Rezumat
Scamă este un om singur. Și, ca orice om singur, are o pisică.O piatră neagră lângă Lacul MoriiScamă poate evada. Eu încă nu.Deocamdată, cursa continuă
Bucureștiul împotriva mea: Gabriel Scamă, taximetristul care evadează în realități paralele
Nu m-am trezit într-o dimineață cu revelația că sunt sau vreau să fiu scriitor. Nu a căzut nimic din cer, nu s-a deschis nicio ușă către o altă dimensiune și nu mi-a apărut în față vreun personaj care să-mi spună că are nevoie de mine pentru a exista. Deși…
A fost mai degrabă o întâmplare. Se numea Rubik și era un roman colectiv. Mai mulți oameni, mai multe povești, mai multe personaje și Simona Popescu, toate prinse într-o construcție literară comună. Un fel de cub Rubik în care fiecare venea cu propria culoare și încerca să găsească o combinație care să funcționeze cu ale celorlalți. Și trebuia să inventez un personaj.


L-am inventat pe Gabriel Scamă – taximetrist, bucureștean. Un om singur, dar nu neapărat nefericit. Un om care își petrece nopțile plimbând oameni prin oraș și care, la un moment dat, începe să descopere că unele curse nu duc chiar acolo unde ar trebui să ducă. Că orașul ăsta are niște ieșiri secundare, niște breșe, niște coridoare care nu apar pe Google Maps. Că uneori, dacă virezi la dreapta în locul potrivit, ajungi poate într-o altă realitate. Sau într-un loc care seamănă cu Bucureștiul, dar în care lucrurile se întâmplă după alte reguli.
Nu mi-am propus să fac din el un personaj important. Aveam nevoie de un taximetrist, așa că am inventat un taximetrist. Numai că, la un moment dat, personajele încep să aibă propriile lor planuri. Le dai un nume, o meserie, câteva trăsături de caracter și apoi încep să se comporte ca niște oameni pe care îi cunoști de foarte multă vreme. Uneori chiar mai bine decât îi cunoști pe oamenii reali.
A fost prima mea experiență reală de scriitor. Nu faptul că am scris niște pagini ce aveau să fie publicate la o editură, între niște coperți, cu preț și ISBN, ci faptul că am descoperit că pot inventa pe cineva care să trăiască în afara mea. Cineva care să aibă o pisică fără nume, căreia îi spune simplu Pisică. Care să iasă noaptea cu taxiul, să facă bani, să facă o poveste, să aibă secrete pe care nici eu nu le știu și să rătăcească prin București până la epuizare. Cu propriile tristeți, propriile ritualuri și întâlniri cu absurdul.


