IOANA IACOB: Naturaleţea unei actrițe la maturitate
Am descoperit-o pe Ioana Iacob abia ca protagonistă a filmului Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari al lui Radu Jude, cu toate că fusese nominalizată la Gopo încă din 2009 pentru rolul din Cocoșul decapitat al lui Radu Gabrea, debutul ei în cinematografie.
Am ignorant, deci, mult timp că ea reprezintă unul dintre cele mai valoroase produse ale şcolii teatrale timişorene, oraş de care continuă să fie profund ataşată şi care o ţine involuntar la distanţă de ochii pasionaţilor de teatru răspandiţi în întreaga ţară.
Ioana s-a născut şi a născut în Timişoara, a studiat acolo actoria în limba germană şi din 2001 e parte din echipa Teatrului German de Stat din oraş.
Statornicia a făcut-o o rara avis pentru non-bănăţeni, în ciuda multitudinii de roluri de succes şi a colaborării cu regizori şi coregrafi reputaţi precum Alexandu Dabija, Gábor Tompa, Florin Fieroiu sau Sergiu Matiş.
În două decenii de carieră, Ioana Iacob a fost pe scenă Maria Stuart dar şi Pinocchio, Cherubin în Nunta lui Figaro dar şi doamna Smith în Cântăreaţa Cheală, Lady Macbeth dar şi Irina Nikolaevna Arkadina, însă notorietatea naţională a venit nu datorită teatrului ci filmului, prin “Barbarii” lui Jude, care i-a încredinţat apoi rolul feminin principal şi în Tipografic Majuscul, adaptarea spectacolului Gianinei Cărbunariu ce chestionează dosarele întocmite de Securitate în urma protestelor unui licean împotriva regimului comunist.
Întrucât acesta va avea premiera pe 22 februarie, era firesc să intru în dialog cu Ioana plecând de la colaborarea cu regizorul bucureştean.
Cum de v-ați găsit, tu și Radu Jude?
El a venit şi a lucrat aici, la Teatrul Național. A montat prima dată Scene dintr-o căsnicie [piesa lui Ingmar Bergman a avut premiera la Timișoara în martie 2016 – n.r.] şi apoi Controversa de la Valladolid [Jean-Claude Carrière, premiera: martie 2017 – n.r.]. În timpul ăsta a văzut multe spectacole, inclusiv de la teatrul nostru, şi, pur si simplu, m-a invitat la un casting. Un demers foarte firesc. Am citit scenariul care mi s-a părut fenomenal şi mi-a dat două scene pe care să le pregătesc.
Au fost două întâlniri, prima când el era încă aici, când a făcut un casting cu actorii din Timişoara, unde mi-a dat chiar el replica şi a fost foarte bine, adică am avut un partener bun de casting, şi-apoi am mai avut un recall la Bucureşti unde am lucrat pe o altă scenă. Și după aceea s-a hotărât.
Mariana din ,,Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari’’ a fost primul tău rol de mare anvergură într-un film românesc, mai consistent decât cele din filmele lui Radu Gabrea, ,,Cocoşul decapitat” şi ,,Mănuşi roşii”. Cum au fost pentru tine lunile petrecute în Bucureşti?
Mama e de pe lângă Bucureşti şi nu mi-e chiar atât de străin oraşul. Mie tot timpul mi-a plăcut la Bucureşti, am petrecut mult timp acolo şi am mulți prieteni, plus că în perioada aia chiar am avut foarte mult de lucru şi n-am avut timp să stau să mă gândesc ce caut eu în oraş. Într-adevăr, în Timişoara e toată familia mea, copilul meu, aşa că – din punctul ăsta de vedere – a fost poate un pic mai dificil, dar ne-am văzut foarte des.
Cum ziceam, am avut însă foarte mult de lucru, adică rolul din Barbari presupunea să fiu prezentă în fiecare zi de filmare şi aveam liber doar când toți ceilalți aveau liber. Dar a fost o muncă foarte echilibrată şi mişto, nu m-a surmenat. Mi-a făcut o foarte mare plăcere să lucrez la filmul ăsta cu Radu şi cu echipa lui.
