“ALTERED STATES” (1980, r: Ken Russell)
Primul film finanţat integral de SUA, mai exact de mogulii de la Warner, care au preluat proiectul de la Columbia, lansat la finele unui an în care avuseseră premierele “Star Wars: The Empire Strikes Back”, comediile “Airplane!” şi “The Blues Brothers”, “The Shining” al lui Stanley Kubrick, “Raging Bull” al lui Martin Scorsese şi “The Blue Lagoon”, prin urmare o competiţie deloc neglijabilă.
Dificil pentru un cineast ancorat în arta cultă să se adapteze la evoluţia explozivă a culturii Pop şi la noul limbaj al cinematografiei consumeriste (blockbuster, crowd-pleaser, box-office), dar Ken Russell (“Tommy”, “Women in Love”, “The Devils”) a acceptat provocarea atras probabil de faptul că scenariul lui Paddy Chayefsky – unul dintre scenariştii reputaţi încă din ‘Epoca de Aur’ a televiziunii americane – era inspirat de experimentele psihanalistului şi filosofului John Cunningham Lilly legate de natura conştiinţei, derulate în containere izolate de mediul exterior.
Studiile lui Lilly de la mijlocul secolului XX asupra impactului izolării asupra percepţiei (‘Sendep’ – ‘Sensory deprivation’) reprezintă în continuare surse de alimentare ale polemicii între psihologi pe marginea celor trei accepţiuni identificate ale conceptului de “percepţie” (expresie a personalităţii / deformare a obiectului / activitate).
În opinia mea, naraţiunea lui “Altered States” ajunge să se aşeze progresiv în matriţa unui Horror-Thriller SF, plecând în principal de la viziunea psihologului Maurice Reuchlin (“Psychologie”, 1977, subcapitolul Les fonctions distinguées dans cet ouvrage: La sensation et la perception), pentru care “perceptul este un construct, un ansamblu de influenţe selecţionate şi structurate în funcţie de experienţa anterioară, de trebuinţele, de intenţiile organismului implicat activ într-o situaţie.”.
Referinţele, inclusiv cele explicite, în cadrul filmului, sunt însă mult mai numeroase şi derutante, de la Charles Tart (unul dintre fondatorii psihologiei transpersonale) la Profesorul Arthur J. Deikman de la University of California, psihiatru-pionier în investigarea ştiinţifică a stărilor mistice în anii ’50, sau Robert E. Ornstein, autorul bestseller-urilor “The Psychology of Consciousness”, “The Right Mind: Making Sense of the Hemispheres” şi partizan al Sufismului).
Dacă ne aruncăm o privire în spatele cortinei de fundal constatăm că cele mai multe dintre aceste referinţe sunt legate de “cea de-a Patra Cale” a lui George Ivanovich Gurdjieff (1866-1949), influentul ocultist şi gânditor rus de origine greco-armeană, care propunea armonizarea şcolilor spirituale tradiţionale (“permanent forms which have survived throughout history mostly unchanged, based on religion”), pe un fundament plecând de la minte, emoţii şi trup (yoghini/călugări/fachiri), într-o abordare integrată a cărei originalitate rezidă în faptul că “it is not a permanent way” şi că ”it has no specific forms or institutions”, că întrebările umanităţii apropo de locul acesteia în univers nu pot obţine răspunsuri valabile decât în măsura în care individualităţile care o compun au capacitatea de a ieşi din cvasipermanenta stare de somnambulism existenţial.
Dacă veţi avea curiozitatea să încercaţi să aprofundaţi tema, dincolo de povestea cineastului britanic Ken Russell, vă recomand pentru început memoriile controversatului cineast chilian, cu ascendenţă într-o familie de evrei ucrainieni, Alejandro Jodorowsky (“The Spiritual Journey of Alejandro Jodorowsky: The Creator of ‘El Topo’”) în care acesta publică cele 82 de porunci pe care clamează că le-a primit de la Gurdjieff prin intermediul uneia dintre fetele acestuia (doar trei exemple – Nr. 16: “If you lack faith, pretend to have it.”; Nr. 42: “Transform your anger into creativity.”; Nr. 64: “Never define yourself by what you possess.”).
Într-o scenă, personajul principal din pelicula lui Russell îşi defineşte categoric poziţia într-o discuţie de familie:
“What dignifies the Yogic practices is that the belief system itself is not truly religious. There is no Buddhist God per se. It is the Self, the individual mind, that contains immortality and ultimate truth…. It’s a form of energy. Our atoms are six billion years old. We’ve got six billion years of memory in our minds.”.
Hmm, din ce-am scris până aici totul sună foarte complicat şi intelectual(ist) în filmul “Altered States”… dar să nu ne grăbim cu concluziile.
