VUNK | În lumea poveștilor lui CORNEL ILIE (interviu exclusiv)

Cine a apăsat pe linkul aferent acestui material, cu siguranță îl cunoaște deja pe Cornel Ilie și cu siguranță își dorește să afle cu ce se mai ocupă.

Așadar, așa-zisa mea introducere despre cum poveștile sunt peste tot, de la imaginea brandului de săpun preferat, la cuvintele care mișună între două persoane despărțite de o masă și o cafea, și până la crezurile noastre despre cum a fost constituită lumea, sunt cam de prisos. N-aș mai avea loc să vă zic că poveștile au puterea de a ne face mai optimiști, de a ne detoxifia de energia negativă, atunci când sunt împărtășite, și de a ne învăța cum gândesc oamenii din jurul nostru.

Astfel, dacă punem așa mult accent pe povești, cu siguranță nu putem rata povestitorii, iar unul dintre ei este personajul, ați văzut ce am făcut acolo?, Cornel Ilie, cu care am stat, evident, la povești, despre viniluri, muzică românească, prejudecăți, creativitate, ficțiune și ce ar putea face lumea din jurul nostru mai bună. Bineînțeles că nu am evitat nici subiectul noii colecții de povești muzicale Vunk, adunate pe vinilul Vernisaj, și nici a concertului de pe 13 decembrie, de la Sala Polivalentă, la care vă așteaptă, ca să îl auziți povestind live. Sper că a ținut cineva numărătoarea, de câte ori am folosit cuvântul magic, că eu sigur nu. Așadar…

Care e primul vinil pe care ți-l amintești sau când te-ai întâlnit prima dată cu vinilurile?

Nu știu exact primul, primul, dar în casă la mine exista cultura asta a discului pe vinil, pentru că tata își cumpăra foarte multe. Majoritatea erau de muzică clasică sau de jazz, după care erau cele cu povești, Făt-Frumos din lacrimă, Capra cu trei iezi, toate acestea erau puse pe viniluri. Ușor, ușor am început, eu cu fratele meu Răzvan, care e mai mare decât mine cu 4 ani, să creștem o colecție de viniluri ale trupei Beatles.

Însă printre primele, în mod sigur că erau niște viniluri de muzică clasică. Acum îmi dau seama că țin minte foarte clar o colecție neagră, cu niște picturi pe copertă, Concertele Brandenburgice ale lui Bach, acum mi-am adus aminte că am informația asta în mine.

Cu ce instrucțiuni de utilizare vine un vinil, cum ar trebui ascultat?

În primul rând trebuie un ambient cât mai intim, dacă se poate să nu fie nicio bormașină prin bloc la momentul ăla, ar fi perfect. Altfel, eu l-aș asculta singur sau în maxim două persoane. Mi se pare că este un mod de a asculta muzică, ce presupune o intimitate anume, datorită sunetului pe care îl emite el. E și un ușor ritual de a asculta, când scoți plicul din copertă, apoi discul, și trebuie să umbli atent cu el, să îl pui frumos exact pe centru, să umbli ușor cu brațul acela cu ac.

Vinilul presupune timp, e de preferat să nu-l asculți în grabă, ci să intri într-o stare anume, chiar dinainte să înceapă să se audă muzica. Da, intimitate e cuvântul cel mai potrivit, asta trebuie să oferi și tu, și asta îți și dă la schimb ascultatul muzicii pe vinil.

S-a schimbat foarte mult în timp felul în care ascultăm muzică, crezi că a influențat și muzica în sine acest lucru?

Este influențată decisiv, de la felul de a face muzică, de a scrie muzica multor artiști, până la ce se caută la artiști în general. Cred că argumentul cel mai bun e că lumea nu mai ascultă artiști, ci ascultă playlist-uri.

Nu mai avem artiști preferați, sau generațiile care nu au prins perioada în care aveai idoli muzicieni nu mai înțeleg acea nerăbdare, să aștepți ca artistul tău preferat să mai lanseze un cântec sau un album, chiar dacă asta durează un an sau doi, și tu până în momentul ăla să stai să reasculți tot ce știai de la el și momentul în care apărea un cântec nou, să fii fascinat, să abia aștepți să ajungi acasă să îl pui ori pe casetă, ori pe vinil sau orice altă sursă, și să savurezi minutele alea în care descopereai cântecul nou.

Acum, faptul că social media este la îndemâna tuturor și a tăiat foarte mult din puntea asta de mister creată între artist și public, nu prea mai ai cum să ai nerăbdarea aceia să se întoarcă artistul tău preferat cu ceva nou, pentru că acum asculți un cântec nou de la el, apoi peste 5 minute intri pe Instagram și îl vezi că e la shopping undeva sau se spală pe dinți. Nu mai ai acea așteptare, când te întrebi oare ce face, ce-o aduce, ce-o fi făcut în timpul ăsta și ce-o fi scris?