Pe de altă parte, sigur că am avut nevoie de un pic de timp să îmi revin după ce totul s-a terminat. Când lucrezi cu plăcere la ceva, după aia tot timpul cazi într-o ‘gaură’ şi am avut şi eu o perioadă de asta, căci ieşisem din ritmul în care eram obişnuită să lucrez. Bine, a mai fost şi faptul că, imediat dupa aceea, am plecat în vacanță cu familia şi cred că şi asta a atenuat un pic sentimentul acela de gol pe care il ai după ce lucrezi la ceva ce-ți face plăcere.
Dacă ți-a plăcut să joci rolul unei regizoare, am o întrebare, cred eu, firească. Nu te-a tentat până acum să te apuci şi tu de regie, la propriu?
credit photo: Lorena Dumitrașcu
Nu prea. Am avut o singură dată un proiect în teatru când noi tocmai venisem de la o şcoală de vară pe care o organizam an de an la Gărâna şi eram foarte entuziaşti şi plini de energi şi gata de lucru.
Ni s-au tăiat brusc nişte fonduri la început de stagiune şi nu a mai avut loc nicio piesă. Trebuia să începem una, cu Radu Nica cred, nu s-a mai întâmplat, şi atunci o colegă de-a mea mi-a propus să facem noi ceva iar ăla a fost singurul proiect. Am şi jucat, am şi regizat împreună cu ea, a fost destul de haios, adică nu pot să zic acum că n-aş mai face asta în viața mea dar, până la urmă, nu e meseria mea.
Dar nu exclud că poate, la un moment dat, o să vreau să vorbesc neapărat despre ceva şi poate c-am să o şi fac, pentru că ăsta e cumva statutul actorului care, un pic, câteodată, mă enervează, fiindcă noi suntem cumva la îndemâna regizorilor şi a textelor, adica noi, prin natura meseriei noastre, nu putem alege atâta.
Mă rog, dacă lucrezi într-un teatru, dacă eşti angajat, sigur că poți să ai proiectele tale, poți să vorbeşti despre orice – că nu vreau să mă absolv acum de orice vină – dar totuşi, la un moment dat, dai peste nişte lucruri care te intereseaza în mod real, pe care ai vrea să le faci şi, pur şi simplu… nu eşti distribuit.
Apropo de Barbari, tu spuneai odată că “au existat derapaje pe care trebuie să ni le asumăm cu tot patriotismul din noi”. Tipografic Majuscul vorbeşte tot de istorie… rămâne valabil ce ziceai? Mai ales că s-au împlinit şi 30 de ani de la revoluție.
credit photo: Silviu Ghetie
Sigur, tot timpul trebuie să ne asumăm, să investigăm, să chestionăm. Și pe mine continuă să mă mire cât de puțină deschidere avem față de adevărul istoric. Totuşi, a fost un eveniment care s-a întâmplat acum 30 de ani, care a şi început aici, în oraşul meu, şi care a lăsat încă atâtea întrebări la care s-a vrut să nu se dea un răspuns.
Mi se pare aberant. Probabil pentru că toți mai sunt în viață încă şi cei care au vrut să muşamalizeze au făcut-o în mod direct. Nu suntem aproape de a şti, de fapt, nimic.
De ce-ar veni tinerii să vadă un film ca ,,Tipografic Majuscul’’?
credit photo: Silviu Ghetie
Pentru că este un capitol din istoria noastră recentă şi pentru că eu cred că ar putea să îşi ia un model din acest băiat, Mugur Călinescu, care la vârsta pe care o avea, la 17 ani, s-a răzvrătit cu mijloacele pe care le avea la îndemână şi a început să îşi spună părerea. S-a răzvrătit împotriva unui sistem iar mie mi se pare că asta e foarte important, să le-o transmită mai departe tinerilor cumva, ca ei să pună mâna şi să facă, să nu ia totul de-a gata, să se exprime şi să lupte pentru ceva.
