NATHALIE ERICSON: “Timpul este mereu un element cu care lucrez în fotografiile mele”
Artista plastică şi fotografa suedeză Nathalie Ericson, care se numără printre invitaţii speciali ai ediţiei din această toamnă a Bucharest Photofest (10-19 octombrie 2025), ca parte a programului Analog Photography, a impresionat publicul încă de acum un deceniu, de la primele ei expoziţii, prin poezia lucrărilor realizate mereu în alb-negru, care îndeamnă aproape cu religiozitate la reflecţie şi meditaţie, inspirate fiind de spirit şi materie organică deopotrivă.
NATHALIE ERICSON şi-a definit creaţiile vizuale, la un moment dat, ca “autoportrete coregrafiate care îşi explorează lumea interioară”, indiferent că acestea se reduc la simple siluete menite a da forţă prin contrast unor ambienturi naturale enigmatice sau detalii corporale fixate în interioare depersonalizate, care trimit la crezul artistei experimentale Maya Deren că funcţia imaginii este de a crea experienţe.
Pe de altă parte, noile serii de fotografii, precum A myth to live by (2024) şi Bergtagen (2025) par a indica un transfer de interes şi o schimbare de pondere spre estetica spaţiului natural integrator şi mistica acestuia, astfel încât ne-am propus să aflăm de la Nathalie modul în care poveştile ei vizuale capătă contur sau se reconfigurează în laboriosul proces fotografic analog.
Nathalie, cum ai dobândit convingerea că fotografia ar putea sau va fi principalul tău mod de exprimare?
De fapt, eu am început prin a scrie poezii, dar mai târziu am găsit o modalitate de a explora fotografia și poezia împreună şi cred că același lucru îl fac și acum, pentru că, în ce mă priveşte, cele două comunică între ele în ambele sensuri.
Personal, nu m-am considerat însă niciodată fotograf în sensul profesional al cuvantului, deoarece tehnica propriuzisă de realizare a imaginilor nu mă interesează chiar atât de mult şi cred că a fost doar o chestiune de şansă că am ajuns să fiu asimilată acestui domeniu, iar asta s-a întâmplat probabil fiindcă fotografiile pe care le-am făcut se potrivesc realmente foarte bine cu ceea ce-mi doresc să exprim despre mine însămi.
Înainte de a mă dedica în special fotografiei, am experimentat însă cu diverse alte medii, precum sculptura, pictura sau ţesutul și, astfel, am prins gustul de a combina tehnici… din punctul meu de vedere, când ești artist, combini lucrurile până găsești ceea ce ți se potrivește.
Ai început să cochetezi cu fotografia în 2011, inclusiv cu imagini animate, dar abia acum 10 ani, odată cu prima ta expoziție, a devenit clar apetitul tău pentru fotografia analogică. Cum se explică această fidelitate într-un secol a instrumentelor digitale?
Ei bine, cred că ce-mi place, în primul rând, este procesul lent de realizare a fotografiilor analogice şi mai ales faptul că, atunci când captezi o imagine, nu știi niciodată, de fapt, ce vei obține în final.
Eu folosesc expunerea dublă sau chiar multiplă şi totul se întâmplă în aparatul foto, așa că nu am de unde să știu ce va rezulta atunci când developez filmul, iar acest proces îmi place extraordinar de mult tocmai din cauza asta, că nu am habar de cum vor arăta, de fapt, fotografiile mele. Exact asta nu mă atrăgea la fotografia digitală şi m-a făcut să mă distanţez de ea, că puteam controla întotdeauna procesul, iar eu… nu doream să am acest control.
Ceea ce am experimentat în digital cu nişte ani în urmă a fost însă în ideea de a mă educa şi în domeniul filmului. Acest gând fost mereu în mintea mea, fiindcă dau o mare atenţie narativelor din lucrările mele, pe care le concep ca pe niste poveşti din care ceva mai urmează să se întâmple, deci, uneori, gândesc într-un fel ca un regizor de film.
Realizarea unor serii de imagini în mişcare a reprezentat, în fond, tot o modalitate de lucru cu fotografiile, dar printr-o abordare similară cinema-ului. Nu am ajuns să explorez şi să aprofundez suficient această direcţie, dar cred că voi reveni asupra sa la un moment dat.
Referitor la narative, fotografiile tale au un caracter extrem de subiectiv. Ce te-a ţinut departe de zona impersonală, de fotografia de modă, să zicem, sau cea cu caracter documentar?
M-am gândit de multe ori la asta de-a lungul timpului şi înclin să cred că aspectul personal, intim, a fost cel care continuă să primeze. Nu cred că mi-ar plăcea atât de mult să fiu un fotograf celebru sau să mă limitez la a-mi expune ideile despre lume faţă de ceea ce-mi aduc introspecţiile artistice de natură spirituală.
