Legendarul cineast ENZO G. CASTELLARI: “Cred că totul s-a întâmplat în viaţa mea cu un sens”
Veteranul cineast italian Enzo G. Castellari (n. 1938), lansat în anii ’60 ca regizor de Spaghetti-Western-uri, dar care şi-a dovedit în scurt timp versatilitatea baleind întreg spectrul entertainment-ului cinematografic adult, şi-a conservat notorietatea în rândul cinefililor mileniali datorită filmului său de război din 1978, The Inglorious Bastards, care l-a inspirat pe Quentin Tarantino pentru al său celebru Inglourious Basterds.
Castellari, crescut într-o familie cu legături strânse cu industria cinematografică – tatăl, regizorul Marino Girolami, debutase ca actor în 1940, iar unchiul Romolo Guerrieri este scenarist şi regizor – şi-a făcut mâna ca asistent de regizor sub numele său real, Enzo Girolami, înainte de a se impune progresiv ca un brand în sine (Keoma, The Heroin Busters, Day of the Cobra), semnând încă din 1971 un prim Thriller notabil, Cold Eyes of Fear, cu Fernando Rey, urmat de o serie de filme Poliziotteschi, având pe generic actorii săi fetiş, Franco Nero şi Fabio Testi.
Omagiat anul acesta în cadrul Dracula Film Festival prin acordarea titlului onorific de „Conte Dracula” pentru întreaga activitate, ENZO G. CASTELLARI este indisolubil legat de Fantasy, pentru că, deşi experienţa cu Horror-ul Sensitività (1979) a fost traumatizantă prin problemele de producţie, inspiraţia lui s-a manifestat apoi plenar pe parcursul anilor ’80, inclusiv ca scenarist, în zona Adventure-SF, cu ciclul cinematografic Bronx Warriors/ New Barbarians.
Întâlnirea de la Braşov ne-a prilejuit o întoarcere episodică în timp şi, firesc, pentru că ne aflam la Dracula Film Festival, festival internaţional dedicat filmului fantastic, am plecat în dialog din această zonă a cinematografiei.
Domnule Castellari, în spaţiul filmului fantastic sunteţi relativ puţin asociat cu genul Horror, cu toate că aţi cochetat cu acesta, daca ne gandim la Cold Eyes of Fear sau Great White.
Într-adevăr, mai ales că, de exemplu, imediat după succesul lui Romero [Dawn of the Dead, din 1978, cel mai profitabil film din seria cu zombies a lui George A. Romero – n.r.], mi s-a propus mie să regizez Zombi 2.
N-am acceptat pentru că mie nu îmi plac filmele cu zombie şi le-am zis că nu pot să fac filmul ăsta.
Producătorii au insistat, mi-au spus că sunt cel mai bun, mi-au oferit o grămadă de bani, ba chiar m-am gândit că, dacă mai aştept puţin, poate îmi vor oferi şi mai mulţi, doar că, la un moment dat, m-au sunat şi m-au anunţat că au găsit regizorul pe care-l cred ei la fel de potrivit, pe Lucio Fulci, care şi-a lansat astfel cariera internaţională.
Personal, n-am însă niciun regret că nu l-am făcut eu şi a fost o decizie foarte bună pentru acel film… nu am regrete, deoarece sunt convins că totul s-a întâmplat în viaţa mea cu un sens.
Tatăl dumneavoastră, Marino Girolami, avea să regizeze, la scurt timp după aceea, Zombie Holocaust, acum un film-cult. Că veni vorba, în anii când aţi debutat, el era deja un cineast reputat. Care a fost, de fapt, prima experienţă profesională împreună?
Chiar în copilărie.
Tatăl meu a fost boxer profesionist, dar a trebuit să renunţe la cariera sportivă de foarte tânăr, din cauza unor probleme cardiace. S-a angajat la o sală de sport din cartierul nostru şi, în paralel, a studiat şi şi-a luat certificatul de fizioterapeut şi maseur. S-a întâmplat ca Anna Magnani să vină la terapie cu fiul ei, care suferea de o pareză, tatăl meu l-a ajutat pe băieţel şi astfel s-a împrietenit cu ea.
