CINEMA | Interviu cu producătorul SAÏD BEN SAÏD – Un francez la curtea lui Polanski, Verhoeven şi Cronenberg
Paul Verhoeven, Brian De Palma, David Cronenberg, Roman Polanski, Walter Hill, André Téchiné sau Ira Sachs sunt doar câţiva dintre marii regizori cărora francezul de origine tunisiană SAÏD BEN SAÏD le-a produs filme, majoritatea recompensate cu distincţii prestigioase, indiferent că ne gândim la Maps to the Stars, al lui Cronenberg (Julianne Moore – Cea mai bună actriţă la Cannes în 2014), Synonyms, al lui Nadav Lapid (Ursul de Aur la Berlinale în 2019), Elle, al lui Veroheven (Globul de Aur pentru film străin în 2017) sau Bacurau, al lui Kleber Mendonça Filho, ce a primit în 2019 Premiul Juriului la Cannes.
Nu doar producător a peste 40 de filme, dar şi distribuitor al acestora, prin propriile sale companii, SBS Distribution şi SBS International, Saïd Ben Saïd a fost prezent anul acesta în România pentru a susţine un master-class în cadrul Festivalului Filmului Francez, astfel încât am avut şansa unui dialog relaxat cu el, faţă în faţă, la Institutul Francez, despre alegerile sale profesionale şi despre perspectiva lui asupra raportului dintre comercial şi artă în cinematografie.
Cum a putut deveni producător de film un inginer care a studiat la École Spéciale de Travaux Publics şi a lucrat la Regia de Apă?
În realitate, explicaţia e foarte simplă. Am fost dintotdeauna un cinefil şi, încă din adolescenţă, am fost un client asiduu al sălilor de proiecţie, în special a Cinematecii. Altfel, eu provin dintr-o familie de ingineri şi nu aveam niciun fel de cunoştinţe în lumea filmului.
Schimbarea de direcţie s-ar fi putut produce mai devreme, atunci când am încercat să fiu admis într-o şcoală de film din Franţa care se numeşte Femis, dar am eşuat, sau când am candidat la diverse job-uri pe diverse platouri de filmare, însă tot fără succes.
Până într-o zi, când am fost acceptat să lucrez la un canal de televiziune francez, M6, şi de-acolo a început aventura mea cinematografică. Şi cred că formaţia mea de inginer m-a ajutat într-un fel, întrucât este necesar să ai abilităţi manageriale, ori eu fusesem inginer pe şantier şi, în opinia mea… un şantier e ca un film.
Cu UGC [cunoscutul operator de cinematografe în Franţa şi Belgia – n.r.], am avut primele contacte încă de pe vremea ingineriei, dar m-am oprit timp de un an pentru a urma nişte cursuri de formare la Şcoala Superioară de Comerţ din Paris.
Am stat acolo vreo şase luni, până am fost acceptat în stagiul de la M6 în departamentul achiziţiilor de filme, unde am prins ceva experienţă în cumpărarea de filme de la distribuitori, şi de acolo am fost recrutat de UGC.
Ca parte a echipei UGC, ai produs filme semnate de regizori reputaţi, precum Alain Corneau, Barbet Schroeder sau André Téchiné, deci colaborarea funcţiona foarte bine. De ce ai simţit nevoia să îţi înfiinţezi compania ta?
Pentru simplul motiv că nu făceam neapărat filme pe care eu visam să le produc.
Cât am fost la UGC am învăţat enorm, a fost o experienţă formidabilă, dar, după aproape 12 ani acolo, am simţit nevoia să devin propriul meu patron şi să-mi creez compania mea de distribuţie, să fac filme pe care eu însumi mi-aş dori, nu doar să le produc, dar şi să le văd ca spectator.
De asta am înfiinţat societatea [SBS Productions]…
Ca spectator, spui? Păi obiectivul producătorului nu e să facă bani din filme?
Nu neapărat. Cel puţin în cazul meu. Uite, nu demult, soţia mea mi-a oferit cărticica unui scriitor şi poet român pe care nu-l citisem niciodată şi s-a întâmplat să îl cunosc foarte bine pe editorul lui, acesta fiind cel care îl publicase şi pe Julien Gracq [autor apropiat mişcării Suprarealiste conduse de André Breton – n.r.], dar şi pe mulţi alţi mari scriitori francezi… care nu face asta ca să se îmbogăţească.
