Medeea Marinescu foto George Dăscălescu

Cu MEDEEA MARINESCU despre vremuri sumbre şi bani negri

Ne era dor de Medeea Marinescu după o perioadă în care „străinii” au rămas „în noapte” iar conceptul de „all inclusive” nu a mai inclus și mersul la teatru, decât foarte rar, în viața noastră de zi cu zi. Ca și noi, spectatorii, încântătoarea actriță s-a văzut obligată să comunice timp de luni întregi doar de la distanță cu prietenii ei, cu partenerii de scenă din piesele de mare succes la care am făcut referire, ca să nu mai vorbim de colegii de la TNB, în ale cărui spectacole era, până la declanșarea pandemiei, o prezență constantă.

Naționalul așteaptă un 2021 mai luminos ca să redevină „Magic”, „Magnoliile de oțel” să fie scoase din seră, iar publicul de teatru să poată retrăi experiența producțiilor vii și efervescente în care Medeea Marinescu strălucește alături de Florin Piersic, Marius Manole, Maia Morgenstern sau Horațiu Mălăele. Din fericire, nu încheiem totuși acest an întunecat fără a o revedea, întrucât valoroasa actriță ne propune în serialul Bani negri (pentru zile albe) de pe HBO un personaj negativ inedit pentru filmografia ei: Evelina, bancher de provincie cerebral, arivist și aproape complet lipsit de scrupule. Rolul, dintr-un cu totul alt registru dramatic decât Elena (Je vous trouve très beau), Luiza (Weekend cu mama) sau Silvia (Donnant donnant), are potențialul a deveni antologic și era firesc să încercăm să aflăm mai multe detalii despre modul în care Medeea l-a abordat.

Este remarcabilă credibilitatea pe care o dai personajului tău, Evelina, dat fiind faptul că, prin natura lui, riscul caricaturizării era foarte mare. Cum ai construit rolul, cu ce referințe?

Pentru mine sunt două tipuri de apropiere de un rol. Există roluri pe care nu le văd deloc la început, nu le văd, pur și simplu, adică citesc scenariul și habar n-am cum sunt, și există roluri, și ăsta a fost unul dintre ele, care încă de atunci când am citit secvențe – pentru că mie nu mi s-a dat tot scenariul la început, mi s-au dat vreo două secvențe cu care m-am dus la probe -, intuiția mea a funcționat imediat… cam cum e șerpoaica asta, animalul ăsta de pradă. Și efectiv m-am dus așa cum am simțit, mai ales că probele nu le-am dat cu regizorul la început ci cu directorul de casting, probă filmată pe care s-o vadă apoi conducerea HBO împreună cu regizorul. Deci n-am avut, să zic așa, o direcție dată de la început. Și-atunci, într-un fel, mi-a convenit libertatea asta. Am zis ‚Dom’le, așa cred eu că e tipul ăsta de femeie’, m-am dus pe intuiția mea și a funcționat. Efectiv nu am referințe.

Mai târziu, dacă vrei, când am început să intru în pregătirea serialului și am avut întâlniri cu regizorul, cu costumele, cu machiajul, cu tot, m-am gândit la tipologia lui Meryl Streep din Diavolul se îmbracă de la Prada, la personajul ei Miranda Priestly. Știi, genul ăla de personaj scorțos pentru că social este obligat să arate așa și asta a fost foarte simplu de realizat pentru că imediat ne-am dus cu coafura pe ideea să fie foarte strictă, fără înflorituri, iar la costum, iarăși, m-am înțeles foarte bine cu Ina Isbășescu – mi se pare că a izbutit niște costume excepționale în ceea ce mă privește – care mi-a dat, tot așa, o linie. Gulere tari, centuri foarte strâmte, totul e foarte tight, foarte strict și, dacă te uiți cu atenție, în fiecare costum există un detaliu de animal print, pentru că asta am vorbit… că e brățara de la ceas, că e pantoful, că e centura, există un animal print, pentru că personajul este un animal de pradă.

Animalele de pradă – dacă te uiți la pisicile sălbatice de exemplu, în general felinele – au tip foarte interesant de a se apropia, ele nu sunt fioroase din prima, știi, pot părea chiar vulnerabile, astfel încât prada să se relaxeze în preajma lor. Și atunci mi s-a părut foarte interesant să pendulez între zona asta vulnerabilă și naivă, vulnerabil-naivă și fioroasă-agresivă, dură. Așa m-am dus spre rol ca imagine, având-o cumva ca referință la un moment dat pe Miranda din Diavolul se îmbracă de la Prada, dar după aia mi s-a părut mult mai interesant să pendulez așa, să nu fiu pe un singur ton al durității și stricteții personajului, știi, că de fapt sunt și naivă și vulnerabilă și posibilă victimă.

