Și atunci când te joci deasupra restricțiilor și nu te ține nimic, începi să zbori și atunci captivezi.
Punker prin natura sa, Killa Fonic este un artist ce poate fi cel mai ușor definit ca fiind iubitor de hip-hop, de filme și de personaje, acesta explorându-și constant sinele pe care îl lasă în văzul lumii.
Întorcându-ne puțin în trecutul nu atât de îndepărtat, căci 2015 pare că a fost ieri, vorbim despre anul în care Killa Fonic, alături de trupa în care activa, Șatra B.E.N.Z, și producătorul Lu-K Beats, prezenta publicului românesc muzica trap. Pentru cei late to the party, trap-ul reprezintă o ramură a muzicii hip-hop, o combinație de beat-uri specifice cu muzică electronică,
Dance, dub și orice alt stil ce se poate face plăcut lângă ele, hard rock de exemplu. În 2019 Killa a ales să fie complet artist solo, însă albume a tot oferit încă din 2016: 9 pachete muzicale, însoțite de 9 personaje artistice, cu influențe diferite, dar majoritar unite prin gangsta rap și trap.
Ultimul său material, Osvaldo, are iz de Tupac la începuturi, miros și gust de jazz și eticheta de plecare către univers, fiind un tribut către tatăl său, de unde și tema constantă a pieselor despre diferența dintre generațiile vechi și noi. Dar cred că cel mai bine faceți cunoștință cu artistul și muzica lui Killa Fonic prin cele ce urmează…
Pentru că există posibilitatea ca nu toți cei care vor citi acest interviu să te cunoască și pentru că ești pasionat de filme, aș vrea să descrii, în mare, storyline-ul filmului inspirat de viața și cariera ta. Cum s-ar numi, dacă ar fi un musical, dacă ar fi alb-negru sau color… sau te poți folosi de filme deja existente.
Odată o prietenă m-a provocat să îmi descriu viața cu un singur film și primul care mi-a venit în cap a fost Familia Addams. Cred că a început așa… eu am crescut într-o curte militară din Ploiești, gard în gard cu o unitate militară. Acolo erau două blocuri cu istorie, construite în 1902, iar în acele apartamente stăteau numai gradele înalte din cadrul militar.
În cazul meu, bunicul a beneficiat de un apartament, mama a crescut acolo, apoi eu… am fost într-o comunitate, dar nu neapărat într-un spirit militar. Blocurile astea, fiind din 1902, într-o curte cu foarte mulți castani, vara îți dă un aer de poveste, călduros, de pădure, însă iarna, când copacii sunt goi, e fucking creepy, oamenii trec și au frică să se uite către curte. Arată chiar ca în Familia Addams, pare că e și norul deasupra.
Am fost fascinat rău de tot de Familia Addams și de zona asta de misterios, mistic, și nu doar de acest film, dar şi de cam toată influența lui Tim Burton, tot ce a însemnat el, şi chiar și de serialul Twin Peaks. Nu am fost un copil dark, dar mi-am văzut viața un pic mistică în felul ăsta. Ai văzut cum era Familia Addams, e o fericire acolo, nu sunt pe emo, sunt mulțumiți cu cine sunt.
Deci aș putea să zic că începe cu Familia Addams, apoi devine un Goodfellas, dar mult mai cuminte, pentru că în familia mea am avut niște membri care au activat în afara legii, ca să zic așa, și am auzit tot felul de povești. Am avut norocul că părinții mei au fost curați mereu și m-au crescut cu alte valori și am știut să îmi iau doar inspirația din alte zone. După, viața a devenit un Forrest Gump, încă este, deși dintr-o dată devine SF, ceea ce Forrest nu e niciodată, pentru că alerg întruna și încerc lucruri.
De exemplu, acum doi ani, am descoperit că știu să călăresc bine și am învățat în doar 4 ore, ceea ce e aproape imposibil, și atunci am alergat cu acel cal, am făcut galop singur. Și de atunci am fost vreo 7-8 luni constant, de luni până vineri, la călărie, stăteam mai mult pe cal decât în picioare. Îmi place să redescopăr, să deschid chestii în ADN-ul meu, să mă duc în alt teritoriu complet.
Multe videoclipuri de-ale tale sunt foarte cinematice, sunt gândite de tine, au o poveste în interior și te-aș întreba: ce face o poveste captivantă?