Spiritualitatea pare a fi devenit un aspect uitat în zilele noastre, iar această pierdere a interesului se reflectă şi în lumea artei, cred eu, dar, bineînţeles, s-ar putea să mă înșel. în ce mă priveşte, am fost foarte influențată de Maya Deren [celebra cineastă, fotografă şi coregrafă din Avangarda americană a anilor ’40-‘50, care a lucrat cu expunere multiplă, slow-mo şi jump-cutting – n.r.], una dintre artistele mele preferate când am început să fac fotografii, dar şi de Francesca Woodman [fotografa americană (1958-1981), notorie pentru reprezentările feminine în alb-negru, deseori blurate datorită timpilor mari de expunere sau a mişcării – n.r.], cu care am fost foarte multe în comun, dat fiind faptul că şi ea a realizat extrem de multe autoportrete.
Într-adevăr, unele lucrări ale tale trimit la seria House a lui Woodman, iar prezenţa unor elemente ca oglinda-chip sau a florii pe autoportrete aminteşte de Maya Deren, dar vedem și influența lui Anne Brigman, de exemplu, cu The Dying Cedar. Care sunt diferențele între Nathalie din prezent și cea de acum 10 ani în ceea ce privește abordarea artistică?
La început, când primele mele fotografii erau în majoritate autoportrete, plecam mereu în procesul creativ cu multe gânduri existențiale despre viață și moarte și despre ce urmează după aceea, în fine, lucruri care ne preocupă pe toți, doar că avem feluri diferite de a le gestiona.
Cred că eu am simţit atunci nevoia să încep cu mine ca subiect, să explorez prin intermediul fotografiilor cum aș acționa, cum m-aș mișca, cine sunt eu, de fapt, iar totul îmi devenea, într-adevăr, ceva mai clar prin acele autoportrete, deci m-am ajutat pe mine însămi într-un fel, înțelegi?
Probabil că nu aș fi putut face asta cu fotografia documentară, adică, fotografiindu-i pe alții, nu aș fi putut merge mai în adâncime cu autocunoaşterea… am încercat și asta la început, dar am realizat că nu puteam înțelege astfel mai multe despre propria-mi existență sau, cel puţin, așa credeam la vremea aceea. De asta cred că a fost mai ușor să încep chiar cu mine.
În prezent, mă aflu însă pe o altă direcție și cele mai multe fotografii ale mele sunt despre natura însăși. Aveam nevoie să merg mai departe, să evoluez şi să ajung la ceva diferit de ceea ce sunt eu, personal, ca natură. Am fotografiat insecte, de exemplu, pe care le-am așezat pe negative, încercând să pun suflet în expresiile lor, dorindu-mi să infuzez acele fotografii cu ceva uman.
De asemenea, am lucrat anul acesta la o nouă serie, inspirată de o poveste populară scandinavă, Taken by the Mountain, serie care se numește Bergtagen, în care am căutat o nouă modalitate de a vedea natura într-un mod suprarealist… voiam să punctez faptul că fost necesar un întreg proces să ajung a mă detaşa puţin de ideea de studiu prin autoportret, mai ales că încercarea mea de-acum de a surprinde esenţa naturii este, la fel, foarte dificilă, fiindcă nu vreau să o idealizez şi ce mă interesează ca bază a poveştii care se naşte în mintea mea este tot realitatea.
Care este semnificaţia frazei din biografia ta, că “locurile pe care le vizualizez sunt cele unde mă întorc”?
Se referă la o serie a mea anterioară, la care am început să lucrez acum câțiva ani, pe când studiam la universitate. În zona împădurită unde locuiesc găsisem un loc în care mă întorceam mereu, pentru a face alte fotografii și a descoperi noi stări în natură, iar asta, într-o oarecare măsură, a devenit ca un fel de ritual. Faci ceva din nou şi din nou, ca un gest sau o acţiune care îţi intră în obișnuinţă, doar că la mine asta s-a întâmplat prin intermediul fotografiei.
Voiam să descopăr noi perspective în același spaţiu, fiindcă eu cred că întotdeauna, dacă ai capacitatea de a vedea un loc într-un mod nou, iar și iar, acela nu mai este niciodată la fel… așa că îmi place să surprind asta şi am făcut același lucru inclusiv atunci când am realizat Akten, seria de imagini din grădina mea, care mi-a devenit atelier timp de trei ani.
Acela a fost un loc de joacă pentru mine şi mi-a plăcut foarte mult procesul intuitiv de a descoperi vizual lucruri şi perspective noi într-un spaţiu care mi-era atât de profund familiar, precum propria grădină.
Pe de altă parte, cartea ta preferată de fotografie este People I know, de Inta Taruka, însă acolo toate fotografiile sunt portrete realizate foarte realist, deci fără legătură cu natura de care te simţi atrasă aproape mistic…
Da, ai dreptate. Multe dintre fotografiile care îmi plac cel mai mult nu se aseamănă cu cele pe care le fac eu, așa că, într-adevăr, chiar şi mie mi se pare deseori foarte ciudat şi m-am gândit mult la asta. Îmi plac foarte mult Vivian Maier [fotografa americană de medii urbane (1926-2009), devenită celebră abia postum – n.r.] și Inta Ruka [reputată artistă fotografă letonă (n. 1958), caracterizată de o abordare documentar-antropologică – n.r.], precum și mulți alți fotografi documentariști, astfel încât sunt înclinată să cred că, dacă aș fi suficient de curajoasă, aș putea face la rândul meu fotografie documentară, fiindcă este ceva magic în a surprinde sufletul omului și cred că asemenea artişti reușesc să facă asta, desigur, fiecare în felul său.
