ŞERBAN PAVLU: “Poți descoperi pe scenă sentimente pe care nu le-ai trăit în realitate”
Prezenţa în distribuţia noului film al lui Radu Jude, Kontinental ’25, lansat zilele acestea în cinematografele de la noi, completează o primă parte a anului foarte frumoasă şi, de asemenea, foarte plină profesional pentru ŞERBAN PAVLU, având în vedere premiera de la teatrul Bulandra, Cum vă place, recenta nominalizare la Premiul UNITER pentru rolul din Bazinul de noapte, de la ARCUB, comedia Marea pescuială, lansată pe marile ecrane în luna mai, sau plusul de popularitate pe care i l-a adus personajul din serialul Tătuţu, difuzat de ProTV.
Puse împreună, aceste întâlniri ale publicului cu unul dintre cei mai valoroşi actori de teatru, film şi televiziune de care ne bucurăm în clipa de faţă, au reprezentat punctul de plecare pentru o explorare retrospectivă informală, ţinând cont de faptul că, pe 29 iunie, ŞERBAN PAVLU împlineşte 50 de ani, dar şi trei decenii de când a debutat în cinema, în Stare de fapt, al lui Stere Gulea, timp în care s-au adunat aproape 80 de roluri în filme, ce i-au adus numeroase nominalizări şi premii, dincolo de suita consistentă de colaborări memorabile din teatru, indiferent că ne-am duce cu gândul spre Coriolanus, al lui Alexandru Darie, Mamouret, al lui Dinu Cernescu, ori la primele sale apariţii pe scenă, în anii ’90, în spectacole semnate de Cătălina Buzoianu, Adrian Pintea, Dragoş Galgoţiu sau Liviu Ciulei. Să vedem, prin urmare, cum a trecut timpul…
Şerban, îţi propun să plecăm în dialog de la cel mai auzit şi discutat cuvânt în ultimele luni: alegeri. Privind retrospectiv, în ce măsură locul în care te afli acum pe drumul tău ca actor se datorează alegerilor pe care le-ai făcut şi nu întâmplărilor, întâlnirilor sau conjuncturilor?
Există o singură alegere care a schimbat ceva fundamental pentru mine, de fapt, şi sună foarte caraghios să spun lucrul ăsta după atâția ani, pentru că e vorba de un moment prin care trece aproape orice licean la început de clasa a XII-a, când se strânge funia de par, cum se spune, când îşi pune problema alegerii a ce va face mai departe în viaţă. Încă de atunci, eu mi-am pus serios întrebarea asta:
‘E posibil ca un om de 17 ani, cu ale lui bune și rele, care urmează toți pașii trasați de învățământul de stat, să aibă capacitatea reală de a se proiecta pe sine pe o distanță de 30-35 de ani, într-o carieră?’.
Zic 30-35, fiindcă poate nu ajungeai să faci profesia aia până la moarte, dar odată ce alegeai o direcție, măcar 30 de ani trebuia să mergi în ea.
Pe mine mă uimea treaba asta, căci mă uitam la cei din jurul meu, niște copii ca şi mine, și mi se părea formidabil de amuzant cum unul sau altul zicea, sigur pe el, că va deveni procuror sau va fi avocat sau că se face medic chirurg. Tu nu știi de tine, nu ai habar de ce ai pe dinăuntru și, gata, acum ştii foarte clar că o să fii inginer agronom?
Regimul comunist impunea în acele vremuri o anumită disciplină și o anumită “tărie de caracter”, despre care eu nu cred că este proprie acelei vârste, când fierb toate în tine, când ești cumva cel mai ne-tu însuţi din întreaga ta existență.
În ceea ce mă priveşte, n-am avut parte de evenimente cu adevărat life changing și, ca atare, m-am oprit la un moment dat eu cu mine și m-am întrebat: ‘Băi, dar ție, totuşi, îți place ceva?’.
Învățam acceptabil, fără a fi olimpic la vreo disciplină, şi ceea ce îmi plăcea foarte mult era literatura, aşa că, firesc, umanul a fost zona mea predilectă de căutare. După Revoluție, se reînființaseră clasele de uman, iar eu făceam cu onor parte dintr-una… a mea avea litera M, deci vă imaginați ce turmă de oițe era acolo, în Liceul Ion Neculce. Clasa M era de istorie-științe sociale, cu accent pe istorie, căci majoritatea colegilor mei, de fapt, se pregăteau pentru Drept, care ajunsese atunci aproape la fel de bine cotat ca Medicina… cei mai duri și puri din ăștia care voiau să dea la Drept veneau la noi la clasă.
Punându-mi eu întrebarea ce îmi place, de fapt, mi-am dat seama că, în afară de literatură, mă interesează şi teatrul, pentru că mergeam destul de des la spectacole în liceu, deşi nu eram într-un grup care să fie pasionat de asta, care nici măcar nu citea prea mult, în afară de Winnetou și nu mai știu ce. Mă rog, muzica era liantul la momentul respectiv, plus țoalele – noi, ăștia ieșiți din comunism, eram turbați după Levi’s, de exemplu, iar un om putea pica un examen doar pe baza unui tricou…
Acesta fiind contextul, cum ai descoperit teatrul?
Sigur că fusesem în copilărie la destul de multe spectacole, chiar și la Bulandra, unde lucrez acum, dar atunci, în liceu, am ajuns să-l văd pe primul datorită unui coleg ce iubea nespus teatrul și cinema-ul, care, după aia, a dezvoltat o afacere extraordinară cu restaurante… deci era, iată, un umanist avant la lettre.
Am văzut spectacolul Visul unei nopți de vară – întoarcerea lui Liviu Ciulei la Bulandra, după Revoluție -, care m-a cucerit definitiv! Atunci, mi-am spus: ‘Mie îmi place foarte, foarte, foarte mult teatrul, asta mi-ar plăcea să fac! Teatru, nu cinema… teatru!’.
