Nu mai cert pe nimeni de ziua noastră, de ziua românilor, nu că n-aș avea potențial să rup rochia miresii în seara dansului. Ehei, știu s-o fur subtil din inima invitaților, să-i fac și avansuri de Don Juan ajuns la al treilea volum de poezii, am niscaiva calități de negociator și la final aș reuși să ies într-un mare avantaj. În plus, cu toate daunele sesizate și mai puțin scoase la iveală, mi-aș păstra aura de cavaler. Chapeau, doamnă, domnule, te pot insulta delicat, consolidându-mi concomitent smalțul de gentleman. Dar, așa cum spuneam în capul textului, a venit și minunatul prilej să nu mă mai dau breaz, să nu mai livrez sfaturi, să mă abțin de la a mai urechea pe cineva, să trec cu vederea metehnele celor din jur și să adopt atitudinea cu care, până la urmă, am ajuns până aici, la O SUTĂ DE ANI DE ROMÂNIE. Adică, să fiu ipocrit.
Uneori, ipocrizia a anulat izbucnirea de conflagrații, fățărnicia, a doua natură în țara Mioriței (ah, și doar am spus că azi nu mai arăt cu degetul pe cineva!), n-a omorât pe nimeni, ne este vecină sau colegă și deseori ne înșelăm propria fire cu ea. E mai comodă și, până nu ești dat de gol, ține cu sfințenie secretul.
Astăzi, de Ziua României Centenare, îmi doresc nici să nu fiu criticat, să nu mi se arate părțile proaste, nici măcar mama să n-o facă. Să par ireproșabil, infailibil, dacă nu-s sinonime.
Și pentru că în primul rând tu, cititorule, române drag, îmi accepți defectele, la cei o sută de ani de românism, îți mulțumesc însutit. La mulți ani!
Dan Motoc