E o întrebare bună asta. Nu mă gândesc niciodată așa când scriu. Poate îl cauți în subconștient, dar în rest nu spui: acum trebuie să scriu o poveste care trebuie să captiveze oamenii mai rău ca niciodată. Nu faci așa, dar totuși îți dorești să fie bărbia până la sol, de la început pănă la sfârșit, cu toții își doresc asta, sunt sigur, chiar dacă unii nu admit.
De obicei pleacă din joacă și din nevoia de a sparge restricțiile, de orice natură ar fi ele. Și atunci când te joci deasupra restricțiilor și nu te ține nimic, începi să zbori și atunci captivezi. E mai important cât de sus zbori decât amprenta pe care o lași.
E important cum te face pe tine să te simți în primul rând.
Da, doar despre tine e vorba, ceilalți sunt spectatori. Sunt mulți care poate nu pleacă de la ideea ca povestea să fie captivantă, dar vor să fie istorică sau să lase o mare amprentă și cu cât e mai mare această nevoie, cu atât crește posibilitatea de a zbura.
Ai vreun mit, poveste, legendă favorită? Foarte multe lucruri pe care le auzim azi sunt reinterpretări ale poveștilor originale, inclusiv reclamele.
Eu cred că toate miturile și mitologiile sunt adevărate, cred în tot. Cred că se încearcă să se reinterpreteze și cumva să se reseteze ele, în alte moduri sau scopuri, care sunt utile motoarelor de vânzare.
Și societății până la urmă, pentru că te poți regăsi în ele.
E o mare piață și societatea. Am mai multe povești preferate, dar nu mă pot identifica doar cu una. De exemplu, am fost ferm convins că eu, în viața anterioară, am fost de origini arabe și de câteva luni de zile sunt convins că nu e așa, că de fapt am origini amerindiene și nu numai.
Ai compus piese și pentru filme, pentru Teambuilding și Miami Bici. Cum se diferențiază procesul creativ pentru o piesă de sine stătătoare și pentru una dintr-un film?
Nu e nicio diferență, pentru mine. În sensul în care inspirația… când te uiți la film, e ca și cum ai privi altă viață, a altcuiva, și te inspiri. Oricum nu ne inspirăm doar din viața noastră, vedem și chestii din exterior. Când scriu, n-o caut în termeni de official soundtrack, încerc să captez starea filmului, emoția. Soundtrack-ul oficial e diferit de coloana sonoră și asta încerc să spun, că încerc să tratez muzica ca pe coloana sonoră, să meargă bine în orice parte a filmului. N-o gândesc la stadiul celebrativ, spargem șampanii etc.
Ce este creativitatea pentru tine, este o sclipire sau un mușchi care trebuie antrenat?
Clar e un mușchi care trebuie antrenat. Poți să creezi lucruri foarte mici, cum poți să creezi lucruri foarte mărețe, iar pentru cele mărețe îți trebuie niște antrenament, clar. Sclipirea vine natural, odată cu conștiința cred.
Dacă ar fi să poți face muzică pentru orice regizor de film sau pentru un film anume, să refaci muzica, care ar fi acela?
La capitolul ăsta sunt mai mulți regizori care mă atrag foarte mult, dar l-aș alege pe Quentin Tarantino. Și ca filme e foarte greu, dar aș oscila între Jackie Brown și Pulp Fiction, dar și Reservoir Dogs. Între astea trei, care nu sunt neapărat preferatele mele, și Inlorious Basterds ar putea fi printre ele. Ar fi prea tare să fac o coloană sonoră pentru unul dintre filmele astea. Dacă găsesc lampa aia, asta ar fi una dintre dorințe.
Ai lansat un nou album, Osvaldo, un album tribut pentru tatăl tău, cu un sound jazzy și foarte liric. De la ce piesă a plecat acest proces de creație? Introdu-ne un pic în concept.
Albumul ăsta a plecat de la câteva piese pe care le aveam deja compuse. Mie, după ce fac un album, îmi place să uit ce am făcut până acolo, poate doar să păstrez câteva elemente și încerc să, mă reinventez e un cuvânt prea mare, dar încerc să mă resetez, ca să spun așa, și să văd cum pornesc, din nou. Aveam câteva piese care erau deja parte din acel reset după albumul Terra Vista, eram foarte încântat de ele, ulterior s-a întâmplat episodul cu tata, să plece dintre noi, în primăvară, și într-o zi am simțit că trebuie să fac asta.