Îmi plăcea inclusiv clădirea teatrului si felul în care te duci, îți lași haina la garderobă și intri… mi-am dat seama după ani de zile că eu am fost extraordinar de atins de ideea de om viu. Mă emoționa, mă înfiora, de fapt, vederea acelor oameni vii la câţiva metri de mine, a acelor actori pe care i-am privit apoi altfel când am devenit eu însumi unul dintre ei.
După acel eveniment care mi-a schimbat viața – spectacolul lui Ciulei -, am văzut toată stagiunea bucureșteană, fiindcă nu erau sute de spectacole ca acum, iar la unele am ajuns chiar de mai multe ori, astfel încât am ajuns să cunosc foarte bine actorii de sfârșit de deceniu opt, până în punctul în care mă emoționa simplul fapt că omul ăla își punea costumul, că se urca pe scenă în fiecare seară la ora şapte și făcea din nou traseul interior al personajului.
Mi se părea ceva extraordinar! Niciodată n-am simțit asta la cinema și, în continuare, atunci când un bărbat sau o femeie stă la trei metri de mine și rostește o replică – deși văd cum își toarnă dintr-o carafă ceva ce se presupune a fi vin și eu știu că e ceai -, asta mă înfioară în continuare.
Privind în urmă, e un pic amuzant faptul că, în momentul în care mi-am spus că ar trebui să fac teatru, chiar mie nu-mi venea să cred că spun asta, mai ales că eu nu vin dintr-o familie de artiști. Este adevărat, ai mei au avut decența să nu se opună aspiratiei mele, dar, evident, au fost niște întrebări absolut legitime:
‘Măi, dar ești sigur? Ştii că e greu, din ce-o să trăiești?’. Cred că și eu aș spune acelasi lucru dacă ar veni copilul meu la mine… ‘Te-ai gândit bine la ce vrei să faci în viaţă?’.
Dacă e să te raportezi la adolescenţă, cât din liceanul care se cățăra impulsiv pe statuia Aviatorilor se mai regăseşte în Șerban Pavlu din 2025?
Se mai regăseşte. Mai rezistă în mine datorită meseriei, adică eu cred că există un retard al actorului care trebuie să păstreze o legătură cu un copil interior… ştiu că sună pompos și clișeistic, dar chiar așa e, dar eu nu văd asta neapărat ca pe un lucru perfect normal şi cred că, în general, ar trebui să ne schimbăm odată cu trecerea timpului.
Altminteri, observ cu uimire și bucurie oameni chiar mai în vârstă decât mine, chiar de 60 de ani, care, la momentul potrivit, își dau drumul și se retardează fără niciun fel de jenă, iar chestia asta e interpretată de multe ori greșit de către anturajul lor ca un fel de superficialitate a animalului ăsta numit actor. ‘Băi, l-am cunoscut pe cutare și îl credeam mai serios, dar uneori mi se pare că e cam infantil’… vorbesc aici de părerea unor oameni în toată firea despre actori în toată firea. Gândiți-vă însă puțin, un copil se joacă și, în esență, asta face şi actorul, pentru a descoperi cele mai profunde sensuri dintr-un personaj sau o situaţie.
Undeva, la un anumit nivel, trebuie să rămâi capabil să construiești un castel de cuburi și să spui celui din faţa ta:
‘Ăsta e castelul meu și ăla e castelul tău, iar eu am să te atac acum cu acest căluț și, uite, aici mi-am pus tunurile și o să împing o bilă spre tine și tu n-ai voie s-o atingi.’… trebuie să crezi, să ai capacitatea de a crede în jocul ăsta și e imposibil ca asta să nu se lege de stratul primar.
Puterea imaginației de acolo vine și sunt convins că asta ar spune orice artist serios.
Şerban, ajuns la 50 de ani, cât joci şi cât… te mai joci?
Eu continui să mă joc foarte des, mă “prostesc” de multe ori, dar sunt conştient însă în permanenţă că există și un mare risc al producerii unui dezechilibru.
Lucian Pintilie, de exemplu [Şerban Pavlu a jucat în ultimele trei lungmetraje ale regretatului cineast: Terminus Paradis (1998), După-amiaza unui torţionar (2001), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) – n.r.], care era un om cu o libertate enormă și cu un spirit ludic real în discurs și în faptă, cerea de la noi o anumită disciplină tocmai pentru că există o latură nocivă a acestei “prosteli”. E un proces foarte pe muchie lucrul la un film sau la un spectacol, tocmai datorită nebuniei gestului în sine, de a te pretinde altcineva.
Să ne amintim că, pe vremea lui Shakespeare, actorii erau îngropați în afara orașului pentru că religia era extrem de influentă şi, de altminteri, binomul ăsta funcționează în continuare. Într-o lume în care religia este extrem de prezentă și de importantă și de normatoare, niciodată jocul ăsta nu va avea un loc în față, pentru că sfidează într-un fel dogma religioasă, prin faptul că în teatru se poate crea un om, chiar și fictiv, timp de două ore.
Ca să răspund însă pe de-a-ntregul la întrebarea ta despre alegeri, faptul că atunci, la mijlocul clasei a XII-a, mi-am spus că voi face teatru, uimindu-mă chiar şi pe mine însumi, a fost cea mai curajoasă şi mai definitorie alegere din viața mea.
După aceea, sunt prea puține alegerile despre care aş putea spune că mi-au determinat în mod esenţial parcursul şi cele care au contat au fost conjuncturile. Cineva te-a văzut undeva, cineva te-a chemat undeva, ai cunoscut pe cineva într-un anume context… am participat la atâtea spectacole care urmau să fie mari și au fost mici și la atâtea spectacole mici care urmau să dispară și s-au dovedit a fi foarte importante.
De exemplu, Bazinul de nord, spectacolul în care joc acum la ARCUB, este un spectacol cu doar două personaje, dar, iată, mi-a adus o nominalizare la premiul UNITER.
Fiindcă vorbim de alegeri, totuşi de ce sau cum ai ales Bazinul de nord, un proiect care, la prima vedere, părea de mică anvergură?
Nu l-am ales! Era aproape să nu se întâmple, iar acum există datorită insistenței lui Alexandru Mâzgăreanu [regizorul spectacolului – n.r.], care a spus: ‘Domn’le, dacă nu joci, nu îl fac!’.