Nu ți-ai pus problema că Evelina s-ar putea chiar să ajungă să funcționeze ca model pentru o o parte dintre spectatoare?

Nu mi-am pus problema fiindcă noi [protagoniştii] avem o imagine despre ce am făcut noi și o proiecție a ce vrem să reprezinte ceea ce am făcut dar, până la urmă, momentul adevărului vine când rulează filmul. Acolo e momentul adevărului, acolo îți dai seama cât de aproape sau de departe ești de realitate. E foarte delicată zona serialului pentru că serialul trebuie să lucreze cu niște tipologii puternice ca el să aibă impact pe termen lung la spectator. Tipologii puternice, fără să fie caricaturale… ei, aici mi se pare că e challenge-ul unui serial. Filmul de artă lucrează cu niște tușe mai ascunse, e mai fluid conturul personajului, spectatorul deduce foarte mult – cu cât spectatorul este lăsat mai mult să facă el conturul cu atât este mai apreciată opera de artă -, ori în serial, ca el să aibă impact la un public mai mare decât al filmului, trebuie să existe niște personaje pregnante și cred că aici apare de multe ori pericolul, ca pregnantul să se confunde cu caricatura. Sigur că se poate și așa dar îți trebuie un anume curaj și o anume stilistică pe care, până la urmă, o dă regizorul. Guy Ritchie, de exemplu, ar face caricatură, dar el îți dă de la început datele astea. Ori serialul nostru nu e despre asta. Aici sunt create niște tipologii din scriitură.

Cred însă că tonalitatea vine și din echilibrarea raportului dintre personaje, accentele de umor negru fiind balansate de partea dramatică a poveştilor unora dintre ei. Cum a funcționat chimia cu Valeriu Andriuță și cu Gavril Pătru, fiindcă alcatuiți un trio antologic de eroi negativi?

Cu Andriuță nu mai lucrasem deloc și-l văzusem doar în filmele lui [Cristian] Mungiu, producții foarte dramatice în care el a jucat, dar am descoperit că are un umor care mi-a plăcut foarte, foarte mult. E și un tip extrem de spontan Valeriu Andriuță. Repet, eu nu-l cunoscusem decât în zona lui de dramă, de suferință, în zona lui apăsătoare, ori el are valenţa asta care mie mi-a plăcut și cred că funcționează în filmul nostru. Cu Giani [Gavril Pătru] s-a întâmplat altceva. Cu Giani am fost colegi de facultate, de clasă, am jucat împreună, suntem colegi la Teatrul Național împreună, dar când am început filmările… chiar eram certați. Deci noi am început filmările la serialul ăsta și nu vorbeam între noi decât cu replicile personajelor, adică se termina repetiția și noi nu mai vorbeam. Și dacă mă întrebi, asta a fost o chestie bună. Sigur, pe parcurs, după primele două zile de filmare, am început să vorbim, așa mai greu, după care și-a cerut și scuze că era într-o situație în care el era cel vinovat, ca să zic așa… dar noi așa am început filmările, nevorbind unul cu celălalt. Apropo de afinități, de antipatii, de certuri pe platoul de filmare, i-am spus la un moment dat regizorului: ‚Să știi că nu e obligatoriu ca un om cu care ești foarte bine în particular să funcționezi foarte bine pe scenă, și invers.’. Adică există situații în care poți să nu ai prea multe în comun cu persoana respectivă sau chiar să fii într-un conflict cu ea și pe scenă să funcționeze lucrurile… să știi că e și un challenge pentru tine ca actor dacă poți să sari pârleazul din zona ta de confort civilă în aia profesională, că nu o să lucrezi toată viața numai cu prieteni. Și, dacă vrei, ăsta e un atribut şi al Evelinei pentru că o femeie micuță reușește să funcționeze alături de un cuplu de oameni periculoși, destul de versați, în niște situații în care ea este nou venită.

Dincolo de ce se vede pe ecran, spune-mi cum au fost filmările în provincie fiindcă a trebuit să pleci de lângă cei mici… cum ai rezolvat situaţia asta?