Taică-meu era un mare povestitor, inventa mereu poveşti pe care ni le spunea mie şi fratelui meu [actorul Ennio Girolami – n.r.], aproape în fiecare seară, şi, la un moment dat, i-a dat Annei Magnani o povestioară pe care o scrisese, care a devenit apoi Campo de’ fiori [comedia din 1943, regizată de Mario Bonnard – n.r.]… Campo de’ Fiori este un loc binecunoscut din Roma, o piaţă de flori.
Annei i-a plăcut foarte mult povestea, i-a dat-o şi lui Aldo Fabrizi, un actor celebru în vremea aceea, acesta a vorbit cu regizorul Peppino de Filippo, iar când au început filmările tatăl meu a cerut să fie şi el acolo, ca asistent voluntar.
Aşa şi-a început el cariera, iar eu şi fratele meu eram figuranţi în acea piaţă.
Am trecut atunci şi prin momente hazlii, în principal pentru că, în timpul războiului, nu se găsea mai nimic, iar în piaţă trebuiau să fie tot felul de produse, fructe, peşte, legume şi, fiindcă ele nu se găseau, s-a folosit butaforie.
Eu şi fratele meu l-am rugat pe tata să ne dea şi nouă din produsele acelea, ca să ne jucăm cu ele, dar când am ajuns acasă – locuiam la bloc – toată lumea care era pe-afară, la intrare, se uita uimită la noi cum veneam cu braţele pline de salam, şuncă şi toate cele, pentru că oamenii nu ştiau că nu sunt adevărate… a fost foarte amuzant, îmi amintesc cu plăcere de momentele acelea.
Talentul de povestitor pare că este ereditar, fiindcă aţi scris scenariile la majoritatea filmelor pe care le-aţi regizat.
Mereu am rescris toate scenariile în propriul meu stil, aşa că eu chiar pot să regizez filme fără să am un script în faţă, pentru că mi-l imaginez şi îl scriu eu de la un capăt la altul.
Influenţa tatălui meu a fost decisivă în privinţa asta, el fiind cel care mi-a spus că un bun regizor trebuie să ştie să scrie scenarii… aşa că am învăţat să fac şi asta.
Şi, pe urmă, l-am cunoscut pe Tito Carpi, care a lucrat mult cu tatăl meu. Tito a fost cel care a scris toate scenariile pentru filmele sale [dar şi pentru Maurice Pialat, León Klimovsky sau Ruggero Deodato, fiind autorul scenariilor a peste 100 de filme, începând din anii ’60 – n.r.]. A fost un om minunat şi am devenit foarte buni prieteni, astfel că, împreună, am început să inventăm poveşti.
Ne întâlneam acasă la mine sau la el şi scriam scenarii, dar multe dintre ele, evident, n-au ajuns să se transforme în filme. Îmi amintesc cu mare emoţie de omul extraordinar de sensibil, cult şi inteligent care a fost Tito Carpi.
Scrierea scenariilor nu a fost singurul obicei pe care vi l-aţi făcut de foarte devreme. Mai este acela a scurtelor apariţii în filmele pe care le regizaţi, mult înainte de Stan Lee de la Marvel. Cum a început această poveste?
Primul cameo pe care l-am avut a fost în High Crime, pentru că producătorul, Edmondo Amati, a început să se gândească la acest proiect după succesul lui La polizia ringrazia [Execution Squad, din 1972, considerat iniţiatorul genului Poliziottesco – n.r.], regizat de Steno.
Filmul acela, scris tot de Tito, dar împreună cu fiul lui Edmondo, era mai ciudat, nu neapărat policier în sensul propriu, dar avea, totuşi, cuvântul “poliţie” în titlu.
Trendul în Italia era evident, iar Edmondo a prins trenul acela, cooptându-mă şi pe mine, alături de Tito Carpi, în proiectele sale.