Erau atâtea lucruri împotrivă – un text foarte mare, greu de tradus realmente bine, şi un program personal de repetiții absolut îngrozitor -, încât i-am sugerat iniţial să nu se încurce cu mine, dar, până la urmă, am dat cu mine de pământ și s-a făcut. Eu intuiam că e un personaj bun, dar nu am avut viziunea, nici măcar 50%, a modului în care va decola chestia asta și a felului în care mă voi simţi eu jucându-l.
Până la urmă, nu e un spectacol care se vinde, nu e un mare succes de casă, pentru că este o temă grea, dar pe mine spectacolul ăsta mă face să mă simt extraordinar. Simt cum – să bifez alt clișeu – întorc ceva societății, simt că vorbesc despre ceva care e important și mă achit de sarcina de a pune o oglindă, de a trage un semnal de alarmă.
Înţeleg că multe proiecte au fost rodul conjuncturii și a unor întâlniri, dar, pe de altă parte, ești în postura actorului împlinit profesional care își permite să aleagă rolurile pe care le abordează. Cum funcționează, de fapt, sistemul tău de filtrare?
Funcționează simplu. Mai mult decât orice, contextul este cel care contează pentru mine. Nu mai vreau să lucrez cu oameni cu care nu mă simt bine şi nu e vorba aici doar de regizori, ci de trupa în sine.
Noi nu câștigăm milioane de dolari și atunci nu văd niciun motiv pentru a suporta o companie neplăcută, a avea discuții contradictorii sau, pur și simplu, o atmosferă care nu te încarcă, nu te face să fii creativ, în sensul acesta, al jocului. Sincer, nu mai am resurse pentru a face asta şi nici nu mai vreau să demonstrez nu știu ce mari abilități.
Uite, pentru că în viața mea au apărut inclusiv aceste spectacole private care au început să călătorească, merg prin țară și unele chiar și în afară, la comunitățile de români din Belgia, Franța, Germania sau Anglia, de multe ori mi se adresează întrebarea: ‘Dom’le, dar de ce faci chestia asta comercială?’.
Spectacolele numite “comerciale” sunt concepute pentru a avea o accesibilitate cât mai mare pentru un public foarte larg, doar că ele sunt diferite şi, într-adevăr, există unele foarte proaste, în care n-aș apărea, și altele care sunt uneori chiar peste nivelul unor spectacole de mare succes din anii ’80, de care mi se vorbise în facultate, pentru că erau repetate luni de zile şi, jucându-se în teatre subvenționate, dobândiseră o aură de seriozitate.
Ei bine, multe dintre spectacolele “comerciale” în care joc acum depășesc acele comedii optzeciste cu distribuții foarte cunoscute, așa că – fără nicio rezervă o spun – îmi provoacă o plăcere foarte mare să fiu pe scenă în ele.
Pe lângă faptul că pot câștiga bani cu meseria mea, adică interpretând efectiv un rol pe scenă şi nu pe Facebook, e vorba de asumarea unei responsabilităţi, pentru că sala se umple la ora 19, de multe ori până la refuz, cu oameni care au plătit un bilet şi au niște pretenții sau aşteptări de la acel spectacol, iar judecata celor care au plătit să se distreze, crede-mă, e mult mai aspră decât a spectatorilor care, foarte deschiși spre artă, aleg să asiste la o chestie mai experimentală și nu trebuie să-i mai convingi, ei neavând referințe la care să se raporteze.
Prin urmare, fac parte din niște distribuții “comerciale” care au mare succes, iar eu sunt atât de slab de înger că îmi face plăcere chestia asta.
Îmi face plăcere să merg în țară, îmi face plăcere să merg la Cluj, la Iași sau la Constanța şi să văd o sală plină de oameni care pleacă super satisfăcuţi după aceea. Cred că asta e mai degrabă ceva ce ar trebui să țină de fenomenul care încă nu are loc în cinematografia noastră, de filmul accesibil publicului larg ca tematică, realizare şi mijloace, care să genereze tipul ăsta de dragoste… căci, până la urmă, de fapt, asta se întâmplă, oamenii se îndrăgostesc de ceea ce văd şi au sentimentul unui gust plăcut.
Eu mi-am propus însă ca pentru fiecare spectacol din ăsta să lucrez cel puțin un spectacol pe cealaltă parte a baricadei, iar ăștia au fost niște ani foarte, foarte, foarte munciți.
De exemplu, cele de anul trecut, Bazinul de nord și Henry Johnson – pe care îl joc la Teatrul Metropolis, un text extrem de dificil al lui David Mamet, la care țin foarte mult – m-au trecut pe mine însumi prin niște furci caudine. Ce vreau să spun este că încerc, explorez, caut, descopăr, dar mă simt cumva încă la jumătatea drumului.
O mică paranteză. A mai fost vreun rol care te-a solicitat în aceeași măsură precum cel din Coriolanus, memorabila montare a regretatului Alexandru Darie?
Aproape… dar nu. Pentru mine, Coriolanus probabil că o să rămână mult timp undeva în vârf. Din punct de vedere fizic, era atât de dificil, încât, pur și simplu, necesita antrenament. Era un rol care te storcea ca pe un prosop ud.
A mai fost Platonov ceva mai recent [premiera a avut loc în martie 2025 – n.r.], tot la Bulandra şi tot în sala de la Gradina Icoanei, un spectacol care s-a născut cu probleme, dar care mi-a oferit un rol la care am ajuns să țin foarte mult.
Simt nevoia să fac aici o precizare: nu există nimic în profesia mea de actor care m-a chinuit mai mult, care m-a solicitat şi m-a ambiționat mai tare – în sens urât uneori, concurențial -, care m-a strâns de gât și m-a făcut să-mi pun problema dacă să continui sau nu ca actor de mai multe ori decât teatrul.
A fost singura parte din meserie care m-a făcut să-mi spun: ‘Dacă nu se întâmplă ceva semnificativ, eu mă las de treaba asta!’, iar motivul pentru care vroiam să mă las era că mă făcea uneori să mă simt ca un impostor. Când mă uit la un actor bun într-un film nu-mi vine să zic: ‘Aoleu, uite-l pe Ioan Big cât de bine joacă! Bă, eu mă las de meserie!’, pe când la teatru simt asta în continuare.