Eu, cel puțin, îmi dau seama acum, retrospectiv, că așteptam să ascult ce fac artiștii mei preferați și asta, cumva, a influențat modul de a face muzică. Foarte mulți oameni fac muzică acum, pentru că, ei cred că știu ce vrea publicul, dar publicul nu știe ce vrea. Publicul primește ce i se oferă și alege. Dacă întrebi un public băi, ce vrei să asculți?, nu o să știe ce vrea. Publicului, în general, și mie, și ție, ne place să fim surprinși, nu să mergem să căutăm.

Acum sunt tot felul de playlist-uri, pentru diferite stări, pentru anumite ore, pentru birou, pentru toate momentele posibile și nu mai… sunt foarte puțini care fac muzică, de dragul de a face muzică.

Cumva, și muzica parcă s-a depersonalizat după îndepărtarea misterului ăsta dintre artist și ascultător.

Ca orice lucru sau inovație pe lumea asta, vine și cu bune, și cu rele. Faptul că acum ești la curent cu tot ce face un artist, că poți vedea mereu ce se întâmplă, că îl face puțin mai uman, aici vorbim evident de raportul ăla dintre artist și public, la nivelul ăla la care nu ai acces să îl întâlnești și în magazin. Adică, nu vorbim aici despre artiști români și public român, că noi ne întâlnim cu toții într-o benzinărie și stăm eu la pompa 2 și altul la 4.

Aici vorbim despre acel raport între artist și public care este aproape imposibil de întâlnit și chestia asta, social media, ok, ajută, dar pe de altă parte, s-a dus dintr-o posibilă aură pe care o aveai față de artiști în general, și aici mă refer și la actori, performeri de teatru, de stand-up, orice fel de artă. Până la urmă, răspunsul este tot la cel care livrează, tot la artist în sine, ce vrea să lase să cunoască lumea despre el sau cât pică în capcane… eu dacă postez mâine, am un cântec nou și îl postez, cu asta mă ocup eu, se presupune că d-aia sunt oamenii acolo.

Și pun un cântec nou, o să fie câțiva interesați, dar dacă pun că mi-am cumpărat o canapea sau am făcut o mămăligă, în momentul ăla e mult mai interesant orice aș face eu, albume, concepte… mămăliga aia. Și atunci începe lumea, dar are cocoloașe, dar eu o fac fără, și atunci, e greu să-i spun după să vină la spectacol. E complicat să gestionezi astfel încât să și păstrezi, și nu dintr-o sfidare sau aroganță, ci pentru a crea acea stare necesară sau un mister necesar.

Înaintea unui spectacol se stinge lumina, e o cortină, tocmai pentru a se crea o convenție tacită între public și artist. Asta nu prea mai există, e foarte greu acum ,,de pus cortină”.

Există și o anumită tipologie de public, care are impresia că artistul, influencerul etc. pe care îl are în față îi aparține, doar pentru că îi dă like-uri.

Da, pentru că are acces. Asta se reflectă mai grav și mai departe, pentru că doar pentru că are acces, își va spune părerea vizavi de orice, și o va spune oricui, în orice fel. Asta că vai, nu mai au artiștii mister e o chestie de moft, față de la ce s-a ajuns din punct de vedere societate, cu situația în care toată lumea are acces să își spună o părere și și-o spune, sunt puțini care se abțin. Și o spun cu autoritate, acolo e problema, de fapt, și e greu, câteodată trebuie să jonglezi foarte fin între situațiile astea.

Întorcându-mă la muzică și viniluri, vreau să te întreb, care e vinilul pe care îl ai, cu cea mai frumoasă poveste?

Asta mi-e greu să spun acum, care e povestea, pentru că cele mai multe dintre viniluri le-am obținut când eram mai mic, undeva până în perioada liceului, când începusem să colecționez și mă duceam în talcioc, la Vitan, la Obor, în anticariat, în orice fel de magazin de muzică sau tata, când pleca în străinătate, îl rugam să-mi mai cumpere câte un vinil și le căra săracul. Atunci când sunt mai multe și pui în bagaj sunt destul de grele. Din perioada liceului și până acum, de curând, nu am mai achiziționat, pentru că le aveam oricum strânse pe cele vechi, tata avea mult care ne-au rămas nouă.

Cea mai frumoasă poveste e cea a vinilului pe care tocmai l-am scos și pe care l-am ridicat ieri de la depozit, pentru că în sfârșit mi-am îndeplinit, se poate spune, un vis, mai mult decât o dorință sau un moft de a asculta muzica noastră pe suportul ăsta. Dar cred că povestea cea mai semnificativă e cea a discurilor primite moștenire, într-un fel spus, de la tata, pentru că vin dintr-o perioadă în care și eu învățam să ascult muzică, să o descopăr. Tot conceptul în sine de vinil e o poveste foarte frumoasă pentru mine, nu un disc anume.