Scamă este un om singur. Și, ca orice om singur, are o pisică.
Omul singur are o pisică. Taximetristul are un taxi. Bucureșteanul are Bucureștiul. Fiecare cu blestemul lui, pentru că Scamă nu ar putea exista în aceeași formă în niciun alt oraș. Nu pentru că Bucureștiul ar avea ceva unic în sens turistic sau arhitectural. Nu în ideea de imagini de carte poștală cu care un oraș ajunge să-ți justifice existența.
Mă refer la textura lui, la combinația asta de dezordine, melancolie, agresivitate, improvizație și poezie involuntară. La faptul că poți să ieși dintr-o scară de bloc și să ai impresia că ai intrat într-un film prost, pentru ca zece minute mai târziu să te trezești într-o scenă care pare scrisă de un autor suprarealist. Nimic nu pare să fie exact acolo unde ar trebui să fie, dar toate lucrurile continuă să funcționeze într-un fel sau altul. Bucureștiul este un oraș în care absurdul are infrastructură.
Mi-a fost ușor să-l inventez pe Scamă, pentru că nu l-am inventat. L-am extras. Am luat câteva bucăți de București, le-am amestecat cu niște amintiri, cu niște obsesii, cu niște experiențe personale și am obținut un om care conduce un taxi prin realități (poate) paralele.
O piatră neagră lângă Lacul Morii
Într-unul dintre textele mele, Scamă ajunge într-o noapte la Lacul Morii. Este singur, nu are clienți de patru ore și simte că toată singurătatea i s-a adunat în cap. Un cap greu, ca o piatră – Greu e capul care ușor vrea să fie… Se duce pe mal, privește apa și se gândește la toate lucrurile care nu mai sunt. La prietenii care au murit, la trecut, la propria lui incapacitate de a găsi un loc în care să se simtă în pielea lui. Apoi vede ceva căzând din cer.
O piatră neagră, de mici dimensiuni, care levitează și pulsează lumină. O anomalie. O bucată dintr-o altă lume care a ajuns, dintr-o eroare de navigație cosmică, tocmai lângă Lacul Morii. Scamă o ia acasă și descoperă că piatra are puteri. Că poate schimba oamenii, că poate modifica realitatea, că poate face ca o cursă de taxi să se repete la nesfârșit. Că uneori oamenii care urcă triști în mașină coboară senini și că alteori nici nu mai vor să coboare.
Scamă poate evada. Eu încă nu.
Scamă este, în mod evident, o declarație de dragoste pentru București. Doar că eu am ajuns în punctul în care nu mă mai văd trăind aici. Poate rămâne Scamă și plec eu. În realitatea mea, sunt în punctul în care orașul ăsta îmi consumă mai multă energie decât îmi oferă.
Corupția nu este doar ceea ce vezi la televizor, ci și o atmosferă pe care ajungi să o respiri zilnic, până când te obișnuiești să nu te mai aștepți la nimic bun și să accepți că lucrurile merg prost pentru că așa merg ele aici. Îți cobori constant așteptările, până când aproape că nu mai ai niciuna, și ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai devenit un om care trăiește într-un loc pe care îl detestă, dar de care nu se poate desprinde.
Pentru Scamă e diferit. În timp ce eu mă gândesc dacă ar trebui să plec din București, el continuă să conducă prin oraș. Dar el are un avantaj: poate evada. Taxiul lui poate traversa granițele realității. Poate să intre într-o cursă și să iasă din ea într-un alt București. Poate să descopere că o stradă duce undeva unde nu a mai fost nimeni. Poate să se întâlnească cu lucruri pe care eu nu le pot întâlni decât în scriitură.
Poate că Scamă este felul meu de a pleca fără să plec.
Cu cât mă îndepărtez mai mult de București în plan afectiv, cu atât pare să devină mai prezent în textele mele. Îl iau cu mine peste tot. Îl reconstruiesc, îl deconstruiesc, îl mut în alte dimensiuni, îl populez cu personaje care au problemele lui și care încearcă să găsească soluții imposibile la ele. O formă destul de sofisticată de a nu reuși să te desparți de cineva.
Deocamdată, cursa continuă
Scamă nu s-a oprit la Rubik. A început să aibă o viață proprie, să se strecoare în alte povești, să apară în contexte în care nu fusese invitat. Cineva chiar i-a scris numele pe mai mulți pereți din oraș (iar de data asta nu am fost eu). Am senzația că, la un moment dat, va cere un roman al lui. Un spațiu în care să nu mai fie doar taximetristul care transportă personajele altora, ci protagonistul propriei lui călătorii.
Eu? Continui să trăiesc în București, sperând că lucrurile se vor schimba, că voi reuși să-mi recuperez relația cu orașul, că într-o bună zi voi ieși din casă și voi simți din nou că sunt exact unde trebuie să fiu. Sau plec? Mă mut într-un alt oraș, într-o altă țară, într-o altă dimensiune. Nu știu.
Mă gândesc la Scamă, la piatra lui, la felul în care a descoperit că realitatea poate fi modificată și că uneori lucrurile care par imposibile sunt doar niște uși pe care încă nu le-ai deschis. Mă gândesc la el conducând noaptea, cu o mână pe volan și cu cealaltă întinsă spre piatra care levitează pe bord. Mă gândesc la toate cursele pe care le va mai face și la toate locurile în care va ajunge.
Și mă întreb dacă nu cumva ar trebui să fac și eu același lucru.
Greu e capul care ușor vrea să fie. Iar Bucureștiul încă levitează undeva pe bordul taxiului lui Gabriel Scamă. Nu știu dacă o să-l iau cu mine sau dacă o să-l las acolo.
Deocamdată, cursa continuă.
Text de Gruia Dragomir


Citește și acest articol Zile și Nopți


