Interviu cu pianistul Ioan-Dragoș Dimitriu: „Beethoven m-a învățat disciplina. Gershwin m-a învățat să mă bucur de viață”

Pe 28 noiembrie 2026, pianistul Ioan-Dragoș Dimitriu și Orchestra de Cameră a Vienei susțin concertul „Vienna X Gershwin” la Sala Radio din București.

Într-un interviu realizat de Răzvan Sădean pentru Zile și Nopți, artistul vorbește despre muzica lui Beethoven și Gershwin, readucerea în circuit a pianului Bösendorfer Imperial și despre cum poate muzica clasică să ajungă la un public mai larg.

Concertul „Vienna X Gershwin” îi aduce pe scenă pe pianistul Ioan-Dragoș Dimitriu și Orchestra de Cameră a Vienei (Wiener KammerOrchester), care împlinește anul acesta 80 de ani, într-o seară cu un repertoriu cosmopolit care combină clasicul vienez și atmosfera jazzy a New York-ului din muzica lui George Gershwin.

Concertul marchează și un moment important pentru Sala Radio: revenirea la viață a pianului Bösendorfer Imperial, un instrument care nu a mai fost funcțional de aproximativ 15 ani.

Pentru Ioan-Dragoș Dimitriu, această seară reunește mai multe fire ale propriului parcurs: anii de studiu și experiența muzicală de la Viena, fascinația pentru muzica lui Gershwin, alături de dorința de a face muzica clasică mai accesibilă publicului din România.

Dincolo de discuția despre ocazia rară de a asculta Orchestra de Cameră a Vienei la București, pe 28 noiembrie, interviul de față cu pianistul Ioan-Dragoș Dimitriu deschide și discuții despre felul în care se întâlnesc diferite stiluri muzicale în sălile de concerte clasice, despre responsabilitatea de a păstra și pune în valoare instrumentele de care dispunem, dar și despre ce înseamnă să fii, în același timp, pianist și manager cultural.

O discuție despre disciplină și bucuria de a cânta, despre tradiție și curiozitate, pornind de la convingerea că un concert reușit nu trebuie doar ascultat, ci și trăit.

Viena, Beethoven și Gershwin: între tradiție și libertate muzicală

Ai studiat la Viena și acolo ți-ai construit o parte importantă a carierei, iar acum aduci la București Orchestra de Cameră a Vienei (Wiener KammerOrchester), într-un an în care aceasta împlinește 80 de ani. După mai bine de 15 ani de legături cu scena vieneză, ce ai învățat despre felul în care acest oraș își cultivă tradiția muzicală și în ce fel ar putea fi un model de urmat pentru București?

În cei 15 ani petrecuți la Viena am înțeles că tradiția muzicală se trăiește în fiecare zi. O găsești în sălile de concert, în școli, în parcuri și în obiceiul oamenilor de a asculta muzică împreună. Mă impresionează mereu cei 100.000 de oameni care vin la concertul gratuit al Filarmonicii din Viena de la Schönbrunn. Sunt oameni de toate vârstele, adunați pentru bucuria unei seri cu muzică.

Am cântat alături de colegi din familii în care meseria de muzician se transmite de generații, de mai bine de 500 de ani. Pentru ei, această legătură cu muzica este ceva firesc. Mi-aș dori să avem și la București sentimentul că un concert face parte din viața noastră, la fel ca o ieșire la film sau o întâlnire cu prietenii.

Când m-am întors în România, am încercat să construiesc asemenea legături. Au apărut colaborări cu concursul ARD și Opera din München, inclusiv un concert pentru corn comandat compozitorului Gotthard Odermatt, dar și proiecte precum turneul Filarmonicii Brașov în Marea Britanie, alături de Maxim Vengerov, și cel de la Berlin, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la compoziția Simfoniei a 9-a de Beethoven.

Acum îmi doresc să aduc tot mai multe astfel de întâlniri la București. Concertul din 28 noiembrie vine din această dorință: să împart cu publicul de aici ceva din lumea muzicală în care m-am format. Iar întâlnirea cu Orchestra de Cameră a Vienei este cu atât mai frumoasă în anul în care împlinește 80 de ani.