Dacă tot ai menționat, să vorbim puțin și despre vinilul vostru, Vernisaj, la ce să se aștepte lumea de la el și cum să-l primească?

Vinilul, ca și concept al lui și de ce l-am lansat…noi am avut foarte multe duete de-a lungul istoriei noastre, începând cu 1999, sunt peste 20 și ceva de duete, în general cu artiste, și am vrut să le adunăm pe vinilul ăsta pe cele care se pretează cel mai bine la acest suport de a a asculta muzică. Am făcut o selecție a lor, iar pe o parte dintre ele chiar le-am reorchestrat, pentru a fi mai potrivite pe vinil.

Piesa Mi-e dor de tine, de exemplu, pe care o cântăm împreună cu Anastasia Sandu, este transformată complet, este făcută pe o structură de vals și este orchestrată de Andrei Tudor, este doar cu orchestră. Mai sunt două cântece, Stai lângă mine, care e cu Irina Rimes, și încă una, Secretul tău, cu cântăreața din trupa de metal Scarlet Aura, care și ele sunt orchestrate în rock simfonic. Ce să se aștepte lumea este să redescopere piesele astea, în ordinea în care sunt puse, în felul în care sunt reorchestrate, dar și așa cum se aud ele de pe aparatul ăsta, care are un farmec și dă o altă viață cântecelor.

Din acest motiv am ținut neapărat să lansăm muzica noastră și așa, pentru că piesele au o intimitate a lor, mai ales cele selectate pentru material. Albumul merge mână în mână cu spectacolul pe care îl punem în scenă, ocazie cu care îl și lansăm oficial. Ce ne propunem noi să naștem în oameni, merg foarte bine mână în mână.

Cum s-a schimbat Cornel Ilie de la primul, la ultimul album? Ca artist, ca om.

Eu nu mă iau așa în serios, nu stau să mă analizez așa, oare ce am făcut, unde putem să fiu mai bun, oare ce s-a schimbat între timp? Evident că intervine o anumită maturitate, care este necesară în timp și în felul în care abordăm textele, ce avem de spus, limbajul în care spunem, care este puțin diferit față de primele noastre cântece, însă miezul, spiritul, nucleul și focul care arde, ca să ne facă să spunem ceva, astea sunt nealterate.

Ca orice om, cu cât crește, începe să se tempereze puțin și să își dea seama că nu cine strigă mai tare și cu energie, înseamnă că spune mai multe sau spune și un adevăr, sau are dreptate, și încerci să dozezi în timp chestia asta, să încerci să înțelegi, de fapt, cum e mai înțelept să te exprimi. Până la urmă și cântecele, și muzica, e un limbaj pe care e important să îi dai toate șansele să fie înțeles de cel care îl ascultă. Nu cred în artiștii care se manifestă doar așa de dragul de a se manifesta, neinteresându-i dacă îi înțelege cineva sau nu, mai ales dacă sunt și talentați.

Eu cred că trebuie să dai șansa publicul să te înțeleagă și când îi vorbești, să îi dai toate uneltele prin care el să reușească să înțeleagă ce ai vrut tu să spui. Unii reușesc, unii sunt interesați, alții nu, alții te descoperă mai târziu, cum ni se întâmplă frecvent, să vină public foarte tânăr spre noi, sau mai mare, și să spună că abia acum au descoperit sau înțeles niște cântece pe care noi le cântam acum 10-15 ani, ceea ce pe mine mă bucură foarte tare, mi se pare flatant. Entuziasmul nu s-a schimbat, încrederea în schimb în mine este mult mai mare.

Dacă la început nu știam exact ce facem și era o inconștiență teribilistă, dar foarte entuziastă, acum cam știu ce se întâmplă, știu ce pot să fac, de ce sunt în stare, știu că pot și mai mult, știu că undeva în mine acolo sunt abia la jumătatea drumului, eu cu mine, câte mai am de descoperit. Cel mai important, ce nu s-a schimbat, pofta de joacă și bucuria de a cânta pur și simplu, eu pentru mine, pentru că, cine a fost la concertele noastre poate să spună chestia asta. Dacă se întâmplă să fie 5 oameni în față sau 50 de mii, bucuria și implicarea rămân la fel.

Noi când am început să cântăm, am început s-o facem pentru noi, neștiind că va exista vreodată un public care să ne asculte sau căruia să-i placă ce facem noi. Atunci, noi tot timpul suntem într-o joacă d-asta continuă, d-asta spun că nici eu nu mă iau în serios și nici nu ne dăm așa mare importanță, vai cântăm, întoarce lumea capul pe stradă după noi. Nu am o treaptă mai sus decât alții sub nicio formă, nici măcar față de alți colegi din industrie.