Mai sunt încă momente când văd actori mari pe scenă și îmi vine să mă ridic de pe scaun, să mă duc acasă cu gândul… ‘Gata, dom’le, îmi deschid o firmă de anvelope. N-are sens. Eu nu pot să ajung la nivelul ăla. Nu sunt destul de bun.’.
Poate că asta se întâmplă fiindcă, treptat, cerințele pe care le am față de mine însumi au crescut, dar şi pentru că mi se pare că valoarea unui actor constă în capacitatea lui de a transcende realul. Noi suntem înclinaţi să aplaudăm naturalețea, partea care ține de latura realistă, dar eu cred că valoarea enormă a unui actor pe scenă constă în a suspenda acest realism.
Un actor mare pe scenă nu este actor doar pentru că te face să crezi că-i acolo ca la el acasă, ci deodată îți deschide o fereastră printr-o propoziție și pe fereastra aia tu vezi mari probleme care te-au frământat și pe tine.
La fel cum filosofi din ăștia de Facebook scriu o propoziție și deodată simți că îți vorbește ție sau că a vorbit despre viața ta, așa e și cu actoria de calitate în teatru: spune o bucată dintr-un text care nici măcar nu e scris de el și deodată te gândești la relația ta cu mama sau cu țara sau cu moartea. Te luminează, te ridică de pe scaun, te răvășește, iar asta nu se face prin realism… şi dacă n-ai chestia aia, nu poți deveni un mare actor. Asta e cu teatrul.
Şerban, până la urmă, cum reușești să echilibrezi balanța dintre viaţa în numeroasele personaje pe care le interpretezi şi cea în propria ta piele?
Nu prea reușesc și sunt pregătit să vorbesc despre asta, mai ales că, de-a lungul anilor, am auzit cu toții niște clișee formidabile pe care le repetăm din nou și din nou și din nou despre meseria de actor, că necesită sacrificii și că n-ai viață personală, dar eu am fost întotdeauna reticent față de ideea de a te complace într-un clișeu înainte de a-l trăi. Mi se pare un păcat, un viciu sufletesc.
Pe noi, românii, ne atrag însă tipul ăsta de clişee… ‘Băi, așa a fost țărișoara asta, călcată de toți în picioare’, ‘Noi suntem buni și miloși și toți s-au folosit de chestia asta, toți au profitat’ sau, alt clișeu, ‘Noi, românii, nu știm să ținem unii cu alții, nu știm să ne iubim între noi’ şi, ca să ajung la meseria mea… ‘Actorul nu are viață personală’.
Bun! Până când n-am trecut chiar eu prin asta, nu am crezut că se poate ca, atunci când joci bine – ceea ce se întâmplă extrem de rar spre deloc -, să poți descoperi sentimente şi senzații pe care nu le-ai trăit în viața personală.
Eu n-am vorbit niciodată despre asta, dar da, le putem descoperi pe scenă trăindu-le şi nu imaginându-ne. Stau în fața piesei scrise, o citesc și îmi imaginez… e un start, dar, uneori, am descoperit lucruri în Coriolanus sau în Platonov trăind efectiv personajul pe scenă. Când te afli acolo poţi simți cu-adevărat și este extraterestră senzația, pentru că, de fapt, trăiești ceva ce nu ți s-a întâmplat în viața reală, pentru simplul motiv că nu ai avea cum.
Ei bine, eu visam după aceea despre lucrurile astea, aveam memoria emoțională a sentimentului respectiv, ca și cum l-aș fi trăit eu, cu toate că era doar un spectacol, iar chestia asta nu mi s-a întâmplat abolut niciodată în cinema, fiind ceva care ține strict de teatru.
Dincolo de teatru, joci în 3-4 filme pe an, plus că, în paralel, cel puţin din 2022 încoace, ai fost o prezenţă constantă şi pe micile ecrane, dacă ne gândim la serialele Ruxx, DNA, Clanul şi Tătuţu. Cu alte cuvinte, ritmul tău de lucru a devenit extrem de intens după pandemie. A nuanțat cumva aceasta modul tău de a te raporta la profesie, dar şi la viaţă, în general?
Da, pandemia mi-a făcut foame de a nu pierde ceva ce-mi place, dar mai este şi vorba de faptul că eu nu sunt un actor care poate sta acasă și apoi să vină după trei ani și să facă un rol formidabil, după care să se oprească din nou doi ani și să apară cu altceva. Îi invidiez pe cei care pot asta, însă eu nu sunt atât de puternic… la mine e o necesitate.
Cred că, dacă aș sta departe de scenă, pur și simplu mi-ar tremura picioarele când m-aș reîntoarce după o bucată de vreme mai lungă. La mine nu funcționează decât prin volum, prin roaderea asta de zi cu zi, adica mă simt ca un pianist nefericit dacă nu-și face regulat gamele, asta, în ce mă priveşte, însemnând constant alte proiecte… să joc, să joc, să joc!
Şi, da, au fost sacrificii, ca să revenim la întrebarea ta de dinainte, când vorbeam de clişee.
De exemplu, am renunţat la tot ce ține de viața socială, iar asta nu e o glumă sau o exagerare, fiindcă am tăiat aproape 95% şi mă limitez să îmi petrec cât pot din timpul rămas împreună cu copiii și cu ai mei. În principiu, calendarul mi-l face meseria și, din păcate, îl face și familiei mele.
Am prieteni sau rude care mă întreabă cu mirare: ‘Băi, dar succesul în viață nu se identifică cu a fi stăpân pe propriul program, cu a avea mai mult timp liber?’. Eu consider că am reușit în viață, dar dacă aș avea niște zile libere și m-aș duce într-un loc în care ar trebui să stau pur şi simplu, cum ar fi o casă la munte, pe malul unei ape frumoase, curgătoare sau nu, după două zile… m-ar apuca nebunia. Asta-i rău. Adică sunt în locul ăla frumos, iar mie nu-mi tihneşte pentru că simt tot timpul o foame de a face și aia, și aia, și aia.
