„Tango”, un pas înainte și doi laterali
Regizorul Tompa Gábor scrutează prezentul cu un caleidoscop din trecut, dezvăluind un dans imposibil de executat din cauza antonimiei partenerilor
„Această piesă este grotescă, ridicolă, uneori chiar haioasă și sumbră în același timp. Adică întocmai ca în lumea de azi, unde nu mai putem despărți situația comică de cea tragică, iar totul depinde doar de perspectiva din care privim lucrurile”, a observat regizorul Tompa Gábor, înainte de punerea în scenă a spectacolului „Tango”, de Sławomir Mroźek, prima sa colaborare cu Teatrul Național din București și textul pe care și-a dat lucrarea de diplomă, în urmă cu peste patru decenii.
Rămân la convingerea – după ce primele impresii de după premieră, majoritar pozitive, s-au sedimentat – că „Tango” e foarte greu de montat când dispare contextul în care a văzut lumina tiparului acest manifest polonez al teatrului absurd. Existența umană părea că mai cunoaște doar două lumi, cea liberă și cea de după Cortina de Fier, cu toate implicațiile aferente, or, post-comunismul și cripto-marxismul au amestecat foarte tare lucrurile.
Asta nu înseamnă că nu se pot întrezări similitudini frapante cu realitatea politică la decenii bune de la publicarea textului-manifest al teatrului suprarealist din veacul XX. Am văzut o montare – alt teatru, altă viziune – în care, atunci când bruta de Edek preia puterea, după moartea lui Artur, parcă i-am avut în fața ochilor pe dentistul turkmen Berdîmuhamedov suindu-se pe tronul dictatorului răposat Niiazov și pe șoferul venezuelean Maduro dănțuind după ce a dat ortul popii ridicolul revoluționar bolivarian Hugo Chavez.
După modesta mea părere, așa cum am găsit imediat după premieră, sunt executați corect pașii de tango mroźekian în transformarea unor teme vechi în dezbateri actuale și, de fapt, perene, cum ar fi ideologizarea discursului și a culturii, lipsa dialogului între generații, imposibilitatea înțelegerii reciproce. Aidoma, în ambianța absurdă creată de Tompa Gábor cu ajutorul altor vârfuri ale teatrului românesc rafinate în SUA, scenograful Andrei Both și Angela Balogh Călin, cea care a conceput costumele.
Tot un pas înainte îmi pare distribuția, în care nu dezamăgesc consacrații Rodica Negrea, Mihai Constantin, George Ivașcu, Emilian Oprea, Emilia Popescu. Tinerii Matei Constantin și, mai ales, Cătălina Mihai sunt niște promisiuni artistice. Dar dacă spectatorii n-au putut percepe corect pașii nepotriviți comiși în prima reprezentație? Poate că Matei Constantin pare inexpresiv tocmai pentru că a fost distribuit în antiteză cu tatăl său din realitate. E posibil ca evidentul dezechilbru dintre cele două părți ale spectacolului să fi fost deliberat, tocmai pentru a sublinia ireconciliabilele antonimii dintre generații și lumi.
Am văzut cândva o reprezentație a „Tango”-ului jucată într-o piață cracoviană. La final, pe „La Cumparcita”, publicul însoțea mișcările actorilor Andrzej Kozak și Juliusz Chrząstowski cu aplauze ritmate. În tot cazul, lumea se distra pe seama absurdului. Noi pare că am uitat să o facem, ne luăm prea în serios. Chestie de perspectivă, vorba lui Tompa Gábor.
foto © Florin Ghioca
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
