“ARGO” (2012, r: Ben Affleck)
Thriller-ul politic ce a reuşit performanţa să recolteze acum 10 ani aproape… 100 de premii, printre care Oscarul, Globul de Aur şi BAFTA pentru cel mai bun film al anului, are ca subiect operaţiunea “Canadian Caper”, iniţiată de CIA în cooperare cu guvernul canadian, în urma căreia şase diplomaţi americani, ce evitaseră capturarea de către militanţii islamişti în timpul invadării Ambasadei SUA din Teheran pe 4 noiembrie 1979 (criză survenită ca urmare a deciziei administraţiei Carter de a-i acorda azil şahului) şi găsiseră adăpost în casa Ambasadorului Canadei, au fost exfiltraţi cu succes din Iran în ianuarie 1980 de către agentul operativ Tony Mendez ca… echipă de producţie cinematografică canadiană care vizitase, chipurile, ţara pentru a prospecta locaţii pentru viitorul ei film SF.
Scenariul se bazează, în parte, pe “Master of Disguise: My Secret Life in the CIA”
Scenariul se bazează, în parte, pe “Master of Disguise: My Secret Life in the CIA”, cartea autobiografică din 1999 a lui Mendez (acesta avea să publice în anul premierei filmului o alta, “Argo: How the CIA and Hollywood Pulled Off the Most Audacious Rescue in History”), precum şi pe articolul “The Great Escape”, scris după desecretizarea informaţiilor de către Joshuah Bearman şi publicat în 2007 în revista lunară “Wired”, şi urmăreşte în paralel într-un mod deosebit de inteligent două planuri: cel eminamente dramatic, preocupat de angoasele crescânde ale refugiaţilor americani şi ale gazdelor lor canadiene (expuse la rândul lor la riscuri enorme) şi cel de Thriller, cu accente involuntare comice generate de aparenta absurditate a soluţiei găsite de Tony Mendez (Ben Affleck), care trebuie planificată pe continentul nord-american cu deosebită grijă pentru detalii.
Dat fiind faptul că erau în joc vieţi omeneşti, crearea unei solide disimulări (la prima vedere absurde), cea de echipă de filmare, care să fie credibilă în faţa autorităţilor iraniene (asumarea rolurilor de către cei şase, setul de documente false, plasarea acţiunii într-un context public care să contribuie la eliminarea suspiciunilor) a presupus sprijinul Hollywoodului, care a venit benevol prin intermediul unui câştigător de Oscar (în 1969, pentru “Planeta maimuţelor”), make-up artist-ul John Chambers, cunoscut drept creatorul urechilor ţuguiate ale lui Spock în “Star Trek”, dar şi pentru colaborările cu Brian De Palma (“Phantom of the Paradise”), John Huston (“The List of Adrian Messenger”) şi George Roy Hill (“Slaughterhouse-Five”).
Încurajat de şeful său (Bryan Cranston – “Breaking Bad”), Mendez, împreună cu Chambers (John Goodman – “The Big Lebowski”) şi cu Siegel, un venerabil, dar activ producător din Cetatea Viselor (Alan Arkin – “Little Miss Sunshine”), înfiinţează o companie de producţie, aleg un scenariu de serie B, “Argo” (definit ca o aventură SF) pentru care plătesc un preţ modic şi dau comunicate în presa de specialitate (Variety, Entertainment Weekly) legate de un film pe care intenţionează să îl facă pe baza acestuia, care să fie în stil “Războiul Stelelor”.
Mai mult, îl cooptează în echipă şi pe faimosul artist de comics-uri Jack Kirby (Michael Parks – “Django Unchained”, “Tusk”), părintele în anii ’40 al lui Captain America şi co-creator împreună cu Stan Lee a multora din faimoasele personaje Marvel (X-Men, Hulk, The Fantastic Four) pentru a dezvolta storyboard-uri şi vizualuri care să poată fi arătate ca indiciu a cât de evoluat este procesul de pregătire al falsului “Argo”.
Asta e partea cu ‘viaţa bate filmul’, iar restul e… istorie (deşi au fost voci care au criticat minimizarea rolului crucial avut de canadieni în operaţiune).
Dată fiind stranietatea premisei, mai ales că s-a consumat în realitate, riscul era major ca pendularea între cele două planuri (ce implică un amalgam de dramă, comedie, suspans şi acţiune), de care vorbeam mai sus, să prezinte derapaje care să ducă rezultatul final în anonimat, doar că aici uimeşte calitatea excepţională a funcţionării tandemului scenarist-regizor: găsirea ECHILIBRULUI între toate aceste elemente, inclusiv între adevărul istoric şi componentele fictive.
“Argo” îşi merită din plin toate recompensele exact pentru acest echilibru, definit cu eleganţă şi discreţie.
Din punctul meu de vedere, dacă vorbim de actori care şi-au dovedit talentul şi în scaunul regizoral, această dorinţă de nu epata neapărat stilistic la nivel de masă este parcă mai vizibilă în cazul lui Ben Affleck (“Gone Baby Gone”, “The Town”) decât în cel al prietenului şi co-producătorului său la “Argo”, George Clooney (apropo de “Leatherheads” şi “The Monuments Men”).
În ansamblu, datorită conţinutului unei poveşti care, odată asimilată, nu mai creează o nevoie acută de revizitare, presupun că nu este un film de revăzut integral mai mult de una-două ori într-o viaţă de cinefil, însă “Argo” merită cu siguranţă păstrat în colecţia home cinema pentru scenele absolut delicioase care îi au ca protagonişti pe membrii trioului Affleck-Arkin-Goodman.
Detaliu interesant:
în 1981, la mai puţin de un an de la operaţiune, s-a făcut un film de televiziune cu acelaşi subiect, rămas obscur, “Escape from Iran: The Canadian Caper” (r: Lamont Johnson), centrat însă, spre deosebire de “Argo”, aproape exclusiv pe rolul diplomaţilor canadieni şi, în primul rând, pe cel a Ambasadorului Ken Taylor în salvarea americanilor, cărora le şi atribuie meritul principal.