De exemplu, Vivian Maier fotografiază persoane care nu știu că sunt fotografiate, în schimb, la Inta Ruka întâlnim mai mult portrete în care e limpede că oamenii sunt conştienţi că sunt fotografiaţi, după modul în care privesc spre obiectiv. Rămân în continuare fascinată de portretele de acest gen, însă mie, personal, îmi place să inventez povești.
De aceea, timpul este întotdeauna un element cu care lucrez în fotografiile mele, iar acestea ar putea fi privite şi ca fotograme ce compun uneori niște scene, ca de film… adică putem vedea într-o serie întreagă de cadre cum se întâmplă lucruri şi, de asemenea, să ne imaginăm ce se poate petrece dincolo de acestea.
Care e însă punctul zero în ce te priveşte, adică ce trebuie să aibă un element pentru ca în mintea ta să se nască o poveste, iar apoi aceasta să devină compoziție vizuală?
Cred că ideile intuitive și jucăușe sunt foarte importante în procesul meu creativ. Am nevoie să încerc mai întâi lucrurile pentru a ști că funcționează, așa că nu-mi fac niciodată vreo schiţă sau plan referitor la ce urmează să fac… mai degrabă o poezie a mea aflată încă într-un stadiu incipient ar putea deveni la un moment dat un text metaforic, care, mai apoi, să ajungă conectată cumva cu o anume fotografie.
Cam așa lucrez eu de obicei, adică uneori dezvolt o poveste după ce am început să scriu ceva care mi-a venit în minte şi alteori, pur şi simplu, doar mă joc și experimentez, eu fiind convinsă că procesul se poate dovedi în multe cazuri mult mai interesant decât rezultatul.
Din acest motiv, nu sunt foarte pretențioasă cu rezultatul şi deseori mă declar mulțumită indiferent de ce-a ieșit la final. Nu știu dacă e bine să lucrezi așa, dar cred cu sinceritate că e extrem de important să nu încerci să schimbi ceea ce ai făcut aparent în zadar, pentru că acelea sunt expresiile care ies din tine în clipele respective, deci şi ele te reprezintă cumva.
Pe scurt, nu-mi propun să-mi controlez prea mult procesul creativ şi vreau doar să experimentez și să văd dacă imaginea exprimă cu-adevărat ceea ce simt în acel moment sau dacă are legătură cu un vreun gând care îmi stăruie în minte.
De fapt, cum sau cu ce este populată lumea interioară a lui Nathalie din perspectiva artelor?
Ceva ce îmi vine în minte chiar acum este că o apreciez foarte mult pe Ana Mendieta, de exemplu, regizoarea și fotografa cubaneză care a lucrat mult şi în Mexic [artistă multidisciplinară (1948-1985), devenită faimoasă în special pentru lucrările sale de artă vizuală “earth/body” – n.r.], pentru că are o expresie foarte frustă, nelucrată, în fotografiile sale şi a reuşit să arate lucruri care pot fi foarte absurde și existențiale folosindu-se de propriul corp într-un mod iesit din orice normă sau convenţie, iar pentru asta îţi trebuie extraordinar de mult curaj.
Eu cred că asta este, de fapt, esența artei: dacă simți că nu poți vorbi despre ceva anume, atunci arta este un instrument bun pentru a începe să te exprimi.
În sensul acesta, cum funcţionează colaborarea ta cu muzicianul Erik Gärdefors de la Grift, care va fi şi el la Bucharest Photofest pentru a susţine un concert?
De fapt, Erik este partenerul meu de viaţă, dar, dincolo de asta, am realizat şi o expoziție împreună și i-am făcut chiar şi niște fotoportrete. După cum spuneam mai înainte, de obicei mă feresc să lucrez portrete, dar în familie simt că beneficiez de acel tip de conexiune care-mi oferă calmul pentru a realiza tipul de fotografie pe care mi-l doresc şi cred că este un proces mai delicat şi sensibil decât să fotografiezi pe cineva pe care nu-l cunoști.
Altfel, am realizat deja până acum o sumedenie de fotografii pentru albumele lui, așa că avem o bună colaborare.
În ceea ce priveşte prezenţa mea la Photofest, încă nu am decis ce serie de fotografii voi prezenta, dar, oricum, aceasta va trebui să se potrivească pe cât posibil cu tema festivalului, “Heritage”. Pentru moment, înclin spre Taken by the Mountain, dar cred că vom lua o hotărâre în zilele următoare.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Fotografii: NATHALIE ERICSON