Celalată parte a întrebării: dar noi, adulţii, chiar avem nevoie de această rememorare? Căci e limpede că n-o să ne simţim în largul nostru văzând Tipografic Majuscul.
credit photo:Lorena Dumitrașcu
Eu nu consider că trebuie să te duci numai ca să te simţi bine la cinematograf sau la teatru sau la orice formă de artă. Cred că trebuie să trezească în tine şi sentimente mai puţin plăcute pentru că nu e o formă de entertainment, aia e altceva… nu e artă neapărat. Cred că arta în sine şi cinematografia care este la acest nivel, în special, ar trebui să spună mai mult decât să te facă să te simţi bine. Adică cel puţin eu, personal, caut asta.
Caut să ies dintr-o sală de spectacole sau dintr-o sală de cinema răvăşită, să-mi pun probleme, să plec cu gânduri, cu întrebări.
Există şansa să empatizez cu vreun personaj, dată fiind abordarea detaşată, aproape clinică, a subiectului? Căci pare mai mult o reconstituire decât un construct cu destinaţie de natură emoţională…
Da, probabil că nu se marşează atât de mult pe partea emoţională. Filmul respectă scenariul pe care l-a făcut Gianina pentru piesă, adica sunt frânturi din ce-a cules din interviuri, din înregistrările când erau ascultati, din declaraţiile colegilor şi familiei, care sunt întrerupte de imagini de arhivă din anii respectivi de la televiziuni, care se rulau pe vremea aceea, adică pur şi simplu fragmente din viaţa cotidiană a acelei vremi.
E ciudat ce m-ai întrebat pentru că filmul este făcut într-o manieră foarte… ‘altfel’, iar noi, actorii, nu avem un joc realist în acest film. Decorul este supradimensionat, noi spunem textul direct în cameră, blanc, fără nici un fel de interpretare. Noi cumva aducem la cunoştinţa spectatorului exact declaraţiile acelea. Scenele în doi sunt jucate şi ele foarte alb, deci totul e foarte direct, în nici într-un caz nu e vreo scenă realistă între mamă si fiu unde îţi dai drumul la emoţii.
Dar chiar dacă jocul este aşa, eu cred că da, filmul are puterea să te emoţioneze. Acum, sigur, depinde de fiecare, căci e un film menit mai mult să te facă să cugeţi asupra lucrurilor care s-au întâmplat şi să vezi realitatea aia de-atunci aşa cum a fost. După cum ai spus şi tu, un fel de reconstrucţie.
Apropo de personaj, psihologic vorbind… căci nu mă refer la make-up, nu eşti cam tânără să joci o mamă de adolescent? Ai putea mai degrabă să îi fii soră lui Mugur Călinescu.
Da, probabil că sunt prea tânără pentru un asemenea rol dar, nefiind un film realist, orice e posibil. Și eu nu prea cred în identificarea asta totală a actorului cu personajul, adică putem juca ce vrem până la urmă pentru că nu e ca şi cum eu aş fi aia. Asta e doar în mintea celui care vede.
Eu am jucat acest rol prin prisma informaţiilor pe care le-am avut şi a documentării pe care am făcut-o înainte dar nu e un rol pentru care am pregătit, cum să zic, istoria personajului, căci asta reiese clar din scenariu şi din diferitele scene.
Am spus textul ăla ‘alb’ către cameră şi tot ce a avut ca încărcătură rolul meu am ţinut pentru mine, nu a fost nimic construit de fapt… Dacă stau să mă gândesc, eu aş fi putut avea lejer un copil de vârsta lui Mugur, lejer. Că am 40 de ani.
În realitate, ţi-a schimbat maternitatea priorităţile în ce priveşte cariera?
credit photo:Lorena Dumitrașcu
Cred că maternitatea schimbă nu numai priorităţile în ceea ce priveşte cariera, îţi schimbă toată viaţa. Punct.