Spuneai la un moment dat că ai crescut cu muzică ușoară românească, cum ți-a influențat acest lucru modul de a crea?

Da! Aveau niște linii melodice foarte bune cântecele din perioada în care am crescut eu. Ulterior mi-am dat seama cât de excepționali erau compozitorii care orchestrau piesele, mai ales cei care o făceau cu instrumente adevărate, orchestră, și cât de nedreaptă este izolarea acelor oameni, doar pentru că ei știu să facă un anumit tip de muzică, sunt de-o altă vârstă față de ce se presupune că dorește să vadă lumea, ceea ce este complet neadevărat.

Eu mă mândresc foarte tare în momentul în care mă întâlnesc cu oameni cu a căror muzică eu am crescut, fie că sunt interpreți sau compozitori, și să lucrez cu ei. Am cântat pe aceeași scenă cu Mirabela Dauer, cu Gabriel Cotabiță am cântat o piesă de-a noastră și i-am și scris un cântec, cu Gabriel Dorobanțu la fel, cu Ionel Tudor, cu mulți artiști pe care i-am admirat când eram mic, pe care îi admira și mama, pe mine m-a ținut într-o zonă în care să respect foarte mult ce au făcut oamenii ăștia pentru muzică și să îmi dau seama cât de nedreaptă este lumea în general.

Cred că în general televiziunile comerciale au fost foarte nedrepte cu generația asta de artiști.

Cred că ce e de învățat de acolo este disciplina. Uite, putea să nu îți placă muzica ușoară românească, să nu îți placă nimeni, genul, dar oamenii ăia toți aveau o școală și cel mai important aveau, de fapt, cred că asta am învățat de la ei, un respect față de scenă și de momentul, bucuria, privilegiul că ești pe o scenă. Artiștii din ultimii ani nu au niciun pic de implicare în gândul ăsta, băi, sunt pe o scenă, e un privilegiu să faci chestia asta, să ai în față un public.

Impune un respect anume, tu față de tine, pe care dacă îl ai, după îl arăți ți față de public. Majoritatea artiștilor din generațiile noi nu o arată, pentru că nu o simt și nu îi interesează, și nici măcar nu se gândesc la asta, nu își pun problema. Tot ce înseamnă  zona artistică și artiștii implicați în muzica ușoară românească, au chestia asta, care este foarte valoroasă, e important de învățat și transmis mai departe.

Eu tot timpul mă lupt cu cei pe care îi întâlnesc, să le spun băi, nu te poți urca pe scenă așa, nu poți să nu te intereseze de tine că ești acolo, nu ți se cuvine, mulți așa cred. Aici e o discuție destul de lungă.

E cumva și termenul în sine, de muzică ,,ușoară”, ușor depreciativ?

De fapt este muzică pop, pop-românesc cred că ar fi cel mai corect. Cred că respingerea acestui gen muzical a venit, de fapt, în timp, prin faptul că era extrem de difuzat în perioada comunismului și puțin după. Copiii care creșteau cu părinții care ascultau asta și faptul că, după Revoluție, creștea o generație care voia să se exprime, și simțea nevoia să spună lucrurile altfel și să se rupă cumva de ce se întâmpla în perioada comunistă și de prejudecățile părinților, și de preferințele părinților, să facă un soi de statement, uite, noi suntem altfel, acum e democrație.

Și undeva acolo cred că s-a creat un fel de val de a pune la colț tot ce era popular în vremea comunismului, necontând dacă era bun sau nu, doar pentru că era prezent în acea perioadă. Noua generație de atunci, printre care și noi, la un moment dat, că și eu mi-am dat seama mai târziu de fapt de valoarea reală a acelei perioade, să pună la colț tot ce era, nu conta, bun sau rău, aruncam tot. Știi, vrei să schimbi casa și arunci tot, bun, rău, nici nu te uiți, e bun, e valoros, e bine făcut? Nu, doar pentru că vrei să faci nou și uite că, nu e tot timpul util.

Da, și chiar se observă o reîntoarcere, muzical vorbind, la folclor, muzică românească, jazz românesc, muzică lăutărească.

Cred că artiștii de acum încep să redescopere niște nume din trecut, niște linii melodice din trecut, de care crezi că scapi, că au fost întâmplătoare, dar nu, au rămas pentru că erau foarte bune. Sunt niște cântece pe care oricând le-ai cânta, lumea le va ști și le va cânta împreună cu tine, orice vârstă ai avea. Mulți probabil că redescoperă acum muzica din perioada clasică de muzică ușoară și lăutărească, poate și, pentru că sună puțin exotic.

Și în străinătate este acum un curent de a refolosi teme cunoscute din piese foarte celebre, chiar clasice, sau ale artiștilor din anii ’60, ’70, ’80, reinterpretate și remixate, recântate și puse versuri pe linii care erau instrumentale și undeva acolo e foarte fină limita între a te inspira ceva de genul și a face un mare kitsch și a da de pământ cu un cântec, așa, cu ușurință remarcabilă.

