Băi, dar mie ce-mi iese? Cunoști sintagma stupidă care ar fi putut deveni portstindard, deviză, dacă n-ar fi intervenit în anumite momente-cheie personalități de marcă ale neamului. Ce să-ți iasă, mă, dacă e vorba de România care te suportă de o sută de ani, pe ea ai întrebat-o dacă o (mai) meriți?
Ce ar trebui să ai de câștigat cu prilejul Centenarului, nu e destul că poți fi român cu drepturi depline la Galați, Brăila, Focșani, dar și la Brașov, Satu Mare, Botoșani sau Timișoara? Ai orgoliu și ți-l cultivi doar atunci când cineva îți vorbește de rău mama, tatăl sau copii, deci familia? Păi, țara din care faci parte ce reprezintă, e doar peretele în care dai cu capul când constați că ai comis-o, e țapul ispășitor bun de pus pe proțap atunci când n-ai mișcat nici măcar un deget ca s-o aperi, e calul de bătaie care n-are voie să suspine doar pentru că nimic nu mai merge?
Țara – România, băi, nu Românica, așa cum îți place s-o tragi vulgar de frontiere, mizeria fiind împrumutată din audio-vizual – ești și trebuie să fii și tu, iar dacă șchioapătă, știu pe cine să dau vina. Însă aș pica într-un păcat și mai grosolan, acum, la împlinirea a o sută de ani de românism plenar: nu-i mai bine să te ajut, să-ți dau o mână ca să te extrag din bazinul de negativism primar? Ține de obligația subsemnatului, și eu mă numesc România, scrie în cartea de identitate.
Nu obișnuiesc să frecventez patetisme, detenta culturală incompletă nu-mi permite să ocolesc uneori clișeele. De 1 Decembrie 2018, asumându-mi decenii de prosteală și de trândăvie ale compatrioților, îmi deschid sufletul ca să exclam: România, și noi te iubim, dar nu prea știm să arătăm asta!
Dan Motoc