Stau să mă gândesc acum ce am făcut concret atunci… Am jucat până în luna a 5-a, mi se pare, că am putut duce stagiunea la final, am născut în octombrie 2011, după care m-am retras, clar, mi-am luat acele două luni de lăuzie – parcă atâta era legal, concediu obligatoriu – şi apoi a intrat soţul meu în concediu paternal un an de zile fiindcă aşa am decis împreună, ca eu să mă întorc cât de repede pot înapoi la teatru.
Mi-am reluat spectacolele imediat după acel concediu dar într-o piesă nouă am intrat abia atunci când fetiţa mea avea şase luni, pentru că începusem cu diversificarea şi trebuia să nu mai fie atât de dependentă de mine. Aşadar, prima piesă la care am început să repet în luna mai a fost Neînţelegerea lui Bocsárdi, mai ales că era şi un rol mai mic şi nu trebuia să fiu nonstop la repetiţii [Ioana a interpretat-o pe Maria în piesa scrisă de Albert Camus şi pusă în scenă de Bocsárdi László la Teatrul German de Stat în 2012 – n.r.].
Ce a schimbat maternitatea la mine a fost faptul că am început să văd altfel lucrurile şi în teatru şi în viaţă… adică nu mai eram atât de stresată pentru scenă, am devenit un pic mai relaxată. Cred că Dabija mi-a spus asta, că “O să vezi că după ce-o să naşti o să fii o actriţă mai bună”. Nu ştiu dacă devenisem o actriţă mai bună dar, în orice caz, e clar că am început să văd altfel lucrurile. Eu iau asta ca pe un plus şi nu am simţit să mi se fi întâmplat ceva cu cariera sau să fi fost nevoită să fac vreun sacrificiu. Dar poate c-am şi fost norocoasă. Am avut şi mult sprijin în familie…
Bine, bine, dar viaţa boemă de artist?
credit photo:Lorena Dumitrașcu
credit photo: Lorena Dumitrașcu
Ei, uite, asta s-a schimbat un pic. Nu mai ies atât de des de când am copil, stau mai mult pe-acasă când, evident, nu am de lucru. Pentru că şi job-ul ăsta al meu e foarte imprevizibil şi haotic, adică nu are o structură… acum sunt liberă, după aia nu mai sunt liberă trei luni, după care vine iar o lună în care am pauză şi cumva asta a bulversat-o pe fetiţa mea, pentru că nu ştia sigur că mama pleacă la 9 şi se întoarce acasă la 5, ci era tot timpul ‘Când? Cum? Oare de data asta când o veni?’. Asta a fost greu un pic, dar cred însă că, între timp, s-a obişnuit cu stilul ăsta de viaţă, că are şi ea 8 ani acum.
În schimb, dacă iau şi adun timpul pe care l-am petrecut cu ea, a fost mai mult decât timpul pe care îl petrece în mod normal un părinte care lucrează într-un sistem, să zic aşa, obişnuit. Numai că a fost haotic. Și cum eu lucrez serile, erau perioade când o vedeam numai dormind. Seara târziu când eu ajungeam ea dormea, la prânz dormea… acum i s-a mai schimbat şi ei programul, o mai iau cu mine la teatru, e altfel un pic. Doar că mai sunt plecările astea, că mai am filmări, turnee… inevitabil. Dar se rezolvă toate, mai ales dacă ai sprijin în familie. Soţul meu mă înţelege şi fără el nu ştiu cum aş fi putut să fac toate astea.
Ai legat profesia de cuvântul ‘libertate’. Într-un alt sens, libertatea dată de job este şi una dintre subtemele piesei De fapt e frumos al lui Volker Schmidt în care joci acum. Libertatea este importantă şi pentru Adele din Europa lui David Greig, pe care de asemenea o interpretezi în stagiunea actuală. Cât e de diferită Europa lui Adele de Europa ta?