El ar fi trebuit să fie un Elvis al României, dacă s-ar fi apucat de muzică, însă el a trăit alte vremuri, în care te împingeau ai tăi să faci o muncă sigură. Încă se întâmplă chestia asta de fapt, în loc să riști să investești în ceva ce iubești, big mistake. Am început să compunem în direcția asta, gândindu-mă la influența și rapul pe care îl asculta tata. Asta m-a făcut să mă duc într-o zonă mai clasică de hip-hop, îmbrățișând și jazzul, pentru că ador să-l fac, mi s-a părut că se potrivește și că suntem în aceeași zonă contemporană.
Trap-ul a venit și el inevitabil, că sunt câteva elemente de trap pe album, dar și la astea cred că se poate observa foarte bine că e o diferență între abordare, energie lirică, e diferit față de ce făceam anterior pe zona de trap. Și am încercat să îi satisfac toate poftele tatălui meu în zona de hip-hop, pentru că el era foarte vast, asculta foarte multe genuri și cânta foarte multe stiluri, de unde cred că am și moștenit latura asta cameleonică, care nu e neapărat o latură. Mi-am imaginat cum i-ar plăcea lui să sune un album hip-hop, pentru că n-am păstrat un raport comunicativ, spre deloc.
El a fost prezent până la vârsta de 8 ani, ulterior ai mei au divorțat și noi ne întâlneam foarte rar, dar întâlnirile erau de mare impact. Comunicam puțin, de-asta zic mai mult de intuiție, dar cred că l-am canalizat foarte mult, la modul că…este o piesă care începe și auzi o voce care spune Numele meu e Osvaldo. Aia e vocea mea, eu simt că l-am canalizat pe tatăl meu când am tras vocea și simt că e vocea lui, simt că e el care spune chestia asta și e fun. Am încercat să fac tot ce puteam să fac pentru albumul ăsta, pentru el ca tribut.
Spuneai într-un alt interviu că “Eu-s foarte atent la cum îmi expun sentimentele în piese“. Uitându-te acum la tot rezultatul, întreg albumul, ți-ar fi plăcut să fii mai vulnerabil în versuri?
Nu. Poate să îmi dea un aer narcisist chestia asta, dar eu sunt foarte mulțumit de cum a ieșit.
Dar mi se pare că e și un soi de acceptare acolo, că poate tatăl tău nu a fost mereu prezent, însă tu îl apreciezi foarte mult pentru ce a fost el și vrei să îi aduci un tribut. În general avem tendința să ne blamăm părinții, că poate nu ne-au crescut cum trebuie sau nu ne-au oferit anumite lucruri.
Ce tare, da, absolut. Eu, chiar și în timpul funerarului său, i-am celebrat moartea, nu l-am jelit deloc, i-am fost suporter, de pe margine, în ascensiunea sa către nivelul și dimensiunea următoare și l-am simțit, și l-am și văzut.
Spuneai la un moment dat că ai crescut cu muzică foarte vastă, care e prima ta amintire cu muzica sau cu muzica hip-hop?
Lambada. Dacă ne întoarcem și mai înapoi, când eram în fașă, ai mei îmi cântau, el la chitară, mama a doua voce. Cântau și eu nu adormeam, dar nici nu plângeam, iar dacă se opreau, făceam urât, eu voiam doar să aud cântat, dar nu-mi aduc aminte nimic, îți dai seama. Ce-mi aduc aminte, e că abia mergeam și mă țineam de pat și auzeam Lambada și îmi plăcea mult acordeonul ăla cum suna. Mama mi-a zis că și dansam, so e fucking Lambada.
După, Michael și Prince, la început eram atât de mic, încât nu făceam diferența între ei doi și ziceam că sunt unul și același. Pentru mine amândoi erau Michael și mă întrebam de ce Michael aici e un pic mai urâțel, are barba aia, e mai mic, e de culoare? Și după îl vedeam pe Michael și era diferit. Și cu muzica hip-hop, tata avea o bibliotecă plină de casete, avea N.W.A., tot ce însemna West Coast și niște trupe din Houston, Geto Boys, Outkast avea foarte mult, UGK a fost o influență foarte mare în muzica mea, avea un vecin caseta.
Muzica West Coast, ăla a fost primul hip-hop cu care am interacționat, d-asta există ceva din stilul ăsta pe albumul Osvaldo. Spre exemplu, din hip-hopul clasic, dacă încerci să identifici cu muzica din State, că acolo se dă ora să zicem, albumul ăsta migrează mai mult spre zona de West Coast decât zona muzicală hip-hop East Coast, care e foarte diferită.