Avea şi el un obicei aparte, cel de a asculta scenariile, poveştile din care urmau să se nască filme… nu le citea, ci dorea să audă ideile şi apoi să le discute, pentru că astfel înţelegea mai bine cum avea să arate filmul pe care urma să-l producă.
High Crime a fost primul film pe care l-aţi turnat cu Franco Nero, actor despre care spuneaţi că l-aţi distribui, dacă ar fi posibil, în toate producţiile pe care le semnaţi. S-a întâmplat în şapte cazuri. Cum s-a născut această prietenie, care împlineşte jumătate de secol?
Îmi amintesc că a fost foarte greu să obţin o primă întâlnire cu Franco Nero, pentru că el era deja o super vedetă la momentul acela, era cunoscut pe toată planeta – era chiar mai faimos decât Marcello Mastroianni -, toată lumea îi ştia numele datorită lui Django şi toţi vroiau să lucreze cu el… curgeau banii pentru filmele în care urma să joace!
Era deci extrem de dificil să obţii o întrevedere, fie şi doar cu agenta lui, Paola Petri, care era soţia lui Elio Petri, un regizor adevărat, un intelectual, aşa cum îl caracteriza chiar ea. Din întâmplare însă, o cunoşteam pe hairstilysta lui, o ştiam de când era mică, deoarece crescuse pe platourile de filmare unde lucra tatăl meu, aşa că am sunat-o şi am rugat-o să mă ajute să-l întâlnesc pe Franco Nero. Să îi dau scenariul şi gata… atât îmi doream! Acesta filma pe atunci Los Amigos [Spaghetti-Western-ul Deaf Smith & Johnny Ears, 1973 – n.r.], cu Anthony Quinn.
Cumva, am ajuns la ei pe platou în pauza de prânz, îmbrăcat doar într-un tricou cu mânecă scurtă, pentru că era foarte cald… în paranteză fie spus, îmi aduc aminte că eram foarte musculos pe vremea aceea, fiindcă mă antrenam în fiecare zi.
Revenind, am reuşit să îi dau scenariul lui Franco Nero, iar prietena mea a insistat atât de mult ca el să-l citească încât, până la urmă, acesta a cedat, l-a parcurs şi m-a chemat apoi la el. Am stat de vorbă şi am descoperit foarte repede că ne plac aceleaşi filme şi că avem o viziune similară despre cinematografie.
Pentru Franco Nero, cel mai important lucru într-un film nu este neapărat personajul său, ci povestea în general, scenariul în întregimea lui.
Când am înţeles că amândoi vrem în mare acelaşi lucru, ne-am împrietenit la cataramă, am devenit ca fraţii – mergeam seara la cinema şi ieşeam de acolo cu păreri similare, era incredibil! – şi am lucrat împreună timp de câteva decenii, cu aceeaşi pasiune de a inventa lucruri noi.
Spuneţi-mi câteva cuvinte despre experienţa realizării ultimului film cu Franco Nero, Jonathan of the Bears, pentru că a filma un Western în Rusia, în anii ’90, nu era ceva obişnuit.
Franco Nero turna un film în Rusia [drama istorică Zoloto, din 1992 – n.r.], a făcut acolo cunoştinţă cu un producător moscovit ce s-a dovedit a fi un mare fan al său şi astfel a apărut ideea de a filma un Western în Rusia.
Franco mi-a telefonat şi m-a întrebat dacă vreau să fac filmul, iar eu i-am zis: ‘De ce nu?’.
A fost însă foarte dificil, pentru că nu erau condiţii prea grozave în Rusia la momentul acela, iar finanţările picau una dupa alta. Altfel, am lucrat cu actori deosebiti, inclusiv ruşi, cu un Indian American [Floyd Red Crow Westerman], dar şi cu alţi prieteni de-ai lui Franco Nero, precum John Saxon, care au venit special din Statele Unite doar pentru că el i-a rugat să joace în filmul său.