Ai vorbit despre felul în care Viena te-a format ca muzician și despre dorința de a aduce la București o parte din lumea muzicală pe care ai descoperit-o acolo. Concertul de la Sala Radio pune în dialog două universuri muzicale, cel al lui Beethoven și cel al lui Gershwin, care au însemnat mult pentru tine. Ce te leagă personal de acești doi compozitori și ce ți-ai dori să descopere publicul român prin această întâlnire?

Beethoven și Gershwin au avut roluri foarte diferite în viața mea. Beethoven m-a învățat disciplina și felul în care să dau formă emoțiilor la pian. Urmărind cine i-a fost profesor profesorului meu, Stefan Arnold, și mergând mai departe, din profesor în profesor, am descoperit un fir care ajunge până la Beethoven. Mă emoționează gândul că ceva din această tradiție a ajuns și la mine.

Gershwin, în schimb, a fost ca un prieten care îmi spune: bucură-te de viață, nu lua totul atât de în serios! L-am descoperit tot la Viena și m-a ajutat să îmi găsesc propriul fel de a cânta. Când eram răcit, ascultam „Rhapsody in Blue” și „Concertul în Fa”, pe care îl veți auzi la Sala Radio. Muzica lui îmi schimba imediat starea. Pur și simplu nu pot sta locului când o ascult.

Apoi am descoperit cântecele scrise împreună cu fratele său, Ira Gershwin, și versiunile pentru pian solo realizate de George. Mi-am dorit să împart cu alții bucuria aceasta. Așa s-a născut ideea concertului.

Pentru public, seara va fi și o ocazie să ne cunoaștem mai bine. Voi vorbi între piese, voi povesti ce mă leagă de ele și voi împărtăși întâmplări din culisele vieții de muzician. Mi-ar plăcea ca oamenii să plece cu o melodie în minte și cu senzația că au petrecut seara alături de cineva care le-a spus o poveste personală.

Unde se întâlnesc muzica clasică și jazzul

Ce ne spune această combinație neașteptată dintre lucrările lui Beethoven și cântecele din repertoriul lui Gershwin despre granițele dintre muzica clasică și jazz? Cum reușesc să se intersecteze rigoarea și structura lucrărilor lui Beethoven cu libertatea de improvizație a jazzului?

Culmea, Beethoven avea mult mai multă libertate decât ne imaginăm când îi privim portretul serios. Era un pianist care improviza, adică inventa muzică pe loc. În concertele din vremea lui, existau momente în care orchestra se oprea, iar solistul își putea arăta imaginația. Aceste momente se numesc cadențe. Așadar, libertatea pe care o asociem astăzi cu jazzul avea un loc și în muzica clasică și poate că va și reveni în timp, pentru că face totul să fie mult mai distractiv.

Beethoven a schimbat multe dintre regulile epocii sale. Gershwin a avut, în altă lume și în alt timp, aceeași curiozitate de a încerca lucruri noi. La 15 ani era la Tin Pan Alley, editură muzicală din New York: prezenta la pian cântecele, astfel încât oamenii să le descopere și să își dorească partiturile. Petrecea ore întregi la clape, în contact direct cu muzica și cu cei care o ascultau.

Păstrând proporțiile, mă regăsesc în plăcerea aceasta de a descoperi mereu alte piese. De mic, bunica îmi cumpăra partituri de la anticariat, iar eu le citeam ca pe niște cărți. De la șase ani tot fac asta. Uneori stăteam opt sau zece ore la pian, dar în loc să repet ce aveam de pregătit pentru lecție, descopeream alte și alte lucrări. Profesorii mei nu erau întotdeauna la fel de încântați ca mine.

Jazzul mă fascina încă de când ascultam benzile de magnetofon ale bunicului, cu Oscar Peterson. Prin Gershwin am găsit o cale de a mă apropia și eu de improvizație. Bucuria de a înțelege ceva nou în această muzică seamănă, pentru mine, cu momentul în care reușești prima dată să mergi pe bicicletă. Dintr-odată, poți face ceva ce până atunci părea imposibil. Încă am senzația aceasta și tocmai de aceea îmi place să pun Beethoven și Gershwin în aceeași seară.

În ultimii ani, vedem tot mai multă multidisciplinaritate în artă, în general. Cum a ajuns muzica jazz în sălile destinate concertelor clasice? Și în ce fel comunică acest tip de intersecție muzicală cu publicul contemporan? Mai are sens să trasăm granițe atât de stricte între muzica clasică și muzica mainstream, fie că vorbim despre pop, rock sau jazz?

