POP-UP STORiEs | O plimbare nostalgică pe Broadway cu “The Rocky Horror Picture Show” 

O plimbare nostalgică pe Broadway cu “The Rocky Horror Picture Show” 

Cu jumătate de secol în urmă, pe 14 august 1975, la Londra avea premiera The Rocky Horror Picture Show, adaptarea cinematografică a Musical-ului lui Richard O’Brien, care, prin estetica şi narativul Camp, avea să genereze un fenomen cultural de o extraordinară anvergură şi perenitate într-o societate în care discuţiile despre identitatea de gen şi ce tip de sex este acceptabil, despre ce e “natural” sau nu într-o familie, continuă să inflameze spiritele chiar şi după atâtea decenii. 

Nu însă arhicunoscuta poveste a pansexualului travestit Dr. Frank-N-Furter face subiectul acestei întoarceri în timp şi nici disecţia modului în care The Rocky Horror Show, primit iniţial cu rezerve deopotrivă pe scenă şi pe marile ecrane, a devenit apoi unul dintre cele mai profitabile branduri de teatru muzical din istorie, ci faptul că, tot în vara lui în 1975, au avut premiera pe Broadway la fel de longevivele Chicago, compus de John Kander în baza unui libret scis de Bob Fosse şi Fred Ebb, şi A Chorus Line, al lui Marvin Hamlisch şi Edward Kleband, făcând din acel an un vârf al schimbării de paradigmă, de abordare şi formulare în Musical, odată cu reconfigurarea întregului peisaj cultural Pop(ular) şi punerea la colţ a establishment-ului de către generaţiile “sex, drugs and rock & roll”. 

Cu Your Own Thing şi Oh, Calcutta!, dar mai ales cu Hair (1968) în avangardă, Pop-Rock-ul a pus stăpânire pe on şi off-Broadway în anii ‘70, iar ironii precum cea a scriitorului-libretist  P.G. Wodehouse – “De ce nu te duci să te tunzi? Arăţi ca o crizantemă.” – au devenit desuete, cu toate că Hello Dolly şi Scripcarul de pe acoperiş încă umpleau sălile, iar compozitori ca Stephen Sondheim aveau să îşi conserve notorietatea pe parcursul deceniului prin spectacole ca Follies (1971), The Frogs (1974) sau Sweeney Todd (1979).

Paleta cromatică a sunetelor în producţiile scenice a început să crească atunci cu repeziciune în diversitate datorită culturii Hippie, devenită deja mainstream post-Altamont şi deschisă metamorfozării prin absorbţia noilor curente, de la Rock-ul recent înfiinţatelor Led Zeppelin şi Black Sabbath la muzica Disco concoctată în alambicurile Motown. 

Ambele au rezistat cu succes probei timpului şi continuă să fie puse în scenă pe întreaga planetă, ceea ce spune multe despre modul în care valoarea artistică transcende curentele de opinie tributare diverselor contexte socioculturale şi, drept urmare, apariţia lui Tim Curry pe scenele americane, la finele lui 1974, ca “a sweet transvestite from Transsexual, Transylvania” în The Rocky Horror Show nu fost ceva complet ieşit din comun, mai ales că, dincolo de ambalajul ludic, este un omagiu adus auto-exprimării şi toleranţei sociale. 

Lucrul cu noi forme de expresie sonore şi vizuale a reprezentat în mare măsură cheia succesului la generaţiile anilor ’70 a unor spectacole bazate narativ pe ideea tradiţională de basm scenic, precum Pippin (1972), al lui Stephen Schwartz şi Roger O. Hirson, care a încorporat în coregrafia poveştii prinţului ce-şi caută scopul în viaţă elemente acrobatice şi de circ, sau The Wiz (1974), de Charlie Smalls şi William F. Brown, a cărui coloană sonoră împănată de Soul, Disco şi Gospel a revitalizat printr-un plus de dinamică şi energie personajele din nemuritorul Vrăjitor din Oz. 

Sub-temele contemporane incluse în librete s-au dovedit însă a fi, de asemenea, cârlige importante în atragerea publicului, fie şi dacă ne gândim la speculaţiile pe marginea războiului şi a puterii politice care conduc spre revelaţia lui Pippin că fericirea trebuie extrasă din cele mai simple şi obişnuite momente din viaţă sau la modul în care îşi împărtăşesc experienţele, aspiraţiile, dar şi vulnerabilităţile, performerii din A Chorus Line (1975), care, până în 2011, avea să rămână cel mai longeviv Musical original american produs pe Broadway, fiind detronat atunci de brechtianul Chicago… “colegul” său de promoţie.

Lansat tot în vara lui 1975, Chicago, cu superstarurile de pe Broadway Chita Rivera şi Gwen Verdon în rolurile Velmei Kelly şi al lui Roxie Hart, s-a dovedit un succes imens, perpetuat apoi timp de 50 de ani prin mixul inspirat de topic-uri atractive pentru publicul larg – foamea de celebritate şi senzaţionalism, coruptia şi tabloidizarea justiţiei – prezentate prin intermediul rutinelor de Vodevil, deci mai puţin tributar trendurilor Pop-Rock de moment, care, după şocul iniţial, începând cu jumătatea anilor ’70, fuseseră deja asimilate organic de către creativii de pe Broadway în propriul lor fel de a compune. 

Musical-uri precum The Rocky Horror Show, A Chorus Line, Pippin sau Chicago, ultimele două regizate şi coregrafiate de Bob Fosse, personalitate a artelor performative care a marcat profund la vremea aceea teatrul şi filmul muzical (Cabaret, Lenny, All That Jazz), au rezistat pe scenă până în secolul XXI în primul rând ca spectacole-concept, imune la fluctuaţiile de popularitate a genurilor şi stilurilor muzicale.

Cu ele s-a încheiat însă o epocă, întrucât Broadway-ul a renunţat în parte la exploatarea vechilor reţete în favoarea deschiderii la nou, iar noul avea să vină, în ciuda aparenţelor, din… Europa. 

Vom vorbi însă altă dată despre cum londonezul Andrew Lloyd Webber şi a sa Evita l-au surclasat la box-office în 1979, chiar pe teren propriu, pe veteranul compozitor newyorkez Stephen Sondheim cu Sweeney Todd, pentru că este un alt capitol din bogata poveste a spectacolelor de Musical şi, până atunci, la ceas aniversar, putem alege să ne delectăm din nou cu vederea alienilor “transilvani” din The Rocky Horror Picture Show.

Text de IOAN BIG | POP-UP STORiEs

Foto header: “The Rocky Horror Picture Show” (still film)