În fine, a fost un film greu de realizat, am avut de depăşit multe obstacole, dar Jonathan of the Bears a devenit până la urmă un film foarte cunoscut şi l-am văzut de foarte multe ori difuzat la televizor… de mai mult de zece ori, cred, asta doar în ultimii ani. E un film care mie încă îmi place, mai ales în condiţiile în care se fac din ce în ce mai puţine Western-uri de calitate.
Personal, eu am pierdut vreo 10 ani cu pre-producţia altor Western-uri, dintre care nicunul nu s-a finalizat. Am girat la un moment dat un producător german, dar care n-a livrat ce a promis, iar eu mi-am pierdut încrederea în el. Am irosit o grămadă de timp degeaba…
Dacă tot vorbim despre oameni care v-au jalonat cariera, nu putem să nu-l amintim pe Quentin Tarantino. Destule detalii despre modul în care aţi ajuns implicat în al său Inglorious Basterds aţi dat în autobiografia Il bianco spara!, doar că aceasta nu e încă tradusă la noi. Cum v-a abordat cineastul american?
Totul a pornit atunci când Quentin Tarantino a văzut filmul meu, The Inglorious Bastards [din 1977], la televizor, după care l-a căutat pe casetă VHS şi a început să-l arate tuturor prietenilor săi.
Pe mine m-a contactat prima dată avocatul lui, un tânăr foarte de treabă, care m-a sunat şi mi-a comunicat că domnul Tarantino ar vrea să cumpere drepturile de a face un remake după Inglorious. I-am spus sincer că nu ştiu dacă pot să îi dau eu aceste drepturi şi că poate ar fi mai bine să discute cu producătorul sau cu distribuitorul, că eu nu ştiu exact cum trebuie procedat.
Pe de altă parte însă, am fost măgulit că vroia să facă un film inspirat de al meu, m-am simţit foarte mândru şi, până la urmă, am semnat contractul după ce am pus la punct toate detaliile. Pe el, l-am cunoscut în persoană la Veneţia.
Lui Tarantino îi place la Cannes, este firesc, fiindcă acolo a luat multe premii, dar când a primit invitaţia la festivalul de la Veneţia a spus că vine, dar cu condiţia să se facă un fel de secţiune dedicată regizorilor de B-Movies.
Organizatorii au acceptat şi au început să contacteze asemenea realizatori, şi, într-o bună zi, am primit la rândul meu un telefon, cu invitaţia de a participa la o proiecţie a filmului The Inglorious Bastards în cadrul festivalului.
Am ajuns în sala de cinema, aglomeraţia era mare, veniseră mulţi tineri, iar unul dintre organizatori a sugerat că ar fi poate mai bine dacă m-aş întâlni cu Quentin Tarantino într-una din încăperile din subsol. Am ajuns acolo, aşteptam şi, dintr-o dată, am văzut un uriaş care s-a năpustit spre mine şi m-a strâns în braţe efuziv, exclamând:
‘În sfârşit! În sfârşit!’.
Am urcat apoi să vedem filmul, care era o variantă în limba engleză, iar Quentin cunoştea toate replicile pe de rost şi le spunea chiar înainte să le zică actorii… iar când era o scenă care îi plăcea în mod deosebit îmi dădea câte-un pumn în umăr, extrem de entuziasmat, de m-a învineţit.
La finalul filmului a aplaudat în picioare, împreună cu toţi ceilalţi spectatori, şi m-a arătat tuturor:
‘El e maestrul meu! El este!’.
În ziua următoare, mi-a povestit în detaliu cum vroia să facă filmul lui, Inglourious Basterds, inspirat de al meu. Era o grămadă de tineret la restaurantul unde mă aflam cu el, aşteptând să ceară autografe, iar el a fost amabil cu toţi, deşi, în general, acolo nu aveau voie fanii în căutare de autografe.