Edward Jessup (William Hurt, practic, la debut pe marile ecrane, cu destul timp înainte să devină o vedetă respectată la Hollywood datorită rolurilor din “The Big Chill”, “Kiss of the Spider Woman” sau “A History of Violence”, al lui David Cronenberg), cadru universitar, psiholog obsedat de studiul schizofreniei, ajutat de doi colegi cercetători mai tineri (Charles Haid, devenit regizor de episoade din “Breaking Bad” şi “Sons of Anarchy”, şi Bob Balaban, deja cunoscut la acea vreme datorită lui “Catch-22” şi “Întâlnire de gradul trei”), face experimente pe cobai umani în containerul (‘isolation tank’) utilizat pentru întâia oară de John C. Lilly în 1954, în care organismul pluteşte în apa încălzită la temperatura corpului, separat complet de mediul exterior.
La o petrecere studenţească, proful o cunoaşte pe Emily (Blair Brown), se căsătoreşte, iar acţiunea se mută brusc în timp după şapte ani când, ajuns la Harvard Medical School, tată a două fete şi în prag de divorţ, Eddie Jessup, arhetip al lui Prometeu (etern neliniştit în căutările sale), decide, spre îngrijorarea apropiaţilor, să facă un pas radical înainte în experimentele sale asupra Sendep şi să se utilizeze pe el însuşi drept obiect de studiu, sub influenţa unei tincturi halucinogene descoperite în Mexic, în decursul unui ritual tradiţional bazat pe consumul decoctului Ayahuasca/Yagé (ingredientul principal este o liană de sorginte sud-americană, Banisteriopsis caapi, utilizată de sute de ani în tratamentul depresiilor şi al tulburărilor de panică, datorită conţinutului mare de inhibitori ai monoaminoxidazei).
Din acest punct, nu pot decât să-mi imaginez că, pasionat de raportul spirit-materie, Ken Russell a reuşit într-un fel sau altul să îi evacueze de pe platou pe producători şi să se concentreze asupra unei poveşti necomerciale, cea a unei călătorii psihedelice care se traduce pe ecran printr-o regresie fiziologică şocantă în raport cu deschiderea în creierul uman a unor ferestre nebănuite spre perspective sau viziuni noi asupra realităţii (concluziile sau descoperirile nu sunt neapărat dintre cele mai confortabile).
La modul propriu, asistăm la o involuţie biologică a lui Eddie până în stadiul de primat şi apoi de materie primordială amorfă, individualitate ajunsă în faţa opţiunii de a deveni o proto-conştiinţă funcţională posibil într-o realitate alternativă.
V-aţi putea întreba totuşi de ce dedic mai multe rânduri lui “Altered States” (inclus de complex.com printre cele mai importante filme psihedelice din istorie, chiar înainte de “The Trip” al lui Roger Corman, “The Holy Mountain” al lui Jodorowsky sau de Pink Floyd’s “The Wall”). În primul rând pentru că, dacă privim în urmă, ca şi Kenneth Anger (despre care Maximilian Le Cain scria că “In atempting to induce an altered state of consciousness in his viewers, Anger dispenses with traditional narrative devices, although his films definitely tell stories”), Ken Russell a fost fascinat de modul în care funcţionează şi reacţionează subconştientul, indiferent că avem în minte “Lisztomania” sau “Tommy”, şi de distorsionarea realităţii ‘obiective’ prin suma de cristale cu multiple faţete ce construiesc mintea umană.
Dincolo de aspectul optzecist uşor prăfuit datorită tributului adus tehnologiei perimabile, “Altered States” este primul film care, realmente, face tranziţia de la ‘psihedelic’ sau ‘halucinogen’ (termeni lansaţi în anii ’50 de către scriitorul Aldous Huxley şi, respectiv, psihiatrul Humphry Osmond) la conceptul de ‘enteogen’, adoptat mai târziu, printre alţii, şi de regizorul olandez Jan Kounen în explorările sale legate de şamanism (“D’autres mondes”, “Blueberry”). Danny Staples, Jeremy Bigwood, Carl A. P. Ruck, Richard Schultes, R. Gordon Wasson şi Jonathan Ott, un grup de etnobotanişti pasionaţi de mitologie, au introdus acest neologism în jargonul contemporan în articolul publicat în ‘79 în The Journal of Psychedelic Drugs: “… propunem un nou termen care poate fi potrivit pentru a descrie stările de posesiune şamanică şi extatică induse de ingerarea drogurilor care modifică starea conştiinţei.”.