Bună întrebare, nu m-am gândit. Mă rog, Adele nu prea cunoaşte Europa în cătunul în care s-a născut şi a trăit până a întâlnit-o pe Katia [refugiata interpretată de Silvia Török – n.r.] cu care pleacă în Europa sau prin prisma căreia cunoaşte un pic Europa, fiindcă aceasta vine de altundeva şi îi prezintă Adelei o Europă pe care ea o ştia doar de la televizor şi din nişte reviste.
Cred că pot să zic că eu am fost mai mult plecată decât Adele şi atunci ea e mult mai optimistă şi are aşteptări mult mai mari faţă de o Europă pe care nu o cunoaşte decât din emisiunile de travel, unde i se expun lucrurile foarte frumos pe tavă. Poate că eu nu-s aşa naivă ca ea.
Ăsta e raportul tău cu personajul Adele. Dar care este rolul din teatru cu care te-ai identificat cel mai mult?
Eu niciodată nu mi-am dorit să joc un rol anume. Adică eu mi-am dorit întotdeauna mai degrabă să lucrez cu anumiţi oameni şi n-am avut o dorinţă din asta arzătoare să o joc pe Ofelia sau pe… te miri cine.
Și tocmai de aia eu cred că rolurile de care am fost mai aproape sunt cele la care am lucrat cu plăcere deşi ele, structural, poate n-au nimic în comun cu firea mea. Cred că contează mai mult să poţi să creezi într-o atmosferă cu oameni care te inspiră şi care te fac să cauţi decât rolul care vine pe hârtie, din scriitură, care e de fapt ceva sterp şi care, până nu te apuci de el, poate să nu îţi spună nimic.
Pentru că eu chiar cred că poţi să ai un rol extraordinar, care e scris foarte bine şi acolo ai şi toate mecanismele de care ai nevoie să faci un personaj mişto dar, dacă nu lucrezi cu cine trebuie, e… degeaba. Aşa că nu ştiu dacă pot să-ţi răspund la întrebarea asta.
Adevărat, ai lucrat cu regizori foarte mari, însă, dată fiind statornicia ta, poate ai ratat uneori şansa de a fi parte din alte proiecte interesante. Nu ai luat niciodată în considerare posibilitatea de a te reloca?
credit photo: Lorena Dumitrașcu
Nu zic ‘Nu’ la proiecte şi, într-adevăr, dacă stai aici şi nu mergi tu şi cauţi poate e mai greu să te găsească ele pe tine, dar eu aşa sunt – nu ştiu dacă e bine sau dacă e rău -, sunt legată de familia mea şi de locul ăsta.
Am avut la un moment dat o tentativă să plec din ţară şi să mă mut în Germania, dar am renunţat până la urmă. Germania este una din ţările în care aş putea să fac ceva profesional pentru că ştiu limba foarte bine, numai că nu-mi place ţara, n-aş vrea să locuiesc acolo.
Altfel, chiar dacă Bucureştiul îmi place din punct de vedere profesional, cred că tot timpul am pus în faţă lucrul ăsta, ‘OK, mă duc acolo. Și ce fac?’. Eu n-aş putea să stau 5 ani de zile şi să nu fac nimic până mă găseşte cineva sau găsesc eu pe cineva şi încep să lucrez. Aici era bine din punctul ăsta de vedere pentru că… chiar lucram, adică eram într-un teatru în care mulţi actori şi-ar fi dorit să lucreze.
Cu toţi oamenii cu care am lucrat am făcut-o foarte bine şi atunci n-am văzut de ce ar trebui să plec dintr-un loc care îmi oferea artistic atât de multe. Iar acum, având şi copil, mi-e mult mai greu să mă relochez… dar vezi, n-am plecat nici fără ea [copil – n.r.], deci nu e ea de vină :)
Nu-mi spune că tu însăţi îţi cauţi roluri în Germania în filme Horror sau seriale poliţiste…
Nu, nu, am o agenţie care face asta pentru mine. Dar n-am jucat numai în filme Horror sau poliţiste. Acum, de exemplu, în octombrie, am jucat într-un film despre viaţa lui Thomas Brasch [poetul, dramaturgul şi cineastul german, autor a dramei selecţionate la Cannes în 1988, Der Passagier – Welcome to Germany, cu Tony Curtis – n.r.], un proiect foarte mişto. Deci am o agenţie care se ocupă de mine. Acolo, aşa funcţionează lucrurile.