Uite, am mers în primăvară în Olanda cu ai mei și cred că am văzut în patru zile ceea ce alți oameni nu văd în două săptămâni, aşa că mi-e teamă că am revărsat ceva din nebunia asta în familia mea. Am închiriat o mașină și am trăit împreună toate experiențele posibile, am mâncat brânză, am băut bere, am fost în Amsterdam și-n Haga, dar și la picnic sau în sate și, la întoarcere, când am povestit prietenilor chestia asta, toţi au presupus că am stat acolo vreo două săptămâni.
Ei bine, nu, noi am stat de joi până duminică… şi cu avionul luat din Germania, că era mai ieftin. ‘Păi, n-a fost obositor?’, m-au întrebat ei. Dom’le, a fost obositor, dar vroiam să vedem cât mai multe, n-aveam timp de pierdut.
Nu se poate vorbi de timp pierdut în cazul tău, ţinând cont că ai aproape 80 de titluri în filmografie. De fapt, vorbim acum de o dublă aniversare, pentru că, dincolo de vârsta rotundă pe care o împlineşti, în 2025 celebrezi 30 de ani de când faci cinema. Apropo de debutul tău în Stare de fapt, al lui Stere Gulea, care este prima amintire care-ţi vine acum în minte?
Îmi aduc aminte extrem de precis de un moment în care filmam în subsolul unei secții de poliție din zona Ștefan cel Mare [bulevardul din București – n.r.], pentru că jucam un milițian în uniformă care o escorta pe Oana Pellea, în care încercam și eu pe acolo să mă simt remarcat.
Toată lumea repeta și Vivi Drăgan [DoP-ul filmului – n.r.], care, în ciuda aspectului său bonom, e foarte autoritar și o spun ca pe un compliment, aranja camera. Pentru că era un culoar îngust, iar eu o escortam pe Oana Pellea în celulă şi trebuiau făcute anumite mișcări, de la deschiderea uşii până când o încuiam în acea încăpere, mi-am permis să spun: ‘Domn’le, stați un pic, poate că e mai bine să vin eu așa și să treacă doamna Pellea așa’.
Atunci s-a făcut, așa, o pauză care n-ar fi trebuit să aibă loc, în care vocea mea s-a auzit foarte clar și toata lumea s-a întors uimită – pe bune! – către mine, iar Vivi a luat cuvântul și a spus: ‘Hai, băiatu’, lasă regia!’.
M-am simțit dintr-odată foarte mic… brusc, am avut 1,20 metri înălțime! M-a atins foarte tare, pentru că eram extrem de sensibil la chestiile astea.
De fapt, cum arăta peisajul profesional al acelor ani din perspectiva unui student la Actorie? Sau, pentru că tot am început prin a vorbi despre alegeri… cât sperai să fii ales și cât puteai alege tu însuţi?
Peisajul era înspăimântător şi aveam zero alegeri. Vreau să fiu foarte precis cu chestia asta. Zero alegeri! De fapt, întrebarea cu care ai deschis discuţia încă îmi umblă în minte și cred că, într-adevăr, e o bună temă pentru întregul interviu, fiindcă m-am tot întâlnit cu clişeul “Cum ați ales rolul cutare?”.
O bucată de vreme am folosit zâmbind răspunsul ‘După salariu l-am ales, deci rolurile plătite sunt mai bune.’, dar am renunţat până la urmă chiar şi la a fi ironic. Senzația că un artist din zona asta își determină parcursul este rareori întemeiată şi o spun cu scuzele de rigoare pentru acei oameni cărora le reuşeşte asta.
Uite, am citit un interviu a Katiei Pascariu, care a făcut niște alegeri foarte clare în a nu participa decât la proiecte care o reprezintă, atât artistic, cât și moral sau social, deci se poziționează într-un anumit fel.
Am dat doar un exemplu, dar mai sunt destule, deci cu siguranță poți alege, adică nu te obligă nimeni să intri cu forța într-un proiect, însă, ca tânăr actor, singura alegere reală pe care puteai s-o faci era… să nu faci. În rest, mie mi s-a părut că întotdeauna lucrurile decurg contextual, poate şi pentru că firea mea e mai laxă din punctul ăsta de vedere.
Spuneam că peisajul profesional în cinematografia anilor ’90 era înspăimântător pentru că terminai Actoria și nu aveai niciun fel de instruire în direcția asta, adică tu nu lucraseși cu camera, nici cu cea de film şi nici cu aia de televiziune.
De fapt, trebuie să precizez că a existat acea inițiativă a regizorului Gheorghe Preda, împreună cu domnul Mircea Diaconu, care făcuseră un fel de modul despre mijloacele cu care se lucrează în cinema, despre care nu pot să fiu ironic, pentru că, indiferent cât de caraghios a fost ce s-a întâmplat acolo, a reprezentat un gest singular în direcția asta într-o facultate de stat care avea programă, profesori, bibliotecă, videotecă… glumesc, videoteca lipsea cu desăvârșire [Şerban Pavlu a absolvit UNATC în 1997 – n.r.].
Cu alte cuvinte, eram studenţi la o facultate de teatru, de fapt, şi nu la una de actorie în sensul larg. Practic, tu nu erai filmat niciun moment în facultate dacă n-aveai norocul să lucrezi la vreun proiect al unui student de la Regie de film, pentru că ăia, săracii de ei, mai degrabă se distribuiau ei între ei decât să se ducă la facultatea de Actorie să-și caute colaboratori… era un gap între aceste două lumi.
Iar faptul că se mai întâmpla ca un actor să fie distribuit într-un film încă din facultate se datora înfățișării lui tinereşti şi nicidecum ideii că el ar ști cum să negocieze cu un text în fața camerei sau că ar veni cu o propunere de personaj.
De altminteri, rolurile de tineri în cinema-ul de sfârșit de anii ’90 şi început de anii 2000 sunt extrem de puține. Îmi aduc aminte acum, pe loc, doar de Pepe și Fifi al lui Dan Pița, un film înainte de Noul Val, unde erau niște tineri actori.