Cred că muzicienii sunt, înainte de toate, oameni curioși. Când asculți ceva care te atrage, vrei să înțelegi cum este făcut și ce ai putea învăța de acolo. Așa ajung artiștii din pop sau rock să se inspire din muzica clasică, iar muzicienii clasici să descopere jazzul. Mi se pare firesc să ne lărgim lumea în care trăim și cântăm.

Jazzul a prins contur la New Orleans, în jurul anului 1900, mai ales în comunitățile afro-americane, din întâlnirea mai multor tradiții muzicale. Gershwin a fost unul dintre compozitorii care au adus energia jazzului în marile săli de concert. În muzica lui auzi ritmul orașului, cântecul și dansul, alături de construcția unei lucrări pentru pian și orchestră. De aceea mi se pare atât de apropiat de oameni: poate să te emoționeze și să te facă să bați ritmul cu piciorul.

Multă vreme s-a vorbit despre muzica clasică de parcă ai avea nevoie de o pregătire specială ca să te poți bucura de ea. Eu cred că putem schimba această impresie prin felul în care cântăm și vorbim cu publicul. Nu trebuie să recunoști fiecare instrument sau să știi în ce an a fost scrisă o piesă ca să simți ceva.

Tocmai de aceea recomand „Vienna X Gershwin” și celor care nu au fost niciodată la un concert de muzică clasică. Voi povesti despre ceea ce ascultăm, iar fiecare își poate găsi propriile imagini și emoții în muzică. Poți veni din curiozitate, pentru o seară cu cineva drag sau fiindcă îți place jazzul. Mi-ar plăcea ca, la final, Beethoven să îți pară mai apropiat, iar Gershwin să îți fi rămas în minte.

Pianul Bösendorfer Imperial de la Sala Radio, readus la viață

Unul dintre momentele importante ale concertului din 28 noiembrie e readucerea în circuit a pianului Bösendorfer Imperial de la Sala Radio, după aproximativ 15 ani în care nu a fost funcțional. Cum ai descoperit povestea acestui instrument și ce te-a făcut să transformi recuperarea lui într-o miză a concertului? Ce înseamnă, dincolo de valoarea sa materială, să readuci la viață un instrument cu o asemenea istorie?

Ani de zile am cântat pentru fabrica de piane Bösendorfer din Viena, inclusiv pentru clienți care voiau să aleagă un instrument, dar nu știau să cânte. Am petrecut timp în atelier și am văzut câtă muncă, răbdare și pasiune intră într-un pian. Când vezi toate acestea de aproape, ajungi să privești altfel instrumentul pe care îl ai în față.

M-am apropiat mult de sunetul acestor piane. Au, pentru mine, un fel intim de a „vorbi”. Știam de instrumentul de la Sala Radio și am propus conducerii Radio România să iau legătura cu fabrica din Viena pentru a vedea ce se poate face ca el să fie în cea mai bună formă. M-am bucurat de deschiderea cu care a fost primită ideea, atât aici, cât și în Austria.

Un pian are nevoie de îngrijire, la fel ca o mașină sau o casă. Faptul că poți cânta la el nu înseamnă că îți oferă deja tot ce poate. Uneori sunt necesare reglaje și intervenții pe care publicul nu le vede, dar al căror rezultat îl poate auzi.

Pentru mine, grija aceasta este o normalitate. Un instrument bun poate sluji generații de muzicieni și poate emoționa mii de oameni. Mi-ar plăcea ca povestea lui să atragă atenția și asupra altor instrumente valoroase pe care le avem în țară și de care merită să ne ocupăm.

Restaurarea este doar un prim pas, dar un pian trebuie să fie și folosit. Ce ar trebui să se întâmple după acest concert pentru ca Bösendorfer-ul Imperial să redevină o prezență vie în peisajul muzical bucureștean? Și ce spune povestea lui despre felul în care instituțiile noastre îngrijesc patrimoniul cultural?

Pentru mine, cel mai frumos rezultat este să văd un pian bun folosit de cât mai mulți artiști: la concerte, la înregistrări și la repetiții. Orice intervenție tehnică are sens dacă instrumentul continuă să fie auzit.