El publică texte care se mulează pe sensibilitatea sa, cărţi pe care el însuşi simte nevoia să le citească şi pe care îşi doreşte să le expună şi publicului. Eu am o abordare oarecum asemănătoare.
Cu siguranţă nu e obiectivul meu principal să câştig mulţi bani, nu de asta fac meseria asta.
În cazul ăsta, spune-mi ce trebuie să aibă o poveste ca să îţi trezească interesul pentru a o vedea materializată pe ecran?
Produc două feluri de filme, unele care-mi sunt propuse de către realizatorii cu care lucrez mai frecvent şi altele pe care eu le propun realizatorilor, plecând de la idei izvorâte în general din cărţi sau din alte filme, deci adaptări livreşti sau remake-uri de filme. Dar, în ambele cazuri, plec de la dorinţa mea de a colabora cu un anume regizor.
Ca să exemplific, atunci când mi-am dorit să lucrez cu Paul Verhoeven i-am dat un roman pe care eu îl consideram apropiat sensibilităţii sale, fiind convins că va găsi în acea carte elemente care să îl intereseze şi, efectiv, aşa s-a şi întâmplat [filmul Elle, din 2016, al lui Paul Verhoeven si produs de Saïd Ben Saïd, nominalizat la Oscar, Cannes şi BAFTA, este bazat pe “Oh…”, cartea lui Philippe Dijan – n.r.].
Pe de altă parte, atunci când am lucrat cu un cineast precum Philippe Garrel [Saïd Ben Saïd este producătorul ‘Trilogiei Iubirii’ al lui Garrel: La jalousie-L’Ombre des femmes-L’amant d’un jour (2013/2017) – n.r.], el este cel care mi-a propus la un moment dat un film de inspiraţie autobiografică. În orice caz… I am a director’s driven producer.
Să vorbim atunci de regizori şi începem chiar cu Paul Verhoeven. Până la Elle, nu mai făcuse nimic notabil după revenirea în Europa, cu excepţia singulară a lui Black Book. Ce te-a făcut să îl investeşti cu încredere?
Când cineva e bun, rămâne bun. Nu cred că, în domeniul nostru profesional, dacă eşti slab ca realizator, poţi deveni extraordinar de bun, şi nici că, dacă eşti bun, ai putea face ceva îngrozitor de prost. Deci n-am avut nicio îndoială în privinţa lui Verhoeven.
În plus, ştiam că este disponibil, fiindcă avusese nişte idei care nu se materializaseră, şi că este sătul până-n gât de sistemul hollywoodian. Revenise în Europa cu o mulţime de proiecte de film în minte dar, pană în acel moment, ele nu ajunseseră în faza de a se concretiza.
Ştiind deci că, potenţial, ar avea timpul necesar, am luat rapid decizia să îl abordez.
Un alt regizor reputat cu care ai lucrat a fost Brian De Palma, la Passion, în 2012. Din ce mi-ai spus adineaori, fiind un remake, presupun că a fost ideea ta…
Când am plecat de la UGC, aveam două proiecte pe care voiam să le dezvolt neapărat, să produc filmul lui Roman Polanski, Carnage, şi să fac un remake după ultimul film pe care îl produsesem pentru UGC, cel al lui Alain Corneau, Crime d’amour.
În perioada în care mă aflam la Los Angeles în încercarea de a obţine finanţarea pentru Carnage, cineva mi-a spus că Brian De Palma este liber de obligaţii şi se află în căutarea unui nou proiect.
Atunci mi-am zis că al meu s-ar putea să-l intereseze, aşa că i-am trimis DVD-ul cu filmul [regizat de Alain Corneau]. Răspunsul a fost pozitiv şi, într-un timp nu foarte îndelungat, am început filmările la Berlin.
Carnage, ce a avut premiera în 2011, a reprezentat unul dintre primele filme pe care le-ai produs prin compania ta, SBS Films. Doi ani mai înainte, ai fost unul dintre semnatarii scrisorii de susţinere a lui Roman Polanski, atunci când a fost arestat în Elveţia. Spune-mi câteva cuvinte despre relaţia ta cu Polanski.