Bine, ce joc eu în Germania sunt personaje tot timpul relaţionate cu o ţară est-europeană, adică eu nu sunt chemată să joc un rol de nemţoaică get beget, în niciun caz. Ceea ce-i păcat pentru că, dacă mergi astăzi la Berlin, foarte puţini mai vorbesc o germană fără accent, asta-i realitatea, şi atunci nu înţeleg de ce în toate filmele nemţeşti trebuie explicat acest accent al meu sau această apariţie a mea care e un pic altfel ca cea a nemţilor, să zicem, deşi nu mai are nicio logică toată chestia pentru că Germania e deja atât de multiculturală, în special Berlinul, că aproape nu ar mai fi nevoie de lucrul ăsta. Rămân însă clişeele…
Apropo de şabloane, încă din prima parte a carierei tale ai jucat roluri de femei complicate, cu personalitate puternică, de la Maria Stuart şi Olga din Chip de foc până la Lady Macbeth sau Lucretia lui Ephraim Kishon. Nu te-ai temut de typecasting?
Neînțelegerea
E o discuţie foarte interesantă pentru că eu ca persoană, după cum mă vezi, sunt destul de retrasă şi nu foarte ‘pushy’.
Sunt un om timid şi cu energia destul de jos, aşa, şi culmea e că în teatru sunt tot timpul distribuită în roluri de femei puternice dar şi… isterice, unele dintre ele. Tot timpul m-am întrebat ‘Oare de ce?’,
‘Ce văd regizorii în mine de mă duc in zona aia?’. Nu ştiu, că asta nu iese la casting. Dar la un moment dat mă plictisisem şi eu de aceste femei… nu ştiu ce trebuie să faci ca sa influenţezi percepţia asta. Poţi să o faci eventual cu regizori cu care ai mai lucrat şi să le zici ‘Hai să facem şi altceva’, pentru că altfel, într-adevăr, mulţi sunt tentaţi să reia cu tine ceea ce ei cred că ştiu că poţi să faci tu şi asta e păcat pentru un actor.
Dar nu tânjeşti câteodată şi tu să faci un rol uşurel, luminos, nepretenţios şi entertaining?
Nu ştiu ce înseamnă un rol “uşurel”. Dacă personajul nu-i atât de încrâncenat sau atât de tenebros sau de adânc, nu ştiu dacă-i şi mai uşor de făcut. Plus că, actorii, structural – nu ştiu, cred că poate ţine de instinctul de conservare – se menajează… dacă nu e cineva să te scoată dintr-o zonă a ta, la care şi tu recurgi instinctiv, nu vei ieşi de acolo.
Eu, de exemplu, am nevoie ca cineva să mă scoată din zona mea de confort, că eu nu pot să o fac.
Nu îmi dau seama ce este interesant pentru mine, adică eu pot să zic ‘Din punctul meu de vedere, asta a fost foarte interesant’ dar, de fapt, pe dinafară, să nu reiasă asta. E important să vină cineva să te privească dintr-un anumit unghi şi care să facă cu tine anumite lucruri pe care tu nu ţi le-ai imagina sau să te abordeze ca artist dintr-un punct de vedere la care tu nu te-ai gândit. Bun sau rău, nu are importanţă.
Aş vrea să îmi spună cineva unde şi care sunt lucrurile astea în mine pentru că eu nu le ştiu. Doar mă trezesc şi le recunosc atunci când într-adevăr se întâmplă, când, într-adevăr, lucrez în felul ăsta, şi atunci am o mică revelaţie.
Nu sunt atâta de deşteaptă ca să-mi zic ‘Uite, acum mi-ar prinde bine rolul ăsta şi mi-ar prinde bine să îl privesc aşa’, nu ştiu să fac asta şi de aia am nevoie de regizor, de echipă, de toţi cei jur, oamenii cu care colaborez, care sunt implicaţi într-un proiect, ca să vină şi din alte părţi această privire în mai multe unghiuri.
