E în plină ascensiune, se bucură de succes și în străinătate, dar promite că nu-și va părăsi țara care i-a dat bucuria de a da expresie personajelor sale. Originară din Galați, e pictor, artist plastic și scenograf și ne-a răspuns cu bucurie la întrebări. Îți mulțumim, Monica Turcu!
– Pictură, colaj, scenografie… Toate prin mâna unei femei foarte talentate. Aș paria că viziunea vă ajută să efectuați o parcare laterală mai bine decât bărbații.
– Dumnezeu m-a înzestrat cu multe din atributele feminine, unele pozitive, alte mai puțin, dar mai ales cu logica și rațiunea rece ale unui bărbat. Ați intuit bine.
– De unde pasiunea colajului și ce trebuie să știe românul înainte de a veni la o asemenea expoziție?
– Simțeam că am multe de spus, că personajele mele au încă multe de exprimat prin mine și poate că o singură bucată de pânză întinsă pe șasiu nu mi-a fost suficientă. Am simțit nevoia de a mă exprima pe mai multe direcții plastice. Nu doar am lipit, ci mai ales am alipit materiale, tehnici, elemente vizuale, punând în centrul compoziției personajul din fotografia clasică, imaginea imprimată pe hârtie. În această expoziție se pot vedea “sufletele din cutia de pantofi” care zac surprinse de un fotograf, de cele mai multe ori amator, și care așteaptă, prin cutiile ponosite și prin sertare, de a fi readuse în memorie. Mergeți să vedeți expoziția, trebuie doar să le căutați privirea, să rămâneți în contact cu personajul preț de câteva secunde, să faceți câțiva pași înapoi, să vedeți compoziția, citiți textul, repriviți întreaga imagine și veți vedea povestea! E povestea fiecăruia dintre noi.
– Sunteți licențiată și în Arte Plastice și Design. Spuneți-ne, suntem un popor vesel de vreme ce, până în urmă cu decenii, ne decoram sufrageria cu banda de magnetofon întinsă lângă tavan?
– Popor vesel? Nu știu, poate unul care știe să facă haz de necaz. Cred că suntem triști, dar mimăm fericirea. Ne epuizăm o viață alergând după idealul de împlinire, dorind să atingem ceva ce nu reușim să avem. Idealizăm. Și atunci mimăm, imităm, creăm scenariul propriei vieți după o carte scrisă de alții. Ne “decorăm” viața așa cum și-o trăiesc alții. Vom ajunge să simțim, să existăm doar virtual. Banda de magnetofon ne lega de realitate, ne ținea ancorați în ea, o putem asimila conexiunii vii dintre oameni. Acum linia e doar imaginară.
– Băieții, încă de mici, spun că vor să devină primar, pompier. Fetițele, “doctorițe”. Chiar voiați să fiți scenograf sau artist plastic?
– Nu aveam noțiunile. Doream să creez, trăiam într-o lume a mea. Visam să redau emoții, să recreez momente, să readuc la viață personajele din imagini, păstrând un mister nedeslușit. Scenograf am ajuns printr-o conjuctură fericită, a fost o provocare pasionantă și le mulțumesc celor care m-au provocat în această direcție. Important e ca regizorul să-și dorească să aibă ca partener un creator de artă vizuală cu propria-i identitate artistică, să-i pună în valoare și să-i completeze conceptul regizoral dialogând continuu, nu un simplu executant de decor și costume. Altfel, aș crede că sunt un artist vizual, e mai mult decât un simplu “plastic”. Următorul proiect nu va mai avea de a face cu pictura, e pur vizual, auditiv, senzorial. Încerc, experimentez și sper să redau momentul surprins de fotograf. Aș crea ce-mi imaginez că a fost atunci, înainte și după, să aduc în prezent clipa trecută și să recompun viitorul din momente moarte. Pare o nebunie, dar dacă nu am avea o doză de nebunie, am mai putea crea?!
– Ne puteți promite că nu veți picta niciodată o plecare definitivă din România?
– Sunt ceea ce sunt doar pentru că m-am născut în România!