Quentin e însă o persoană foarte amabilă, foarte deschisă. Din momentul acela am ţinut legătura şi m-am dus inclusiv la Berlin atunci când m-a chemat, unde am stat cam o lună, pentru că a vrut neapărat să includă în filmul său acelaşi primplan al meu, identic cu cel din filmul meu… e vorba de militarul german care strigă: ‘Foc!’.
Este acelaşi cadru, replicat exact, iar Quentin a vrut morţiş să ţină el camera la cadru, a fost fantastic! Are fiul meu, Andrea, filmarea întregii scene.
Ca să închidem cercul unei cariere de peste 60 de ani, aveţi regrete în privinţa unor filme ce n-au ieşit aşa cum v-aţi fi dorit?
Ar fi destule.
Uite, de exemplu, filmul care s-a proiectat în Dracula Film Festival pentru a-i sărbători aniversarea, Fuga del Bronx [Escape from the Bronx, 1983], care nu e unul să-mi placă în mod deosebit. L-am făcut la vremea sa doar pentru că primul film din serie [1990: The Bronx Warriors, din 1982, care deschide seria The New Barbarians al lui Enzo G. Castellari – n.r.] s-a bucurat de un extraordinar succes în Statele Unite şi atunci producătorul a vrut să o continue imediat.
Ce a urmat n-a fost chiar asa de reuşit, ţinând cont că, de exemplu, în Australia se făceau filme de genul ăsta mult mai bune, cum ar fi seria Mad Max.
Vorbind în general, sigur că, dacă accept să regizez un film, atunci vreau ca acesta să fie, în final, unul foarte bun. Asta nu înseamnă că mi-a ieşit întotdeauna şi nu neapărat din vina mea.
Ceva amintiri frumoase care vă vin repede în minte acum?
Am amintiri foarte frumoase legate de două filme de-ale mele, pe care, dacă aş putea, le-aş face din nou din perspectiva experienţei mele actuale.
Primul este Ettore lo fusto [Hector the Mighty, 1971], un film despre Războiul Troian, tratat în cheie comică.
Foarte mulţi actori valoroşi au jucat în filmul acesta, de la Vittorio De Sica la Giancarlo Giannini. Ne-am distrat foarte tare la filmări, iar lui De Sica i-a plăcut în mod special, fiindcă am ajuns să ne uităm unul la altul la finalul fiecarei scene şi să ne întrebăm: ‘E bine?’. ‘E bineeee!’ Dacă nu… mai trăgeam o dublă!
Celalălt film care-mi vine în minte acum este La battaglia d’Inghilterra [Eagles over London, 1969], unde aş repeta experienţa filmărilor, pentru că atmosfera a fost atunci de-a dreptul fantastică, în mod special datorită geniului lui Emilio Ruiz, care era responsabil de miniaturi şi de efectele speciale.
Am inventat atunci o grămadă de elemente de recuzită.
Eu desenam schiţele, i le arătam lui Emilio şi îi spuneam exact la ce serveşte fiecare din ele, cum să zboare avioanele şi-aşa mai departe, iar Emilio putea să aducă la viaţă tot ce-mi trecea mie prin cap.
Am colaborat excepţional! Chiar şi în ziua de azi vizionez cu plăcere filmul, e la fel de proaspăt ca atunci cand l-am filmat.
Aţi avut o viaţă plină într-o cinematografie italiană efervescentă în anii ’70-’80. Care vă este opinia referitoare la cinema-ul contemporan destinat entertainment-ului?
Din păcate, eu nu mai merg la cinema să văd filme italiene.
Nepoata mea a fost de curând la nişte filme americane cu buget mare, filme de aventuri care sunt foarte diferite de ce facem noi în clipa de faţă.
Nu prea cred că noi, italienii, mai suntem capabili să realizăm filme de mare anvergură, cu toţi banii pe care i-am avea la dispoziţie. N-am văzut nici măcar un singur film italian în ultima vreme care să-mi atragă atenţia.
Dar, cine ştie? Poate lucrurile se vor schimba, habar n-am…
Foto: Dracula Film Festival