Din fericire, la mine, filmările au fost împărțite, adică eu făceam naveta de multe ori. Filmările au început în august și s-au terminat la sfârșitul lui octombrie, chiar început de noiembrie pentru că ultimele filmări au fost în noiembrie în București… trei luni. Mai greu a fost pentru George [George Dăscălescu, sotul actriţei, este DoP-ul serialului Bani negri (pentru zile albe) – n.r.], că el a stat chiar mai înainte de începerea filmărilor la Piatra Neamț şi a venit doar câteva zile în București abia prin septembrie, după care s-a întors. Din punctul ăsta de vedere a fost foarte greu și pentru copii, că îi duceau dorul lui George. La mine a fost mai ușor, căci eu mergeam 2-3 zile, filmam, mă întorceam la București, adică nu a fost o ruptură, era ca și cum aș fi mers în turnee la teatru, când tot așa se întâmplă să lipsesc. Apoi i-am mai adus pe copii acolo, amândoi apar… copilul din film, cel micuț, este chiar copilul meu. Deci pe copii, pe Filip și pe Luca i-am adus la filmare ca să fie totuşi cu noi măcar puțin.

Pe de o parte, când filmezi un film sau un serial mai departe de casă, există ceva care este bine, în sensul că stai numai în sosul ăla al serialului, al filmului, e ca un cantonament. Ştii că și Nikita Mihalkov – să ne înțelegem, acum fac o comparație puțin exagerată -, când a filmat la Piesă neterminată pentru panină mecanică, actorii au stat câteva luni la conacul acela unde s-a filmat și au stat în zona aia fără televizor, fără radio, în hainele personajelor, şi doar se plimbau pe acolo, discutau și, sigur, lucrau, iar filmul cumva așa s-a născut. Pe de altă parte, când stai… în genul ăsta de cantonament, departe de casă, minusul este că după un timp, după trei săptămâni-o lună, ai nevoie de familie, ai nevoie de punctele tale de sprijin. Pentru că e epuizant, munca la un serial e epuizantă, extrem de grea, știi, și ai nevoie și de echilibrul ăla pe care ți-l dă familia. Să știi că ai un loc al tău unde poți să te retragi și să te calmezi. 

Ca actriţă, te vezi acum în situaţia diametral opusă, forţată fiind să stai departe de scenă sau filmări şi aproape de casă. Cum traversezi o perioadă în care cultura s-a mutat în spaţiul virtual?

Vreau să-ţi spun că și eu trec prin stări foarte contradictorii, am momente de furie, am momente de depresie, am momente de atacuri de panică. Din vară am început să fac atacuri de panică – îmi pleca inima în gât stând pur şi simplu pe pat – şi atunci m-am forțat să mă duc la TIFF, că la TIFF s-au vizionat primele două episoade [din Bani negri]. Nu eram sigură că mă duc, cu pandemia, dar m-am forțat, a trebuit să ies pentru că altfel simţeam că o să înnebunesc. Și-am făcut foarte bine că am ieșit atunci. Faptul că acum nu e stare de urgență și e doar stare de alertă, pentru mine e fix același lucru. Pentru mine lumea e la fel de închisă. Într-o zi stătusem 2-3 zile în casă și mă uitasem la televizor – că și asta e o problemă – și când am ieșit pe stradă am fost șocată pentru că m-am dus până în Piața Victoriei pe jos și mi-am dat seama că lumea merge înainte. Fără mine dar merge.

Și atunci, știi, începe nebunia, încep stările contradictorii, pentru că îţi spui așa: ‚Nu ești indispensabil, fără tine se poate.’ Într-un moment de criză, primul lucru la care se va gândi omul nu este ce filme vede sau la ce teatru se duce diseară, să fim serioși. Adică trebuie să fim puțin realiști. Nu, primul lucru este cum îmi salvez pielea, cum fac să nu mă îmbolnăvesc și să am ce mânca, astea sunt cele două condiții de supraviețuire. Ăăă, arta și divertismentul, mă rog, că sunt două lucruri învecinate dar diferite, sunt în planul doi. Și, atunci tu, ca actor, îți dai seama că nu ești indispensabil. Au urlat colegi de-ai mei că să rămână teatrele deschise, când totul se închidea dar când mă uitam la televizor și vedeam că există pericolul de a se intra în colaps medical chiar și eu m-am împotrivit și am zis ‚Fraților, hai să ne gândim foarte serios, oamenii au nevoie în momentul ăsta de teatru? Sau noi avem nevoie de teatru?’, si cred că răspunsul onest este că noi eram cei care aveam nevoie de teatru.