Ce este creativitatea pentru tine, este o sclipire sau un mușchi care trebuie antrenat?

La început e o sclipire doar și dacă îți place ce simți atunci când ești creativ, și dacă vezi că ce creezi tu îi inspiră și pe alții și le influențează starea, nu contează pentru cât timp, un minut, o zi, o viață, după îți dai seama că sclipirea aia nu e atât de deasă. Eu cred că e ca memoria, creativitatea, imaginația trebuie antrenate, trebuie întreținute, dar nu neapărat prin a face exerciții conștiente ca la sport, ca la mușchii trupului, în care trebuie să faci repetări, să întreții și toate aspectele legate de acest lucru sunt foarte clare și cuantificabile.

La imaginație și creativitate cred că este un mușchi pe care, dacă nu știi să îl întreții nativ, este foarte greu. Să întreții nativ înseamnă să fiarbă în tine întotdeauna o formă și o doză de curiozitate. Creativitatea, cel mai fundamental, are legătură cu asta, să fii curios, să cauți, să vezi, să explorezi, să greșești, dar tot timpul să fii curios să treci prin toate lucrurile astea, altfel nu ai putea fi creativ.

De la un punct încolo creativitatea are legătură cu… ok, cât ești de creatv, când te repeți, făcând același lucru, dar îl faci, într-o formă creativă sau că de fapt trebuie să și inovezi creativ, să nu te mulțumești cu felul în care ți-ai folosit creativitatea  până acum, să încerci și mai departe, dar și pentru asta trebuie curiozitate. Poți să ai sclipiri, dar nu cred că poți să faci din asta un mod de a crea, nu poți să aștepți sclipirea să vină. Cred că trebuie să te prindă pregătit.

Dacă te prinde așa, și o sclipire, cât de mică, o scânteie, poți face din ea ceva fenomenal, cea mai mică idee, să o transformi în ceva colosal. Dacă nu ești atent, prezent, îl va prinde pe altul pregătit.

Ești prin natura ta și un povestitor, ai un blog, sCORNELi, pe care scrii de ceva timp. În ce moment al vieții tale te-ai decis să ți deschizi un blog, mi se pare că e e multă vulnerabilitate acolo și nu pare o decizie chiar ușoară.

Prima dată am publicat pe blog în 2010, cred că prin iarnă, dar povestea începe mai devreme, undeva prin 2002, cred, când nu erau bloguri. Era atunci dorința și provocarea mea cea mai mare, că nu știu să scriu, proză, sau altceva în afară de versuri pentru cântecele noastre. Începeam cumva să simt nevoia să spun mai mult sau să am și alte idei care nu pot fi puse în cântece, sau nu pot fi puse doar în acele 2-3 strofe și un refren, cât înseamnă în general structura unui cântec în stilul nostru.

Mi-era teamă de acea foaie albă pe care trebuie să o umplu și nu știam cu ce, cu ce cuvinte, ce să spun în cuvintele alea, cât, cum, darămite să scriu o carte, mi se părea provocarea cea mai mare din viața mea. Ușor, ușor am început să umplu paginile alea, să scriu câte o propoziție, câte două, să îmi dau seama că îmi place foarte mult să fac asta, că mă duc într-un mod de a povesti destul de proaspăt sau, nu știu, diferit, față de ce citisem la alți autori.

Și atunci, în 2010 când s-au și lansat formele astea de a povesti, de a-ți expune ideile, pe blog, și am zis poate ar trebui să îmi fac și eu unul, să pun acolo tot ce nu pot să pun într-un cântec, ce nu e de postat pe facebook, pentru că acolo sunt ceva gânduri mai de zi cu zi, nu care să rămână, să poată fi citite pe mai târziu. Atunci, blogul mi s-a părut cel mai potrivit, era ca un jurnal public online.

Eu nu am deschis blogul pentru a câștiga din el, să îmi fac din asta un scop, să public mult și să adun mulți oameni și să fac bani, parteneri, blah, blah, blah, și asta se vede din consecvența cu care am scris acolo.

Uneori era zilnic, alteori treceau câteva luni pauză și postam când simțeam nevoia să postez altceva decât într-un post clasic de instagram sau un cântec. Dar într-adevăr, dacă vrea cineva să mă cunoască mai bine, sau altfel, și caută acolo niște texte, o să înțeleagă puțin mai multe. M-am lăsat destul de liber în a scrie despre mine acolo.

Blogul tău se deschide cu motto-ul: eu, când mă fac mare, vreau să rămân copil. Așadar, voiam să te întreb dacă ai reușit și dacă da, cum?