Sunt piese de pe Osvaldo care îmi amintesc și de 2Pac la începuturi.
Da. Avem o piesă care se numește 2Pac Familia, care e pe varianta Deluxe, cu Puya, Cabron, și vorbim despre influența lui asupra muzicii noastre, e tare rău.
Ce au jazzul și hip-hopul în comun? Apropo de sound.
Jazzul poate sta, chiar dacă nu o face în ordine ierarhică, poate sta la rădăcinile hip-hopului. Repet, hip-hopul nu se trage din jazz neapărat, dar de asta merg atât de bine. Jazzul este un copac și hip-hopul este o creangă foarte mare, care pleacă din jazzul ăsta și mult mai multe stiluri, de fapt.
Ești un artist foarte versatil, atât din punct de vedere muzical, cât și ca imagine. Fiecare album vine cu un nou personaj, chiar și din punct de vedere vestimentar. Când ai început să te exprimi prin haine?
Sunt două momente pe care mi le aduc aminte. Primul, aveam 6 ani și am rugat-o pe mama într-o seară, în care trebuia să ieșim toți trei, să mă îmbrac singur, să îmi aleg singur hainele, iar ea m-a lăsat.
M-am dus la dulăpiorul meu și mi-am ales niște blugi Levis albaștri, clasici, o geacă de blugi tot Levis, tot în albastrul acela clasic 80’s, și cu un hanorac gros, atenție, hanorac pe dedesubt, care atunci, era o combinație weird, I was ahead se pare. Și am ales și niște adidași albi, nu erau nicio firmă și atunci mi-am dat seama că îmi place să îmi asortez hainele.
Când eram foarte mic, mama mă îmbrăca în foarte multe personaje, când aveam musafiri, eu și cu verișoara mea interpretam diferite personaje, cântam, dansam, imitam. A doua etapă a fost în clasa a cincea, aveam 12 ani, 6 ani mai târziu, m-am dus la școală în niște pantaloni largi în carouri, cu bocanci, aveam o pălărie de cowboy și o geacă largă, care îmi venea până la genunchi… haos, îmi aduc aminte și acum. Am multe poze cu mine îmbrăcat și de cartier, dar și ciudat, așa am fost mereu.
Mai e relevantă diferența dintre masculin și feminin în haine sau ar trebui să fie totul unisex?
Nu e chiar totul, nu cred că totul. Evident că sunt doar pentru feminin, rochii sau fuste, dar depinde, la fuste e discutabil. Sunt elemente care arată foarte bine pe o femeie, pentru că sunt gândite pentru a exprima feminitatea, ca și la bărbați, costumele elegante arată foarte bine pe bărbați, mai bine pe bărbați decât pe femei, cum și pe voi arată mai bine pe voi rochiile decât pe noi, c’mon.
Sunt elemente pe care le putem purta în comun, dar să nu ne ducem în extreme. Dacă eu port ceva și tu nu știi dacă l-am luat de la mătuși-mea sau l-am cumpărat eu, atunci nu e bine, dar pot să iau ceva pe mine și să te ducă cu gândul la complet altceva.
Ai vreun fashion icon care te inspiră? Sau cel puțin e un fashion icon pentru tine.
Nu. Câteodată am impresia că am, dar nu. Spre exemplu am zis, ah, David Bowie e tatăl meu surogat, dar mi-am pus întrebarea câte ținute știu eu de la David Bowie? 3, 4, nu știu nimic, nu e niciun exemplu pentru mine. Îmi iau de peste tot inspirația, nu am așa una, două, trei referințe, am mai multe. Aș vrea să punctez chestia asta, că poate lumea se gândește că eu mă îmbrac pe referințe, which is not. Inspirația funcționează diferit, nu trebuie neapărat să zic că văd haina aia și o caut identică sau în stilul ăla.
Mi se mai întâmplă așa, că e natural, dar de cele mai multe ori cauți. De exemplu, dacă te gândești la tine ca un personaj din Marvel, cum ai vrea să fii costumat? Tu știi, vin inspirațiile încă de când erai mic, din desene animate, dar tu singur o să-ți imaginezi ce o să arate mișto pe tine. Nu vezi ah, David Bowie e îmbrăcat așa, eu trebuie să mă îmbrac ca el, fuck that shit.
“Pofta de a crea ceva nou, de a ajunge mai departe e nesfârșită“, spuneai în alt interviu. Ce înseamnă pentru tine succesul?