Acum, eu cred că pe termen lung pericolul e teatrul online. Ne păcălim că facem ceva dar nu, nu este teatru. Zilele trecute am vrut să văd un spectacol dar ca informație, atat. Poţi să îți faci o idee despre un anume spectacol, despre cum arată și despre ce e vorba dacă nu știi subiectul dar teatrul nu se face online. Punct. Dacă ar fi atât de simplu, atunci când ne luăm concediu, am da toţi repede o fugă pe Internet în Caraibe sau puțin în munții Bucegi și am fi gata odihniți și ne-am putea apoi întoarce la lucru. Puteţi face asta? Nu. Ei, nici teatrul nu se poate face așa. Pentru că teatrul înseamnă legătura ta directă ca actor cu omul care stă în fața ta. La film e altfel dar filmul nu poate înlocui teatrul. Și atunci, sigur că Internetul ne-a salvat în perioada asta, că noi am putut comunica așa, copiii pot face ăia 10%, 5%, de școală așa, pe Zoom, unii oameni au putut merge la serviciu prin intermediul Internetului, dar pericolul e să ni să pară că Internetul a arătat că se poate și fără relații directe, și fără stat la o bere la masă, că se poate și fără teatru… uite că avem divertisment și pe internet, și aici mi se pare că trebuie să echilibrăm balanța, aici trebuie să înțelegem că pe termen lung chestia cu arta, cu teatrul, socializarea la un vernisaj sau la o lansare de carte, astea nu pot fi suplinite de Internet, oricât ai încerca. Aici oamenii ar trebui să înțeleagă. 

Dar cum te menții ca să nu „ruginești” intelectual şi profesional?

Măi, să știi că acum nu prea mă mențin fiindcă lucrurile devin puțin mai complicate când ai doi copii mici. Mi-am zis ca într-o primă fază să încerc să îmi pun efectiv cariera mea în paranteză jumătate de an sau un an de zile şi să mă setez mental – nu zic că e ușor – să fiu mai mult casnică și mai mult mamă. N-am făcut nimic pentru profesia mea în perioada asta, adică nu am citit texte noi, nu am studiat mai mult la pian, deși mi-aș fi dorit… ce am făcut? Sunt mult mai prezentă în viața copiilor, asta e adevărat, încerc să mă mai uit la filme și la seriale seara, că atunci se poate… n-am făcut nimic din ce ar trebui să facă totuși un actor ca să se mențină în formă. Nu știu dacă e bine sau e rău, la mine asta s-a întâmplat, mai ales că nu m-am putut opune, că n-am unde să merg să repet, sunt tot în casă cu copiii, adică e complicat. E o perioadă foarte complicată pentru mine și pentru mulți. Sunt alți actori care, probabil, au copii mai mari sau care n-au copii și care își permit să caute dar în toată povestea asta mă plasez zicându-mi că și asta e o formă de experiență… hai să nu mi-o neg, hai să o iau așa cum e, așa cum îmi este livrată. Bricolez foarte mult cu cel mic, adică lipim, tăiem din chestii reciclabile, că știi că la grădinița asta li se cere, și facem fantome, facem personaje, facem floricele, tai, decupez… mi s-a urât.

Apropo de reciclabile, mai am o întrebare „de casă” legată de faptul că acum 5 ani deveneai ambasadoarea conferinței Paris Climat. Din perspectiva ta, am evoluat noi, românii, ca preocupare pentru problemele de mediu?

