să…’, dar poate e şi o chestiune de vârstă.
Oricum, mă descarc la public prin muzică. Păi, gândește-te că tocmai am avut cântări la Iași și la Bacău, iar acolo știu precis că ceea ce fac este producția mea, adică Silviu [Enache] vine cu ideea de muzică şi lucrăm amândoi pe ea, dar versurile, atmosfera și toate celelalte lucruri sunt ale mele… şi dacă astea sunt acceptate de lume, îți dai seama că sunt bucuros. Altfel, după cum spuneam, dacă eram mai gășcos și mai diplomaticos, nu știu cum să zic, probabil că eram mult mai departe, dar nu, n-am fost.
Vorbeşti de o posibilă “chestiune de vârstă”, dar, pe de altă parte, pe Haz de necaz, ne cânţi: “Vreau să petrec în noaptea asta, să cânt până la zi, din plin să trăiesc clipa, mâine, fie ce va fi!”. Care este, de fapt, relația ta cu timpul?
Vai de mine, am o relație love-hate cu timpul… când mi-e bine e love, când mi-e rău e hate. În orice caz, m-am prins eu că timpul iubirii e diferit de timpul vieții şi mă refer aici la timpul în care iubești în viață, inclusiv ceea ce faci, deci nu neapărat o femeie.
Eu cred că sufletul are on-off, prin on înțelegând să simtă ceva, prin off înțelegând să nu simtă nimic, să fie în depresie, iar atunci când vin și îţi cânt că este important să trăiești clipa și mâine nu știm ce va fi, mă gândesc să nu ne lăsăm copleșiți de sistemul comparativ în care trăim toți.
Dacă mult mai multă lume ar fi atentă la prezent și nu și-ar calcula mereu viitorul, eu cred că lucrurile ar sta mult mai bine.
Părerea mea este că noi facem overthinking la lucruri care sunt extrem de simple în viaţă și le complicăm total alandala… este ca diferența de poezie între Eminescu și Labiș. Deci Eminescu vine și spune foarte baroc:
“O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt”.
Este foarte frumos, fiecare vorbă e la locul ei, dar, despre aceeași tematică, vine Labiș și spune:
“N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune/ Un om ce de p-acasă a venit/ Cum c-a-nflorit la noi mălinul/ Și c-ai albit, mămucă, ai albit/ Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă./ Eu nu știu cum să cred atâtea vești/ Când din scrisori eu văd precum matale/ Din zi în zi mereu întinerești.”.
Ei bine, asta e poezia care îmi place mie, care e în viață și trebuie să o vezi.
Mie nu-mi place nimic intelectualizant în viață, iar filosoful Stephen Hicks, mi se pare, are şi o lucrare pe tema asta, Why Art Became Ugly. Da, așa a devenit arta în momentul în care intelectualitatea a decis că e artist cel care zice: ‘Dom’le, nu fac eu ca Michelangelo sau Caravaggio! Eu iau o banană, o lipesc pe perete și gata, o vând cu trei milioane!’.
Adică, din punctul meu de vedere, ce spune lumea că e artă acum este o chestiune intelectualo-speculativă, în care noi vrem doar să arătăm în acest “fusion” în care trăim ce “smart” suntem și ce sinapse “wow” facem, pe când, dacă te uiți la Capela Sixtină, îți cade falca direct, fără vreun proces intelectual de înțelegere după care să zici: ‘Aah, uite, bă, ce tare a pus banana! Ooo, ce s-a gândit!’.
Pentru mine, ceea ce ne-a oferit Michelangelo este artă și așa trebuie să fie și în teatru, și în muzică, și în tot.
Ovidiu, din perspectiva relaţiei tale cu timpul, la 20 de ani interpretai deja Shakespeare ca actor, la 30 deveneai şi scenarist de film şi TV, la 40 de ani te-ai lansat în muzică, iar la 50 ne arăți că le poţi duce bine pe toate deodată. Ce ţi-ai mai putea propune pentru când vei ajunge la 60?
Vai de mine! Abia aștept momentul în care AI-ul va fi atât de dezvoltat, încât scenaristul va fi din nou rege… eu să bag doar scenariul, iar AI-ul să îmi facă filmul, adică să nu mai intervină niciun producător sau regizor care să zică: ‘Lasă că o luăm pe aia că e influensăriță sau pe ăla ca să ne aducă public’.
Iubesc ideea asta şi abia aștept să se întâmple, jur! Să devină important povestitorul, din nou, pentru că lumea uită că toți marii regizori ai lumii, indiferent că ne-am gândi la Spielberg sau Wes Anderson, sunt niște povestitori extraordinari. Aşa cum e și Nae Caranfil, de altfel. Tot timpul, eu strâmb din nas când mă așez la masă cu un regizor de film sau de teatru care nu mă fascinează… care nu are nimic de spus.
Poate că este ceva în lumea lui acolo, înăuntru, dar trebuie să se facă înțeles şi, pentru asta, trebuie să aibă talent. Dacă n-are talent, se simte jenat pentru că eu îl am şi de aici relațiile mele dificile cu regizorii care sunt de o anumită factură. Cu Sandu Dabija ne iubim, cu Nae Caranfil ne iubim, dar unora care vin cu ce-au furat ei de pe YouTube le este mai greu cu Niculescu.
De asta vorbeam de visul de a scoate filme fără intervenţii… mi le-aş face eu pentru mine, înțelegi? Că scenariile le am scrise!
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Vlad Logigan