Gândiți-vă câți muzicieni și câți spectatori pot beneficia de el în următorii 30 sau 50 de ani. Privit așa, efortul de a-l îngriji capătă cu totul altă valoare. Investim în toate întâlnirile cu muzica pe care acel instrument le poate face posibile.

Mi-aș dori ca întreținerea să fie o preocupare constantă, cu oameni pregătiți și cu fonduri prevăzute din timp. Știu că artiștii și conducerile instituțiilor fac deja eforturi în această direcție. Dacă nu ne permitem mereu instrumente noi, cu atât mai mult trebuie să avem grijă de cele pe care le avem. Publicul și muzicienii din România merită să se întâlnească în cele mai bune condiții, iar un pian bine îngrijit este o parte esențială a acestei întâlniri.

De la pianist la manager cultural: cum se construiește un concert memorabil

Parcursul tău trece de la interpretarea pianistică la management cultural, de la dezvoltarea festivalului SoNoRo la direcția artistică a Sound District Floreasca. Cum se schimbă perspectiva unui muzician atunci când începe să construiască proiecte pentru alți artiști și pentru public? Ce ai înțeles din această dublă ipostază despre felul în care se construiește, de fapt, o experiență culturală memorabilă?

Sunt pianist, dar în ultimii 15 ani am făcut cam de toate în organizarea de evenimente: am condus mașini pentru festivaluri, am dus gunoiul, am montat scene, am scris proiecte și contracte, am gătit și am ascultat grijile artiștilor. Toate m-au ajutat să înțeleg ce se întâmplă înainte ca publicul să se așeze și să înceapă concertul.

Și totuși, aproape zilnic apare ceva nou. Am învățat că planul făcut acasă se poate schimba la fața locului și că ajută mult să îți păstrezi calmul. Pentru mine este important să nu uit că nu lansăm rachete și nu operăm pe creier. Organizăm evenimente și suntem norocoși că putem aduce oamenilor această bucurie.

Încerc să nu uit lucrurile pentru care sunt recunoscător: că o am pe soția mea alături, că am reușit să studiez ce mi-am propus la pian, că lucrez cu o echipă bună sau, uneori, pur și simplu că nu plouă la un eveniment în aer liber. Mai sunt două lucruri de care țin: să îmi placă ceea ce fac și să rămân curios. Sunt valabile și când cânt, și când organizez.

Când construiesc un program, mă întreb: dacă nu mă surprinde pe mine, de ce i-ar surprinde pe ceilalți? Așa am ajuns și la Beethoven și Gershwin. Am pornit de la o poveste care există deja în mine, din anii în care am căutat propriul sunet la pian, și am vrut să o împart cu publicul.

Cred că experiența de organizator mă ajută să văd întreaga seară, de la felul în care este primit spectatorul până la ultima notă. Iar experiența de pianist îmi amintește mereu pentru ce facem toate acestea: pentru acea emoție pe care o trăim împreună în sală, care ne face să vibrăm la unison.

Sound District Floreasca: muzica clasică iese în stradă

La Sound District Floreasca, muzica clasică este scoasă din spațiul convențional al sălii de concert și adusă în stradă, în cartier, în întâlnirea cotidiană dintre oameni și oraș. Ce te interesează în această schimbare de context? De ce este important, uneori, ca muzica clasică să iasă în stradă și să se apropie de public și prin alte mijloace?

Ideea festivalului îi aparține Ralucăi Fișer, care m-a invitat să fiu director artistic. M-a cucerit imediat faptul că se desfășoară pe străzi cu nume de compozitori. Mi s-a părut extraordinar ca un om care locuiește pe strada Chopin sau Mozart să poată ieși din casă și să descopere muzica celui al cărui nume îl spune aproape zilnic.

În stradă, întâlnirea cu muzica vine firesc. Poți să fii la plimbare, să te oprești câteva minute și să rămâi fiindcă îți place ce auzi. Poți veni cu copiii, în hainele în care te simți bine, fără grija că nu cunoști regulile unei săli de concert. Uneori, tocmai această libertate îl ajută pe cineva să asculte cu adevărat pentru prima dată.

La prima ediție am văzut oameni care se reîntâlneau după mult timp și își recomandau concerte, copii care descopereau ritmul și muzicieni în combinații neașteptate, de exemplu vioară și DJ. Sunt momente mici, dar ele spun mult despre ce poate face un festival pentru un cartier.