Când m-am angajat la UGC, în 1999, i-am scris lui Polanski o scrisoare în care îi ziceam că mi-aş dori să lucrez cândva cu el.
Era pe cale să termine montajul la The Ninth Gate şi m-a invitat să dejunăm la studioul de post-producţie, care îşi avea sediul în Place de Clichy din Paris. Am luat masa, am stat de vorbă şi ne-am înţeles foarte bine, astfel că, după aceea, am rămas o perioadă în contact, îi scriam cu regularitate şi, la fel de prompt, îmi răspundea.
Câţiva ani mai târziu, vreo opt sau nouă, i-am produs lungmetrajul dramaturgei Yasmina Reza [Chicas, din 2010, drama cu Emmanuelle Seigner şi Carmen Maura, o adaptare a propriei sale piese de teatru, Une piece espagnole – n.r.], autoarea Zeului măcelului, şi ea mi-a dezvăluit existenţa unui proiect de film după acest text celebru al ei, cu întrebarea dacă mă interesează să mă implic.
Deci datorită Yasminei am reintrat atunci în legătură cu Roman Polanski şi am ajuns apoi să produc filmul. Între timp, când eu eram pe punctul de a părăsi UGC, Polanski a fost arestat înainte de a-şi ridica premiul la festivalul de la Zurich.
I-au dat drumul în iulie 2010 dar, din octombrie 2009 şi până atunci, au existat un număr de petiţii pentru eliberarea lui, semnate de o mulţime de oameni, precum Scorsese sau Lynch, printre care, evident, m-am numărat şi eu. Am început să lucrăm efectiv la film după ce trecuse deja ceva vreme de la acel incident.
Filmările la Carnage s-au desfăşurat în Paris şi New York. La fel, cele de la Maps to the Stars, al cineastului canadian David Cronenberg, s-au realizat cu participare de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului. Care sunt particularităţile co-producţiilor ce au şi o parte americană?
Există un tratat de co-producţie între Franţa şi Canada, care conferă avantaje ambelor părţi, în schimb nu există vreun acord de acest fel cu Statele Unite sau între Canada şi SUA…. iar asta înseamnă că filmările în America au trebuit realmente reduse la minimul strict necesar.
Maps to the Stars e scris de un autor numit Bruce Wagner, care e american, şi asta din start a creat probleme punerii cap la cap a schemei de co-producţie. A fost nevoie să găsim neapărat un co-producător german, întrucât Germania are un acord de co-producţie cu Canada, ce permite ca filmul să fie considerat european chiar dacă scenaristul e american.
După aia, am fost obligaţi să ne limităm la maximum o săptămână de filmări în Statele Unite din raţiuni financiare, ca să nu pierdem subvenţiile canadiene… da, chiar aşa a stat situaţia. Am filmat câteva zile la Hollywood şi tot restul, interioarele mai ales, la Toronto.
E complicat să lucrezi cu David Cronenberg?
Absolut deloc, pentru că este un cineast care ştie exact ce vrea şi, mai ales, ştie exact ce nu vrea. E un mare artist şi, dincolo de asta, o persoană extrem de simpatică.
La începutul anului viitor începem împreună lucrul la un nou film, care se va numi The Shrouds, cu Vincent Cassel şi Léa Seydoux.
Dar nu ţi s-a întâmplat să ai şi experiente mai puţin faste cu regizorii?
Sincer, nu prea. Sunt de obicei foarte atent înainte de mă angaja să colaborez cu cineva. Asta mi se pare foarte important… ca relaţia dintre regizor şi producător să funcţioneze cum trebuie.
Pentru că, dacă nu eşti suficient de atent la început, rişti să îţi ruinezi cel putin un an din viaţă datorită neînţelegerilor profesionale în realizarea unui film.
În cazul lui Walter Hill înseamnă că a trebuit să fii atent de două ori, fiindcă este şi regizor şi producător…
Da, însă atunci când a lucrat cu mine era numai regizor, nu a avut nicio legătură cu producţia filmului. În realitate, nu a făcut decât să transpună în film script-ul unui scenarist american [The Assignment, Thriller-ul din 2016 cu Michelle Rodriguez şi Sigourney Weaver – n.r.].