Cred că am reușit și cred că reușesc în continuare. Poți să mă crezi sau nu, dar nu este doar în mintea mea asta, și cred că cel mai mare argument pentru mine, și una dintre cele mai mari bucurii, este că sunt cel mai bun partener de joacă al copiilor mei. Adică, se joacă mai mult cu mine și eu mă joc cu mai multă bucurie, și mai intens, și mai necontrolat cu copiii mei decât se joacă cei de vârsta lor cu ei, copiii având, Zara, 7 ani, și Cezar, 3 ani și jumătate.

Dacă pot să fac asta și îmi place să fac asta, ba chiar inventez mai mult decât o fac ei la vârsta asta, cred că pe undeva acolo, copilul ăla e încă prezent, treaz și în formă, e aici.

Crezi că oamenii ar putea trăi fără povești, ne fac ele mai optimiști?

Nu. Oamenii, cred că sunt construiți să caute povești, să le spună, au nevoie să fie inspirați, au nevoie să caute modele, să creadă că lucrurile se pot termina cu bine, că există transformări, că există undeva dreptate, ceva la limita nerealității, cu ceva divin. Fără a putea spune povești nu ar fi existat nici Biblia, care, până la urmă, trebuie să credem că e o poveste spusă de niște autori foarte serioși și foarte reali.

Până la urmă este povestea cea mai frumoasă, cea mai urmată, cea mai citită, cea care a influențat lumea de mii de ani. Dar important e că sunt unii oameni făcuți să și spună povești și cred că mai important, aici, este ca cei care au acest dar, să îl urmeze, că e o datorie foarte importantă a lor și este o pierdere uriașă când ei nu o fac, nu urmează calea asta, pentru că riscă ca o parte din oameni să nu fie salvați.

Cred cu tărie că poveștile sunt un aliment, o hrană, cum e apa, pâinea. Ar trebui să existe anunț între programe, la televizor, pentru o sănătate emoțională constantă, ascultați povești sau căutați-le, pe lângă cele cu consumați alcool moderat. Până la urmă, cred că oamenii reacționează instant, fără să-și dea seama, și când aud cuvîntul poveste. Cuvântul în sine, am crescut cu o aură a lui, pe care, doar dacă îl auzi, te pune puțin într-o altă stare, într-o altă poziție și de interes față de ce urmează să auzi.

Care e povestea ta preferată din copilărie, adolescență, maturitate sau oricând ai descoperit-o?

M-a atras tot timpul Vrăjitorul din Oz. Poveștile românești nu prea le-am ținut minte, nu prea le-am înțeles, basmele cu Greuceanu, cu merele de aur, cu Prâslea, Făt-Frumos, poate și pentru că erau obligatorii. Nu îmi plac lucrurile astea în care nu mi se explică de ce trebuie să învăț ceva sau să citesc ceva, de ce să o fac doar pentru că trebuie, și cred că ăsta e motivul. Probabil că dacă le-aș citi acum, le-aș admira foarte mult, sunt convins că sunt extrem de bine scrise și cu multe povețe, dar undeva acolo, cred că m-a atras tot timpul Vrăjitorul din Oz, habar n-am ce mă cheamă acolo.

Probabil faptul că, până la urmă, tot în noi stă cheia a tot ceea ce vrem să rezolvăm, e o călătorie în noi înșine, pe care ne dăm seama că o putem traversa, să ne adunăm niște prieteni, imaginari, reali, nu contează, să transformăm tot ce întâlnim în acea călătorie, în personaje care să ne ajute să ajungem către sine și să nu ne simțim singuri, ca până la urmă să ne dăm seama că ah, totul era în mine, totul ține de mine de fapt și de cum văd eu lucrurile. Știu că am dus-o puțin în altă parte față de cum este povestea, dar cred că undeva acolo, asta îmi place la Vrăjitorul din Oz.

Ce ai spune că face o poveste captivantă?

Eroul negativ. Cred că în toate poveștile și în toate filmele eroii negativi sunt cei mai populari și, de fapt, cei care stârnesc intriga, pentru care ești curios ce se întâmplă. Dar de fapt, cred că ce stă la baza oricărei povești, interesul fiecărui om este dus spre transformarea fiecărui personaj și a actului, ideii, ipotezei de la început.

Asta ține, cred, povestea vie, transformarea. Și până la urmă, asta se întâmplă în fiecare poveste, film, teatru, chiar și în cântec, și chiar și cu noi înșine și de asta, undeva, la un anumit nivel căutăm să vedem…ok, dacă ei au putut să se transforme, cred că și eu sunt capabil de o transformare. Conștient sau nu, cu toții suntem în căutarea acestui proces și vrem să fim și mai și.

Știu că urmează să lansezi în 2023 și o carte de ficțiune și mă întrebam cui i se adresează și dacă ne poți spune mai multe despre ea?