Din punctul meu de vedere, cei de atunci merită fiecare câte o statuie, și Cristi Iacob, și Mihai Călin, și Irina Movilă, si Marius Stănescu, pentru că toţi oamenii aceștia jucau din instinct, n-aveau școală în sensul ăsta… asta e realitatea. Mă pot contrazice inclusiv ei, dar eu tot îmi voi menține părerea.
Ai jucat însă la rândul tău în filme în acei ani și chiar în unele semnate de regizori consacraţi, precum Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu şi, mai ales, Lucian Pintilie…
La Pintilie chiar învățai meserie. De altfel, toată cariera mea s-a întâmplat în felul ăsta, adică am învățat abia după facultate. O spun în modul cel mai serios… teatru am învățat pe scenă și cinema am învățat la filmare.
Ce s-o mai lungim? La Bulandra, am stat în culise și m-am uitat cum îşi făceau ceilalţi rolurile şi astfel, dincolo de a încerca să aplic bruma de cunoștințe teoretice dobândite în facultate, am învăţat, pur și simplu, privindu-l pe Victor Rebengiuc cum juca… a fost un noroc mare că am avut la cine să mă uit!
Privindu-l pe Marcel Iureș am învățat să joc, privindu-l pe Răzvan Vasilescu m-a influențat enorm şi, de asemenea, mi s-a părut întotdeauna extraordinar Cornel Scripcaru, un actor mai puțin cunoscut, dar care, pentru generația mea, a fost un astru… astru, pentru că juca și Astrov [în Unchiul Vanea de la Bulandra, spectacolul pus în scenă de Yuri Kordonsky în 2021 – n.r.]. Întotdeauna a avut un impact foarte mare asupra mea stilul lui de interpretare, unul foarte aparte.
M-am uitat la Tamara Buciuceanu, m-am uitat la Mariana Mihuț, m-am uitat la Irina Petrescu, m-am uitat de aproape la toţi aceşti mari actori ca să-mi limpezesc mie însumi primi paşi ca actor. Bineînţeles, am avut parte și de lecții practice îngrozitor de chinuitoare.
Îmi aduc aminte, de exemplu, apropo de cinema, Față în față, al lui Marius Barna [din 1999 – n.r.], unde aveam un rol bunicel și mare. Dom’le, pentru mine, fiecare zi de filmare era ca și cum dădeam examen la facultate, dar nu de emoții, ci de fiorul neștiinței, al teritoriului necunoscut. Adică nu mă duceam să fac acolo o chestie pe care mi-o planificasem, o gândisem, o repetasem și eram gata sa o pun în operă, cum se spune, nu, eu mă duceam acolo cam cum atacau românii la Plevna, adică… ‘Hai să vedem ce se întâmplă!’.
În teatru era însă altceva. La Turandot [spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu ce a avut premiera în 2000 – n.r.], de exemplu, a contat enorm confortul anturajului. Te simțeai într-un loc înconjurat de ai tăi, iar asta e mai important decât s-ar putea crede, știi? Acolo a trăit un pic ideea asta de trupă, totuşi, fiindcă eram foarte bine sudați între noi, se repeta mult, iar Cătălina ne iubea foarte tare.
Fiecare dintre noi simțeam chestia asta. Ea era așa, carte blanche: ‘Dă-ți drumul! Scoate, domn’le, din tine!’, adică nu era nimic rigid sau neplăcut și atunci, prin jocul ăsta copilăresc, s-au întâmplat niște chestii frumoase. Acela a fost un spectacol plecat cu o miză micuță care a crescut pe urmă şi care se juca cu o enormă plăcere de către toți membrii distribuției.
Aveai pe atunci făcut un portret robot al tipului de actor care ţi-ai fi dorit să devii?
Da, însă era foarte departe de realitate, fiind construit pe o gândire aspirațională, dar una la modul: ‘Ce bine e la americani! Noi nu o să avem niciodată.’. Cel puțin pentru primii 20 de ani după ce am terminat facultatea și am început să joc, cred că mi-a fost caracteristic modul ăsta de a privi lucrurile: ‘Ei, la noi, niciodată nu o să se poată.’.
De exemplu, în cinema – căci teatru nu vedeam decât în România -, am fost atașat enorm, enorm, enorm de modelul actorului mai complex intelectual și cu un nivel cultural mai ridicat, al lui Daniel Day-Lewis de exemplu.
Întotdeauna mi se părea că în omul ăla e ceva mai mult decât simplul fapt că face actorie sau că e băiat drăguț, chiar și în roluri caraghioase, cum e ăla cu mohicanul, adică ‘Hollywood at his best’. Cred că am fost foarte atașat de ideea asta de actor care e mai mult decât o sumă de mijloace, că există totuși un gest cultural în existența sa şi îşi propune să comunice publicului ceva care îl interesează și pe el însuşi… cu alte cuvinte, ca actor, să nu fiu doar un instrument prin care o idee a unui regizor este pusă în practică.
Pe de altă parte, ăsta poate fi și un viciu actoricesc, întrucât cunosc destui colegi de breaslă a căror nivel cultural este ridicat sau, mă rog, cât de cât ridicat și care nu sunt buni actori.
Dacă în primii ani ai lucrat cu regizori “old school”, prezenţa apoi în distribuţia unor filme precum Moartea domnului Lăzărescu, al lui Cristi Puiu, sau Toată lumea din familia noastră, al lui Radu Jude, te face un martor important al schimbărilor majore din cinemaul nostru în anii 2000. Din perspectiva ta, Noul val românesc a reprezentat o ruptură sau un pas evolutiv pentru cinematografia noastră?
Îl consider un pas în evoluție şi nu o ruptură deoarece eu cred că, în primul rând, creatorii cei mai importanți ai Noului val rămân într-o admirație și corectă evaluare a filmelor bune care i-au precedat… vorbim despre autori ca Pintilie, Daneliuc, Pița sau Ciulei cu multă admirație și în deplină cunoștință de cauză, deci nu cred că este o ruptură la nivel generațional.