De altfel, m-am înţeles foarte, foarte bine cu Walter. Sigur că The Assignment nu este unul dintre cele mai bune filme ale lui, dar mi-am dorit enorm să fac un film cu el, pentru că îl admir nespus ca cineast pentru producţii ca Southern Comfort, Streets of Fire sau The Warriors…. ca să nu mai vorbesc de Extreme Prejudice.
Plus că e un super-cinefil, am avut lungi conversaţii cu el pe diverse subiecte legate de filme. Ştiam că scenariul nu e chiar unul foarte bun, dar nu puteam refuza oportunitatea să produc un film de Walter Hill.
Şi a mai fost un considerent, l-am făcut… nu pe un buget de cinci milioane, ci pe unul de doar două milioane si ceva. Dacă ar fi fost mai costisitor, nu m-aş fi băgat.
I-am spus atunci: ‘Walter, tu n-ai să fii plătit, eu n-am să fiu plătit, Michelle Rodriguez nu va fi plătită… asta e singura cale prin care putem să facem filmul în bugetul ăsta, căci nu dispunem de cinci milioane’.
Ce-am vrut să subliniez cu acest detaliu e că, în cazul fiecărui film, caut un sistem de producţie adaptat, rentabil şi eficace. Caut să fie coerent şi economic.
Nu pot face continuu filme precum cel al lui Walter, însă, din când în când, îmi pot permite, totuşi, să mă aventurez… atunci când în prealabil am câştigat ceva bani din alte filme care îl preced.
Şi când, eventual, întrevăd şi o posibilitate de a câştiga bani dacă filmul se dovedeşte a fi, până la urmă, unul reuşit. În mare, cam ăsta e modul meu de funcţionare. Nu caut să mă îmbogăţesc din meseria asta, caut doar să trăiesc – să spun aşa – corect şi să fac filme pe care am eu dorinţa să le fac.
Cu pandemia rămasă, sperăm cu toţii, în urmă, ce lecţii a oferit această criză şi care au fost consecinţele mutării de nevoie a interesului de la cinema spre platformele de streaming?
Problema e că meseria noastră e în plin proces de mutaţie, tocmai datorită influenţei şi ponderii tot mai mari pe care aceste platforme o au în finanţarea filmelor şi ale tipurilor de filme care se finanţează… cele care se fac repede, care sunt foarte comerciale.
În condiţiile astea, filme de autor semnate de realizatori precum Jane Campion, Martin Scorsese sau Noah Baumbach ajung să se facă doar foarte puţine, dacă se fac cinci într-un an…. le ştii şi tu foarte bine.
Pandemia a contribuit la îmbogăţirea într-un timp scurt a platformelor şi a accelerat mutaţia, inclusiv la nivelul publicului consumator de cinema.
Mă refer la spectatorii ceva mai în vârstă şi nu la tinerii obişnuiţi deja cu acest tip de consum, deci la oamenii maturi care şi-au nuanţat comportamentul odată ce şi-au făcut abonamente ori au început să cumpere filme pe diverse suporturi pentru a le viziona în sistem home cinema.
Să nu uităm că unii şi-au schimbat chiar radical modul de viaţă mutându-se la ţară în timpul pandemiei şi, iată, dintr-odată, ne aflăm în clipa de faţă în situaţia de a fi nevoiţi să încercăm să le schimbăm din nou obiceiurile, cele recent dobândite, ceea ce este foarte, foarte dificil.
Paul Verhoeven, Isabelle Huppert şi SAÏD BEN SAÏD (foto: FB Academie des César)
Îţi trebuie o voinţă nemipomenită şi să fii extrem de inventiv pentru a dirija oamenii din nou spre sălile de cinema. Doar că, în profesia noastră, nu se inventează de obicei prea mult, aşa că producătorii ar trebui să accepte ideea ca filmele să ajungă pe aceste platforme ceva mai devreme. Cel puţin, unele dintre ele.
Ar mai trebui, de asemenea, încurajaţi oamenii să vină în cinematografe lăsând preţurile la bilete foarte jos în timpul săptămânii… în fine, să faci lucruri în direcţia asta, pentru că, altfel, spectatorii vor continua să rămână lipiţi de platforme şi dacă au apucat să îşi facă abonamente la Netflix sau la Amazon, mai greu e să îi determini să cheltuie alţi bani, în plus, ca să vadă filmele în cinematografe. Asta e părerea mea.
Interviu de IOAN BIG