Termenul, dedicat la origini proslăvirii artiştilor, pasiunii erotice şi transelor profetice sau mistice, derivă din combinarea a două cuvinte greceşti, ‘entheos’ şi ‘genesthai’, ambele de inspiraţie religioasă, întrucât primul se explică prin ‘a fi extaziat, a delira sub influenţa credinţei’, iar al doilea, conţinând rădăcina “gen-” (care denotă acţiunea de devenire), este întâlnit inclusiv într-un panegiric rostit de Sfântul Grigorie la moartea fratelui său, Sfântul Cezar: “Trebuie… să devin un fiu al lui Dumnezeu, chiar Dumnezeu însuşi” (huion genesthai theon, theon auton).
Dincolo de interesul ştiinţific, obstinaţia personajului Eddie Jessup de a-şi continua, cu ajutorul drogurilor, seria de plonjeuri în apa agitată de turbioane a propriei minţi (“altered states of consciousness/mind” e o expresie utilizată pentru întâia oară de Arnold M. Ludwig în prezentarea de la simpozionul Possesion States in Primitive People din 1966,) poate fi explicată prin reprimarea religioasă şi acutul sentiment de vinovăţie legat de moartea de cancer a tatălui său, care se manifestă printr-o relaţie sexualizată cu modelele sau reperele din existenţa pământeană (părinte, soţie, Iisus) în cadrul delirurilor ‘orchestrate’ caleidoscopic de Ken Russell, în care cineastul se plimbă creativ anarhic între idilic şi coşmaresc, prin mixul de imagini fantasmagorice care urcă peşti pe cer, acte sexuale combinate cu simboluri creaţioniste (şarpele încolăcit în jurul umbrelei ce trimite la forma ciupercii atomice), multiple crucificări, râuri de lavă, bacterii la microscop (soluţie vizuală utilizată în 2006 şi de Darren Aronofsky în “The Fountain”), eviscerări de animale în scop ritualic sau, spre final… explozii de energie sugerând rolul angelic al orgasmului simultan ca instrument de luptă împotriva monstrului din sufletul lui Eddie, un păcătos ajuns accidental în postura lui Dumnezeu (Emily: “He finally got it off with God”).
“Altered States” avea să fie filmul care l-a transformat oficial şi fără cale de întoarcere pe Ken Russell într-un paria în ochii producătorilor hollywoodieni, însă, pe de altă parte, şi într-un model admirat pentru un nou subgen al Horror-ului, axat pe… Rubber Reality, în care dramatis personae evoluează (in)voluntar într-un multivers de realităţi alternative, a căror frontiere sunt deseori dificil de descifrat de către spectatori (doar câteva exemple: “The Howling”, al lui Joe Dante, “An American Werewolf in London”, al lui John Landis, “Poltergeist”, al lui Tobe Hooper, “The Beast Within”, al lui Philippe Mora, precum şi franciza “A Nightmare on Elm Street”, creată de Wes Craven în 1984).
În final, iată o sumă de argumente pentru a (re)vizita acest film:
a fost nominalizat în 1981 la două Oscaruri (pentru muzică şi sunet… din păcate, John Corigliano nu avea cum să aspire pe bune la premiu în competiţie cu OST-ul “Fame” şi nici echipa sa de sound-designeri în luptă cu “Star Wars”);
pentru ilustrarea halucinaţiilor legate de Iad, Russell utilizează cadre din “Dante’s Inferno”, subevaluatul film din 1935 al lui Harry Lachman, cel cu Spencer Tracy şi Claire Trevor; este primul rol în cinema al copiliţei transformată într-o Shirley Temple a culturii Pop(ulare) contemporane de Steven Spielberg în “E.T”, Drew Barrymore;
Paddy Chayefsky a cedat finalmente în faţa lui Ken Russell, sfârşind prin a-şi scoate numele de pe generic (unde apare sub pseudonimul ‘Sidney Aron’) datorită numeroaselor conflicte generate pe parcursul procesului de producţie… In your face, Hollywood!;
“Altered States” reprezintă una dintre primele pelicule ce a apelat la CGI (adevărat, efecte ce par acum puerile, însă care pot fi considerate pietre de hotar ale etapei de început a implicării computerelor în redefinirea vizuală a cinematografiei);
finalul peliculei a fost parodiat în popularul videoclip difuzat pe MTV al trupei norvegiene A-ha, “Take On Me”, din 1985 (inclusiv postul de televiziune a avut un logo animat inspirat de acesta).
Cea mai adecvată concluzie pe care v-o pot recomanda este cea a lui Richard Corliss, publicată în prestigioasa revistă Time, în decembrie 1980:
“This one has everything: sex, violence, comedy, thrills, tenderness. It’s an anthology and apotheosis of American pop movies: Frankenstein, Murders in the Rue Morgue, The Nutty Professor, 2001, Alien, Love Story.”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