Nu-mi permit să dezvolt foarte mult subiectul ăsta fiindcă nu sunt un cineast, dar cred că a fost o soluție binevenită inclusiv din punct de vedere al mijloacelor financiare, adică devenise absolut imposibil să pui în practică un film cu buget mare, scenografii complicate şi multe locații, iar modul acesta de a filma și de a te exprima era și o necesitate.
Asta cred că explică într-un fel stilistica adoptată, pentru că ea s-a potrivit foarte bine acelui moment socio-politic și economic care definea atunci România, adică ar fi fost foarte caraghios să vezi pe ecran scenografii şi costume savante în situaţia în care ne aflam.
Pentru cineva care iubește cinemaul, o poveste ca Moartea domnului Lăzărescu avea un impact mult mai mare prin autenticitate şi prin adevăr, nu prin decor sau jocul actorilor, prin adevărul poveștii, al țării în care trăiam, al oamenilor care ne înconjurau, al situațiilor pe care le vedeam în jurul nostru, din care puteam extrage ceva esențial, ceva care transcende locul însă rămâne profund autentic. Acesta fost meritul unei generații, care, deodată, nu mai visa “filme americane”, cum se zice, care s-au dovedit a fi imposibil de realizat la noi și, ulterior, eforturile în sensul ăsta au fost din ce în ce mai ridicole.
Noi nu putem să răsturnăm o mașină și să-i dăm foc fără niște eforturi imense, darămite să faci nu știu ce chestii mai fanteziste, iar asta e problema mea personală: mi se pare că, în continuare, lipsesc scenariile mai pline de imaginație. Cred că există o penurie de imaginație în sensul ăsta, adică se pot face filme sau spectacole interesante și cu bani mai puțini, dacă ai o bună poveste.
La scurt timp după Moartea domnului Lăzărescu, ai avut parte de Alexandra şi, astfel, a demarat colaborarea ta cu Radu Jude. Cine pe cine a ales în această poveste care durează deja de aproape 20 de ani?
Care sper să nu se termine, iar longevitatea relaţiei noastre i se datorează exclusiv, fiindcă eu nu știu de ce continuă să mă cheme şi să îmi dea roluri în aproape fiecare film al său. Povestea, într-adevăr, a început cu scurtmetrajul Alexandra [drama din 2007 premiată cu Gopo şi în festivalurile de la Oberhausen şi Cottbus – n.r.], cu toate că Radu susține – dar eu nu-mi aduc aminte – că el m-a mai chemat o dată la ceva și l-am tratat de sus, ceea ce nu e adevărat… nu recunosc nimic.
După Alexandra, am devenit prieteni în viața de zi cu zi și am petrecut multe ore împreună stând de vorbă, iar eu am învățat enorm de la el. Este o natură enciclopedică, adică vede şi citește foarte mult, iar dragostea lui pentru literatură m-a atras întotdeauna și cred că funcționează între noi la fel de intens schimbul ăsta pe partea de literatură ca şi pe cea de film.
Între timp, Radu a descoperit și relații mai profunde, precum este cea cu Dabija, pe care, iată, l-a transformat în actor-fetiș și îl invidiez un pic pe Sandu pentru asta, pentru că îmi place și mie foarte mult de el [regizorul de teatru Alexandru Dabija, cu care Şerban Pavlu a colaborat pentru spectacole precum Molly Sweeney, de la Teatrul Bulandra, sau Acasă la tata, de la Teatrul ACT, îşi asumă postura de actor în 5 filme ale lui Radu Jude – n.r.].
Am menţionat lucrul ăsta fiindcă eu realmente cred că Radu are mai mult decât alții darul prieteniei și cel de a crea, în sensul cel mai nobil al cuvântului, un mediu de lucru. Cred că preferă să se înconjoare de oameni cu care se simte bine şi are un fler special la chestia asta. L-aș descrie ca pe un om extrem de ambițios, dar cu un comportament al unui punkist retras la Vama Veche, deci ambițiile lui, despre care sunt convins că sunt mari, se manifestă în opera în sine, nu în realizarea acesteia.
Adică o zi de filmare cu Radu se poate termina la jumătate din timpul alocat, fiind singurul regizor pe care eu l-am auzit spunând: ‘N-are rost să mai facem, că nu o să mai scoateți nimic din voi mai bun decât atât. Las-o așa!’. Nu mai trage după aia 18 duble nici la insistenţele noastre, adică ne linișteşte repede… îmi place enorm stilul ăsta al lui.
Am senzația că a descoperit cumva că sclipirea nu există în repetiția infinită, adică el nu strânge realitatea de gât ca să o bage într-o formă pe care a gândit-o, ci cumva încearcă, așa, să-i ridice un pic fusta și atunci să fie el prezent.
Ai vreun personaj din filmele lucrate cu Radu Jude care să-ţi fi rămas foarte aproape de suflet?
Bineînțeles, cel din Toată lumea din familia noastră. Pentru mine e un rol mare [de altfel, în 2013, Şerban Pavlu a primit Premiul Gopo pentru interpretare – n.r.] şi m-am simțit extraordinar de bine pe perioada filmărilor, chiar dacă a fost foarte solicitant, în primul rând ca întindere…
Dacă acesta a fost doar ‘foarte’ solicitant, care a fost ‘cel mai’ solicitant rol pe care ţi l-a încredinţat până acum Jude?
Poate o să râzi, dar un rol pe care nu cred că am reușit să-l duc până la capăt cu brio, fiindcă Radu, mai ales la poveştile de epocă, are nevoie de actori care să vină cu o lume a lor şi nu să le dea el mură în gură pas cu pas, a fost personajul din Inimi cicatrizate, doctorul Ceafalan [pentru care Şerban Pavlu a fost nominalizat la Premiul Gopo în 2017 – n.r.]. Nu a fost un rol mare, dar am simțit că puteam mai mult.
Oricum, pentru un actor, asta e o poveste foarte complicată în cinema, cu rolurile care presupun o meserie foarte clară, cum este cea de medic de exemplu, fiindcă tu trebuie să o conții acea profesie pe care o are personajul, să fii credibil, iar provocarea e şi mai mare dacă filmul este unul de epocă.