Când am spus ‘uşurel’ mă gândeam mai mult la cum îl interpretai pe Pinocchio cu aproape 20 de ani în urmă…
Trebuie să spun aici altceva, că în toate basmele astea pe care le-am făcut noi la Teatrul German, eu niciodată n-am ajuns să fiu… zână sau prinţesă. Tot timpul eram ba Pinocchio ba Max sau Moritz din Max şi Moritz, ba am fost Spiritul Pădurii, şi, de fiecare dată când am zis că vreau să joc şi eu o prinţesă, nimeni nu m-a luat niciodată în serios :)
Dincolo de asta, e mişto să joci pentru copii, e chiar faină bucuria aia a lor când privesc un spectacol, plus sinceritatea lor care vine şi dă peste tine, pentru că tu vezi şi când se plictisesc şi vezi şi când le place. E un public atât de direct încât, făcând spectacole pentru copii, ai foarte multe de învăţat ca şi tânăr actor.
Micul Prinț
Ioana, ţi-e frică de ceva în profesia ta?
Mi-e frică de momentele alea de goliciune şi de momentele alea de plictis maxim pentru că mi s-a întâmplat să lucrez la proiecte care mă plictiseau îngrozitor şi cu oameni care mă plictiseau îngrozitor.
N-am resursele să găsesc în orice tâmpenie ceva extraordinar.
Doar momentele în care am spectacol, atunci – şi asta mi se pare fascinant la meseria asta, că în momentul în care eşti pe scenă, în orice tâmpenie ai juca şi oricum ai cataloga tu spectacolul in care tocmai joci, lucrurile funcţionează – îmi găsesc resursele să pot să-mi susţin statutul meu acolo. Oricând.
N-am avut probleme niciodată cu asta. Probabil că, dacă o să am, o să fie foarte grav. Și de asta mi-e frică, mi-e frică de un spectacol prost, de inutilitatea de a fi acolo. Că ai şi tu o responsabilitate când eşti pe scenă şi arăţi publicului un rezultat care îl lasă indiferent, deşi cumva e probabil normal să se întâmple şi asta, nu ştiu.
Indiferent de natura eforturilor pe care a trebuit să le faci, care a fost rolul care te-a consumat cel mai mult?
Cred că Arkadina din Pescăruşul a fost un rol de acest fel pentru că am avut o piesă extraordinară şi un regizor extraordinar. Yuri Kordonsky a făcut spectacolul la noi cu ani în urmă [premiera: 09.03.2013 – n.r.] şi când am văzut că m-a distribuit în Arkadina am avut iniţial un şoc pentru că nu era un rol pentru mine.
Eu n-aveam decat 35 de ani, însă lăsând diferenţa de vârstă, că am mai vorbit o dată despre asta, ea venea totuşi cu un anume bagaj de experienţă, era o femeie la care eu nu mă vedeam ajungând, şi m-a speriat un pic ideea. M-a consumat şi emoţional pentru că eram foarte chitită să nu ofer o Arkadină clişeistică, femeia nebună despre care nu înţelege nimeni ce relaţie are cu fiul ei şi dacă îl iubeşte sau nu.
Îmi aduc aminte cum, la repetiţii, tot timpul luptam pentru sufletul ei, cumva. Ziceam ‘Nu e adevărat, ea iubeşte pe toată lumea, are un suflet enorm’… bine, la Cehov toţi au un suflet mare, deci încercam din răsputeri să o scot din zona aia de femeie nebună şi bogată care-l iubea doar pe Trigorin. Da, Arkadina fost o provocare.
Dar exista alternativa mai simplă, să dai bir cu fugiţii, să te dai bolnavă…
Nu poţi să faci aşa ceva. N-am refuzat în viaţa mea un rol. Și e bine să ai provocări din astea. Eu mi le doresc.
Interviu realizat de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi
