Prima partidă de poker s-a jucat acum 200 de ani în New Orleans, oras de imigranți veniți din toată lumea. De unde a venit „pacientul zero”, cel care a scos din buzunar un pachet ciudat de cărți și și-a învățat prietenii, pentru prima dată, să bluffeze? E un mister. Căteva ipoteze există. Pokerul se poate trage din „poque”, joc vechi franțuzesc. Sau din versiunea britanică a „trombonului” românesc: „brag”. Ori din germanul „pochspiel”. Și persanii aveau un joc al păcălelilor numit „as nas”, despre care unii spun că ar fi strămoșul pokerului.
Joseph Crowell este autorul primei atestari a pokerului. El nota prin 1829 în jurnal că văzuse emigranți ce jucau poker în așteptarea vaporului, în estuarul râului Mississippi. Pe atunci, jocul era rudimentar: 20 de cărți erau împărțite, câte cinci. Cine credea că are mână mai bună, paria. Dacă se adunau mai multe pariuri pe masă, se arătau cărțile și cel mai bun lua banii. Și aici vine ingredientul principal al pokerului: blufful. Cine paria fără să aibă o mână bună putea câștiga potul dacă ceilalți renunțau. Blufful este sufletul jocului și elementul care i-a asigurat în timp succesul.
În scurtă vreme, pokerul a cucerit America. Dacă inițial pokerul era rudimentar, în timp a devenit din ce în ce mai complex. Inițial, nu existau chintele și culorile, ci doar o pereche sau două, trei bucăți („triplets”), full și careu. Treptat, s-a adoptat și „drawul”, adică înlocuirea unor cărți neconvenabile cu altele (decartarea). Pachetul de cărți s-a îngroșat de la 20 la 52 și astfel bluffurile au devenit mult mai greu de depistat. Mulți spunem pokerului cu cinci cărți „poker românesc”. E departe de adevăr. Acesta este pur american, are peste 150 de ani și se numește „five card draw”.