Acel rol a fost pentru mine extrem de solicitant și am luat-o ca pe o bună probă de actorie, deci m-am bucurat foarte mult că Radu m-a distribuit în acel personaj, pentru că arăta o anumită încredere în mine.
Acum, în Kontinental ’25, tot așa, fac un rol cu o profesie puternică în spate, adică sunt un popă. Radu mi-a scris o scenă grea, intensă – o confruntare chiar cu personajul principal -, care este plină de umor, dar și de întrebări extrem de serioase, doar că puse în ironia asta absolută a lui Jude.
La fel ca Ceafalan din Inimi cicatrizate, fiind construit pe o profesie, personajul conține un procent imens de viață care nu apare expusă în mod direct, dar pe care trebuie să o ai. E ca la un aisberg… 70% e în apă şi doar restul de 30% se vede, dar, dacă nu există bucata aia scufundată de 70%, nu merg nici ăia 30%. În Kontinental ‘25 am fost însă mai pe fază, zic eu.
Referitor la Kontinental ’25, care tocmai s-a lansat în cinematografe, de ce ar putea fi interesaţi spectatorii de problemele morale ale unui executor forțat să evacueze un vagabond?
În primul și în primul rând pentru că, deşi problemele astea morale ale executorului judecătoresc vin ca urmare evidentă a evacuării, țin de un context mult mai amplu, național, fiind legate de ideea asta de dezvoltare imobiliară din ultimii ani, de tipul de presiune pe care îl pune pe populație nevoia de a locui într-un spațiu şi ce înseamnă un spațiu în care locuim, de la confort până la vecinătate.
Efortul pe care trebuie să-l depună un om de-a lungul vieții ca să locuiască într-un spațiu este o temă la fel de importantă a filmului ca și criza morală prin care trece personajul principal, deci Kontinental ’25 se leagă foarte mult de ideea de locuire, inclusiv de a locui într-o țară, și, la o privire mai atentă, spectatorului i se dezvăluie cu o voce foarte ironică toate aceste straturi.
Mi se pare o lucrare foarte inteligent pusă în pagină, mai ales că, totul fiind filmat cu telefonul, chestionează inclusiv ideea de cinema moralist, adică o să vedeți, sper eu, cum Kontinental se pune pe sine însuși în paranteză și între ghilimele, se chestionează chiar pe el ca film.
Şerban, ca să închidem cercul aniversar, cum vei sărbători împlinirea a 50 de ani de viață, inventariind plusurile sau minusurile?
Minusurile, întotdeauna minusurile. Pentru că mă obosește îngrozitor chestia cu ce ai obținut până la vârsta asta, probabil fiindcă undeva în mine, în străfunduri, zace un ambițios – așa, un pitic ambițios, deci nu un uriaș generos și cald -, care mă împinge să vreau mereu să-mi demonstrez mie însumi că pot face lucruri și, din cauza asta, am această foame continuă de a face, a face, a face. Nu pot să mă împlinesc altfel.
O spun cu regret, dar se pare că volumul este esențial în cazul meu și “mult” ăsta la mine nu este doar ca să câștig mai mulți bani sau să-mi dovedesc tot timpul că sunt capabil, ci și pentru că am senzaţia că încă n-am pus degetul pe rană, ca să spun aşa. Încă nu au existat acele roluri care să fie la un nivel care să mă mulțumească pe deplin și atunci tot încerc să adun experiențe din care poate va apare cumva şi această mulţumire.
Cu alte cuvinte, sunt ca unul care cerne la râu după bobițele alea mici de aur și cerne mult, mult, mult de tot, fiiindcă teoria mea este că, în loc să caut filonul ăla mare, mai bine dau mult nisip prin sită și o să găsesc mult mai mult aur decât dacă dau puțin… deci sunt pe volum în momentul ăsta.
Înţeleg că, de fapt, te vom putea privi şi în următorii 50 de ani pe scenă sau pe ecran din perspectiva alegerilor menite a încerca să-ţi împlinească dintre aceste “minusuri” care îţi întreţin foamea de joc…
Da, da, absolut! Da, chiar e foarte bine spus. Pe scenă mai ales, cu siguranţă, pentru că am un love and hate cu teatrul, întrucât eu n-am avut o întâlnire majoră cu un regizor, aşa cum, uite, am avut cu Radu Jude în cinema, şi mă refer aici nu neapărat la glorie şi nici neapărat la roluri mari, căci am jucat destule.
În teatru, [Alexandru] Darie a avut proasta inspirație să moară după Coriolanus și atunci m-a lăsat cumva neîmplinit… nu știu ce ar fi urmat, dar sunt sigur că putea urma ceva.
Eu cred realmente foarte mult în împerecherea asta creativă pe o anumită perioadă, într-un parteneriat creativ care să se consume într-un timp mai lung, dar nu nelimitat, pentru că nu se poate întâmpla totul dintr-o străfulgerare, iar ideile îți vin pe parcurs.
Astfel începi să-l înveți pe celălalt și un regizor ridică un actor inclusiv prin chestia asta… ‘Uite, știu ce poți, știu ce nu poți, haide să încercăm sau chiar să facem chestia asta.’. Cineva trebuie să cunoască substanțele ca să realizeze amestecuri noi și interesante, este greu să o faci doar așa, ochiometric, pentru prima dată. Pentru că, până la urmă, asta împinge spre rețetă, aşa cum se întâmplă frecvent cu filmele, unde vine un regizor care spune: ‘Domnule, eu știu rețeta. Nu cunosc actorul, dar știu că vreau să ajung la chestia asta.’.
De asta și folosim în cinematografie cuvântul “rețetă”, doar că atunci când un regizor se lipește de un actor și încearcă din nou și din nou tot cu acesta, se întâmplă lucruri interesante, pentru că el nu va mai încerca ceva ce a făcut deja cu acel actor, nu mai încearcă rețeta de prima oară. Eu cred în chestia asta, iar în teatru n-am trăit treaba asta. Încă.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Andrei Gîndac – TwoBugs (sesiune foto “Bazinul de Nord”, ARCUB)