Nu, deloc. Deloc, deloc. Nu s-au făcut multe lucruri pentru că trebuiau să se ia niște măsuri economice care să facă, încet-încet, tranziția către energia verde. Sigur că s-au dat acum fonduri, se construiesc chestii, panouri solare, oamenii pot să le folosească, dar încă la nivel foarte, foarte scăzut. Iarăși, chestia cu mașinile electrice, păi nu ai infrastructură ca să poți să îți iei mașină electrică și să te plimbi pe unde vrei în oraș, ori am văzut ce vor să facă englezii deși și la ei e o problemă pentru că vor să se renunțe total la mașinile care folosesc combustibil poluant și este o discuție în parlamentul britanic că nu s-ar putea implementa chestia asta până în 2030. Dar noi suntem încă și mai departe, adică noi mai cumpărăm mașini la mâna a doua care nu au filtre de particule. Și altă chestie pe care vreau să ți-o spun, că asta mă enervează cel mai tare. Eu adun în curte, pentru că am un minim de spațiu, saci cu reciclabile, cu hârtie, sticlă și plastic, și când se adună mai multe umplu mașina și merg la un centru în Băneasa unde le pot lăsa. Nu e normal dar mi-am dat seama că cei care le ridică dacă le-aş pune în fața porții, le iau și le macină împreună, adică nu am făcut nimic. Dacă ar veni mașinile de gunoi, alea în care sunt sortate, eu le am pregătite în saci separați, în pungi separate, dar când colo văd că se aruncă tot la grămadă. România nu reciclează nimic, absolut nimic. Și, chiar și acolo, când m-am dus, la un moment dat, centrul ăla era înconjurat de saci, de cutii, de baloturi de cartoane, pentru că și acolo se umpluse peste măsură și nu știu unde puteau fi duse altundeva. Nu ai, dacă vrei să le duci, nu ai unde să le duci. 

De acord, însă, pe de altă parte, asta ține într-o anumită măsură și de fiecare dintre noi. Acum, lucrând de acasă, teoretic am putea să facem ce nu am făcut până acum din lipsă de timp ca scuză. Și totuși nu o facem…

Nu o facem, nu. Adică eu sunt uluită… uite, mi-am adus aminte de o chestie. La una din primele conferințe la care am fost invitată să particip ca ambasador a climei, am întârziat. Și știi de ce? Pentru că urma să vorbesc despre ce înseamnă problemele climatice, cum ne vor influența viața în ani de zile și cum am putea noi ca cetățeni să sprijinim demersul ăsta, pe lângă măsurile guvernamentale ce trebuie luate, iar eu, ca să mă duc până în Piața Amzei, pentru că era la Ambasada Franței conferința, m-am dus să mă urc în mașină, să ajung acolo. Și când am deschis portiera mi-am zis: ‚Păi, aici începe ipocrizia. Cum adică? Până în Piața Amzei eu mă duc, de unde stau eu, cu mașina, am înnebunit?’ Am închis frumos, am sunat că întârzii – jur că așa am făcut, jur – și am luat-o pe jos până acolo și ăsta a fost primul lucru pe care l-am spus… Știți ce se întâmplă? În teorie toți suntem tari. Toți înțelegem dar problema e că suntem de un asemenea egoism că nici nu ne mai dăm seama când devenim ipocriți. Că egoismul ăsta ne ucide. Si de atunci eu merg la teatru pe jos. Fac 45 de minute. În toate locurile în care pot ajunge cu metroul sau pe jos, eu merg cu metroul sau pe jos. Este una dintre formele minimale pe care oamenii ar putea să le aplice. După aia, ce te doare să pui trei pungi mari și să arunci plasticul într-o parte, sticlele într-o parte și hârtia într-o parte, și să îți faci timp o dată pe săptămână să le încarci în mașină, că acolo trebuie să iei mașina și să le duci la un centru, pentru că statul nu îți oferă un cadru organizat pentru așa ceva, nu te ajută cu nimic. După aia, ce să mai zicem de mașini electrice, aia e în faza următoare în care să ai și bani să îți iei și o mașină electrică și să ai și infrastructură să îți permiți să o încarci, să te plimbi cu ea prin oraș dacă ai neapărată nevoie. Şi tot aşa… 

O ultimă întrebare ca să închidem cumva, într-un mod… profesional. Ipotetic vorbind, dacă ar fi să îți poți alege, care ar fi primul rol în care ți-ai dori să revii pe scenă?

Să zic Străini în noapte, dar dintr-un subiectivism absolut. Adică, am două motive mari. Unul e că are un uriaș impact la public, uriaș, imens, adică am văzut și acum în pandemie când am jucat două spectacole, am văzut cum a venit lumea, și un al doilea pentru că, trebuie să zic, joc totuși cu unul dintre ultimii actori ai Generației de Aur [Florin Piersic] și în momentul ăsta, când vezi că au tot plecat dintre noi și începem să vorbim de ei la trecut, mie asta mi se pare că trebuie tezaurizat.

• Interviu de Ioan Big

• FOTO: George Dăscălescu (portrete Medeea Marinescu), Adi Marineci (cadre serial Bani negri (pentru zile albe), producţie HBO)