Succesul pleacă unde te simți împlinit cu tine și dacă faci ceva ce oferă valoare și celorlalți din jur și primești confirmare, gata, ăla e succesul, perfect. Dar în primul rând, trebuie să te simți tu în succes cu tine, să nu cauți în afară, ce e acolo va veni ca o confirmare, ca un boomerang.
Deci nu e un punct anume, e un feeling?
Da.
Cum îți păstrezi curiozitatea?
Nedorindu-ți să mori, eu nu pot să o percep altfel. Dacă îmi imaginez cum ar fi să-mi pierd curiozitatea, înseamnă că mi-aș dori să mor, să mă sinucid. Cred că e în esența noastră, în conștiință, în sufletul nostru să cercetăm. Sunt oameni care cercetează mai puțin decât ceilalți, pentru că au un alt ritm de confort, așa l-aș numi. Unii sunt prea confortabili, unii aleargă prea repede și sunt prea disperați și vor prea mult din prima și ar trebui să lași lucrurile să fie, pentru că totul e deja în noi, în sinele nostru, d-asta nu trebuie să ne zbatem pentru lucruri, doar flow with it și cu perseverență, clar.
Care sunt riscurile unui trendsetter?
Să creadă că e trendsetter și să nu fie. Dacă te consideri trendsetter, există riscul să nu fii.
Și dacă ești pe bune trendsetter?
Atâta timp cât îți trăiești viața ta și nu trăiești din părerile altora, nu există niciun risc, pentru că poți veni mereu cu un alt trend, on and on motherfuckers. Și în caz că cineva zice ah, a venit ăsta cu ceva monstruos, ne obosește, lasă că mâine vin cu altceva.
Pentru că vorbim de procese și personaje, n-am putut ignora un comentariu lăsat la un interviu mai vechi care spunea Killa, cânți atât de întunecat, dar vorbești atât de blând în realitate, cum îți alternezi the dark and the light side?
Killa cânta întunecat.
Era un comentariu mai vechi, ce-i drept.
Killa cânta, dar nu mereu, întunecat. Își exprima întunericul tot prin lumină. Chiar și cele mai triste piese ale mele nu te aduc într-o stare de jale, e ca un medicament, un analgezic.
Deci e un echilibru.
Da. Îmbrățișez ambele părți, în timp ce păstrez un simț al responsabilității, iar responsabilitatea trebuie luată doar cu inima și nu cu mintea, niciodată.
Responsabilitate față de…?
Dacă accesezi darkness-ul, trebuie să știi că ai o responsabilitate și nu poți să te joci. Ah, da, le îmbrățișezi, e bine, azi ești rău, mâine bun, nu e chiar așa. Ești amândouă, dar trebuie să ai un simț al controlului de sine, să conștientizezi că nu e de joacă.
Ce ți-ai dori să simtă oamenii când îți ascultă albumul?
Să simtă că ascultă un album hip-hop impecabil și complet, sincer e tot ce îmi doresc. Mai departe, cum îl traduc ei în sinele lor, e treaba lor, tocmai d-asta nu dau nici detalii foarte precise despre tata. Nu am specificat cine e Grigore Săraru, o să fac asta la un moment dat, dar, știi, decât să-i bag foarte concret în povestea mea personală, familială, prefer să îi las să fill the blanks cu ce își doresc ei să pună acolo.
La ce să ne așteptăm de la viitoarele momente live din 2023?
În 2023 îmi doresc și o să vin cu un set dublu, adică un set așa cum a fost până acum și un set secundar, care va fi cu instrumente și cu backing vocals și fără voci pozitive pe track. Am început deja să abordez asta, mă refer la a cânta doar pe negativ, asta fac oricum, dar în concertele astea de hype așa se poartă, în hip-hopul ăsta de azi, în trap, sunt piese de trap care n-ai cum… ar suna tristuț, oricât de bine ai performa.
Eu am făcut asta la Emotiv Munteana și am avut setup-ul din studio și am cântat doar cu vocea, am avut autotune-ul, dar eu am livrat, sunt destul de mândru de cum mi-a ieșit acolo pentru că mi-a ieșit exact ca pe album, așa se aude, dar dacă nu faci așa, încerci să cânți corect peste vocea ta sau încerci să o acoperi, să îți scoți plămânii afară peste pozitiv. Eu anul ăsta vreau să mă duc un pic mai spre clasic.
Interviu de ALINA BĂLAN
Foto © Bragovski | Blue Experiment
