E nevoie de o cărămidă peste alta pentru a construi o antrepriză culturală durabilă. Sibiului, oraș cultural, îi lipsește chiar cărămida care, la nivel global, stârnește curiozitatea unui public tot mai numeros.
Arta contemporană. Recent m-am întors de la Mulhouse, unde am participat la vernisajul expoziției ”Cărămida”, inclusă în sezonul cultural Franța – România 2019. Ce am văzut și ce am auzit, m-a bucurat la fel de mult pe cât m-a și întristat.
La fel ca și Sibiul, Mulhouse a fost cândva un oraș industrial în plină dezvoltare, dar în prezent e plin de fabrici care de la faimă au trecut la ruină. Declinul se resimte pe străzile orașului, mai puțin pe cele din centrul istoric, unde clădirile sunt întreținute, iar localnicii roiesc între numeroasele pub-uri, braserii și magazine. Sună cunoscut, nu?
Cu toate acestea, e vizibil că în ultimii ani, infrastructura culturală a reprezentat o prioritate pentru autoritățile locale. Orașul deține mai multe muzee, unul de arte frumoase, unul consacrat automobilelor, altul textilelor, dar și un Kunsthalle care racordează comunitatea locală la arta care se produce în zilele noastre în diferite colțuri ale lumii. Cu toate că cele două orașe sunt comparabile, din acest punct de vedere, Mulhouse poate fi un model de urmat pentru Sbiu, care deși a investit și el masiv în cultură, are numeroase lipsuri, cum ar fi un spațiu dedicat artei contemporane.
Exportăm cu succes artiști în alte țări, dar ce se întâmplă cu ei în România? Puținele inițiative private de succes din București, Cluj sau Timișoara, nu sunt suficiente, iar muzeele publice nu dau niciun semn de dezmorțire. E necesar ca și în orașele mai mici, precum Sibiul, să se dezvolte platforme de producție, schimb cultural și expunere pentru arta contemporană, altfel, artiștii români vor rămâne în continuare invizibili la ei acasă.