Mi-aș dori să păstrăm și după festival obiceiul de a ieși, de a ne întâlni și de a descoperi ceva împreună. Avem nevoie și de timp în afara serviciului și a ecranelor. Muzica ne dă un motiv foarte plăcut să stăm unii lângă alții. Am început din Floreasca și nu ne vom opri aici.

Cum atragem publicul tânăr către muzica clasică

Se vorbește frecvent despre nevoia de a atrage publicul tânăr spre muzica clasică, iar astăzi întâlnim compozitori clasici în coloane sonore, videoclipuri și conținut viral. Cum putem transforma această familiaritate de pe ecran într-o curiozitate reală pentru experiența unui concert? Și cât de mult depinde apropierea publicului de muzică de repertoriu, de prețul biletului, de educație, de felul în care este percepută muzica clasică – uneori ca o muzică a elitelor – și de modul în care instituțiile culturale își primesc spectatorii?

Un fragment auzit pe telefon poate fi începutul. Recunoști o melodie, îți place și devii curios să afli mai mult. Am văzut asta foarte clar în „Sound Explorers”, proiectul prin care duc muzica în școli și în întâlniri cu copiii.

Le cânt fragmente din „Marșul turcesc” de Mozart, „Sonata Lunii” sau „Zborul bondarului” și apar imediat reacțiile: „E fain ce cânți, să mai vii!”, „Mai vrem la concerte! Când sunt următoarele?”. Din acel moment, muzica are pentru ei și un chip, și o întâmplare de care își amintesc. De aici poate începe dorința de a reveni, însă este datoria noastră să fim și noi prezenți în mediul lor, din grădiniță și până după facultate.

Contează repertoriul, contează și prețul biletului, mai ales când vine o familie. Dar contează foarte mult și dacă omul simte că acel concert i se adresează. Dacă se teme că nu va înțelege sau că nu își va găsi locul acolo, avem de lucrat la felul în care îl invităm și îl primim.

Mă bucur să văd tot mai multe concerte cu muzică de film, rock simfonic și programe în care artiștii vorbesc cu publicul. Sunt căi bune de apropiere. Aș adăuga și ceva foarte simplu: un zâmbet. Felul în care întâmpini un spectator poate schimba întreaga lui seară. Dacă prima experiență este plăcută și se simte binevenit, are un motiv să se întoarcă. Iar pe copii mi-aș dori să îi încurajăm de mici să descopere cât mai multe feluri de spectacole sau evenimente, nu doar muzicale.

Viitorul concertelor clasice: mai mult decât muzică

Din perspectiva ta de artist și manager cultural, cu o viziune amplă asupra scenei muzicale, ce simți că lipsește încă din peisajul nostru cultural? Ce ți-ai dori să schimbi, în următorii ani, în felul în care ascultăm, descoperim și trăim muzica clasică?

Mi-aș dori să acordăm mai multă atenție și felului în care arată un concert. Lumina, decorul, hainele artiștilor sau o proiecție bine aleasă pot ajuta publicul să intre în poveste. Cred că avem multe de învățat din spectacolele în care toate aceste lucruri sunt gândite împreună, în mod special din lumea showbizului.

Am trăit asta la un concert al orchestrei de tineret a Columbiei, care cânta „Ritualul Primăverii” de Stravinski. Sala era învăluită în proiecții, iar muzicienii aveau și o coregrafie. Instrumentele făceau parte din mișcarea scenică, iar eu aveam senzația că sunt chiar în mijlocul poveștii.

Vă mărturisesc că, înaintea acelui concert, nu îmi plăcea lucrarea. Nu găsisem drumul spre ea. În seara aceea, ceva s-a legat, iar astăzi este una dintre piesele mele preferate. Mi se pare o lecție foarte bună inclusiv pentru noi, muzicienii: uneori ai nevoie de o altă întâlnire cu aceeași muzică pentru a o descoperi.

Asta îmi doresc să fac și prin proiectele mele, fiecare în felul său: să le dau oamenilor motive să fie curioși. Pe 28 noiembrie, la Sala Radio, vă aștept la „Vienna X Gershwin”, alături de Orchestra de Cameră a Vienei. Vom avea Beethoven, ritmurile lui Gershwin și povești spuse chiar de la pian. Mi-ar plăcea să fie seara în care cineva care a venit pentru prima dată la un asemenea concert își spune: „Mai vreau!”.