E o plajă largă și uite, fac o mică paranteză. Dacă mă întrebi acum care e publicul nostru ca muzică, eu n-aș ști și niciodată n-am știut să răspund la întrebarea asta, pentru că n-am cum să-i fac demografia, din moment ce vin la concert și copii de 6 ani, dar vin și oameni de 60 de ani, dar vin și femei, fete, de 40 de ani, și de 14, și cu școală, și fără, dar nu întâmplător, vin că le place. Atunci, habar n-am cui ne adresăm, probabil cui are nevoie să audă ceva din ce spunem noi la momentul ăla.

Probabil așa o să fie și cu cartea asta, în care ficțiunea și structura asta sunt doar un pretext pentru a spune eu niște lucruri pe care aș vrea să le audă cât mai mulți oameni, legate de tot ce trăim și nu spunem, nu lăsăm să vadă și alții, tot ce trăim și nu acceptăm că trăim, tot ce încercăm să blocăm, să înfrânăm în noi înșine, chiar și față de noi, și ne prefacem că nu trăim niște stări.

Este o carte care sper să ajungă la oamenii care au nevoie de o încurajare, că băi, e ok să le spui oamenilor că bă, nu sunt bine, uite, eu astăzi nu mă simt cel mai bine, pentru că mă apasă ceva, mi-am adus aminte de ceva din trecut care mă doare și nu am rezolvat, orice alt motiv. E foarte în regulă și nu sunt singuri oameni ăștia. Chiar am spus la un moment dat pe blog că ironia e că oamenii care se simt singuri, nu sunt singuri deloc.

Dacă ar fi să ne adunăm la un moment dat toți cei care ne simțim singuri, suntem toți, de fapt. Și cartea asta sper să ajungă la cei care au nevoie de încurajare, să regăsească o propoziție acolo care să îi facă să își găsească puterea, poate un moment decisiv să fie propoziția aia în procesul lor bă, cum să fac să spun și să arăt tot ce simt, să nu mă intereseze de ce cred alții? Pentru astfel de oameni va fi cartea asta și e o miză pe care mi-o propun eu, nu mi-a cerut nimeni să o fac, nu mă obligă nimeni.

Nici nu cred că vor veni niște oameni să zică băi, am citit aia și uite, pe mine m-a schimbat asta. Cred că aceste schimbări se fac în liniște și în intimitate, și nu se strigă cu voce tare, dar eu știu că undeva acolo, sigur va ajuta niște oameni. N-am nicio îndoială, pentru că în primul rând mă ajută pe mine foarte mult, că am înțeles lucrurile astea și le pot spune, ele pot ajunge la alți oameni.

Oare avem și un titlu?

Încă nu, dar pot spune că 60-70% e gata. Ca formă de a o scrie, iarăși, e puțin diferit față de cum se obișnuiește să scrii povești sau proză scurtă, orice formă de ficțiune, e un stil cu totul diferit și o să fie diferit pentru că încerc să îi adaug și o dimensiune muzicală acestei cărți. Sper să reușesc să fie o carte care să aibă o coloană sonoră, ceea ce e un concept nemaiîntâlnit. Din 2004 îmi doresc să scriu o carte căreia să îi scriu și coloana sonoră.

Scriai la un moment dat pe blog despre ,,bucuria și speranța de a avea un cântec în care sperăm să se regăsească cât mai mulți. Nu pentru a avea succes, ci pentru a avea sens, cu adevărat.” Crezi că piesele pe care le scrii dau cumva sens și poveștilor tale personale, e și un soi de autocunoaștere?

Da, cred că aproape toate, unele mai evident, altele mai puțin evident. La unele nu las eu să se simtă că sunt atât de personale și ok, plec de la o premisă anume, personală, dar distrag atenția către altceva. În toate piesele în care se simte că este un anumit mesaj sau o stare mai intensă, fie că este de bucurie, de nostalgie, nervi, tensiune, în toate este ceva foarte personal și nu am ascuns chestia asta niciodată.

Ba dimpotrivă, sunt convins că piesele care sunt scrise vorbind foarte direct despre ce simți sau ai simțit, conțin în ele o energie a cuvintelor, care face ca acele cântece să meargă mult mai departe decât oricare altele scrise după rețete perfecte de a face un hit. Sunt piese care pur și simplu ajung la oameni și rămân cu ei, fără să știu de ce.

E ca în orice alt discurs, dacă vine cineva și îți spune o chestie cu patos, îți spune ceva fără să fi învățat pe de rost, din tot sufletul, te face atent, îl crezi, îl înțelegi, empatizezi cu el, pleci cu ce ți-a spus și crește în tine, față de cineva care spune o chestiune corectă și aparent sinceră, care cumva nu te convinge. Cred că aici este diferența, energia pe care tu o lași liberă într-un cântec, provenită dintr-o sinceritate brută, cred că ajunge la mulți mai mulți oameni, și la cei la care ajunge, o face pentru foarte mult timp. Sunt foarte convins de asta.

Să vorbim un pic și despre concertul pe care urmează să îl aveți pe 13 decembrie la Sala Polivalentă, pe care îl intitulați tot Vernisaj, de unde ideea acestui concept?

Noi am început să facem spectacole la Sala Polivalentă acum 10 ani, în 2012, și de fiecare dată am venit cu o poveste, cu un concept care să însoțească acest spectacol, cu care să integrăm piesele noastre, tocmai pentru că îmi place să spun povești. Și mi-am dat seama că cel mai mult îmi place când lumea vine acolo și nu știe ce urmează.

Tot timpul spunem altceva față de ce se așteaptă lumea să spunem, din punct de vedere al mesajului, al poveștii ș.a.m.d., iar de data asta termenul de vernisaj are un sens foarte puternic cu ce urmează să punem în scenă, cu piesele, cu mesajele, neavând aproape nicio legătură cu termenul clasic de vernisaj ca expoziție de artă.

Îmi place că lumea la asta se așteaptă, să vadă acolo picturi, statuete și alte lucrări de arte vizuale, pe când miza acestui vernisaj este să ne simțim fiecare dintre noi ca un muzeu în care adăpostim sub forma asta de sentimente și emoții tot felul de opere de artă, abstracte, clasice, kitsch-uri, așa cum suntem construiți fiecare și cum am adunat în timp tot felul de experiențe, care mai de care și ne-au generat niște sentimente pe care le ținem acolo în noi, foarte puternic.

Vernisajul până la urmă este o dezvăluire, ăsta este rolul lui și acest concert, pe undeva, este un soi de trambulină pentru cartea pe care sper să o termin până în primăvară, la a îndemna oamenii în a se comporta cu sufletul lor, ca și cu un muzeu, să-și arate toate sentimentele, necontând că vor fi oameni care vor trece prin viața noastră și care nu vor înțelege nimic din operele noastre de artă, că vor fi oameni care le vor iubi și se vor întoarce mereu să le observe, să le admire și, și noi, la rândul nostru.

Să învățăm să nu judecăm. Nu te duci la un muzeu și judeci niște opere de artă, nu-mi place tabloul ăsta, înseamnă că e prost. Trebuie să privim, mai ales când este vorba de alte suflete și alți oameni, să-i privim cu admirație. Înțelegerea este infinită, chiar dacă nu trecem cu toții prin aceleași lucruri, putem încerca să înțelegem, limita asta ar trebuie să fie infinită. Dacă fiecare ar face asta cu oamenii din jurul lui, cu siguranță s-ar propaga și mai departe și la alții. Asta ar fi una dintre soluțiile prin care lumea de astăzi, pe care o tot condamnăm că e bizară, că e periculoasă, să fie puțin mai bună.

Privirea este limitată, înțelegerea este infinită, scriai pe blog la un moment dat asta.

Dacă noi nu trăim și nu avem cum să ne raportăm la experiențele noastre, asta nu înseamnă că nu putem înțelege. Ba mai mult, eu pot să privesc un om, sau sper că pot să privesc un om, care trece prin ceva ce eu nici măcar nu mi-am imaginat vreodată că poate trăi, și eu pot vedea atât din situația asta, dar aș putea să înțeleg prin tot ce trece el, sau să mă apropii de intensitatea sentimentelor prin care trece el, mult mai ușor, nici măcar nefiind nevoia să văd. E vorba aceea, închide ochii ca să vezi mai bine, cum și noi avem un alt mesaj, deschide ochii și visează.

Știm foarte bine că privirea, ca și mintea, mint, nu trebuie să credem tot ce vedem. Eu cred foarte mult în ceea ce nu văd, eu cred că există alte spirite în jurul nostru, cred că există o divinitate pe care nu o vedem și se manifestă prin diverse acțiuni, gesturi, întâmplări, cred că există niște universuri paralele. Nu le văd, cum nu văd nici vântul, dar simt că există și undeva, cred că mă refeream și la asta. E bine să credem mai mult decât ceea ce vedem sau ceea ce credem noi că putem să vedem.

În afară de concertul de pe 13 decembrie de la Sala Polivalentă, vă mai puteți întâlni cu Cornel Ilie în musicalul Mamma Mia!, care se joacă pe 28 și 29 decembrie, la Sala Palatului.

E un spectacol foarte bun, pe lângă că este muzica celor de la ABBA. Pentru cine știe filmul, este musicalul celebru care se joacă și pe Broadway și în întreaga lume. Îl jucăm și noi după doi ani de pauză și suntem foarte fericiți. Uite, acolo, cu toții, ditamai oamenii, cu Loredana, cu Brenciu, cu Anca Țurcașiu, toată echipa, toți adulții și maturii ne bucurăm ca niște copii acolo, când ne întâlnim și suntem la joacă și repetăm.

Interviu de ALINA BĂLAN.

Foto © Cristina Oltean