INTERVIU | Scriitoarea americană M.L. Rio, despre dark academia, prietenii complicate și România

INTERVIU | Scriitoarea americană M.L. Rio, despre dark academia, prietenii complicate și România: „Eram interesată de legenda lui Dracula, dar voiam să aflu istoria reală, nu doar legenda”

Autoarea americană M.L. Rio, cunoscută pentru romanele sale care explorează relațiile complicate, secretele și laturile întunecate ale naturii umane, a venit în România pentru o serie de întâlniri cu cititorii, în cadrul FestivalYA 2026 desfășurat la Cărturești Carusel din București și al unui eveniment organizat de editura Alice Books la Iași.

Fostă actriță de teatru, cu o experiență de aproximativ zece ani în lumea scenei, M.L. Rio își transformă fascinația pentru Shakespeare, mediile academice și personalitățile complexe în povești care au cucerit cititori din întreaga lume. Pe lângă bestsellerul „Dacă am fi ticăloși”, publicul român îi poate descoperi universul literar și prin „Schimbul de noapte” și „Ceară fierbinte”, romane traduse în limba română la editura Alice Books și plasate în lumi foarte diferite, dar unite de interesul autoarei pentru personaje complicate și relațiile intense dintre ele.

M.L. Rio a povestit pentru zilesinopti.ro despre succesul neașteptat al fenomenului dark academia, influența teatrului asupra scrisului, prieteniile care ne definesc și experiența revenirii în România, la aproximativ 15 ani de la prima sa vizită în țară.

Dark academia și influența teatrului

„Dacă am fi ticăloși” a devenit una dintre cărțile cel mai strâns asociate cu fenomenul „dark academia”. Când ai scris-o, ți-ai imaginat că va găsi un public atât de numeros printre cititorii fascinați de această estetică și de această lume literară?

Nici vorbă. Am scris cartea în 2014, când „dark academia” nici măcar nu exista. Noi aveam ceea ce numeam „campus novels”, romane plasate în mediul universitar, și am anumite obiecții față de termenul „dark academia”. Nu cred că avem neapărat nevoie de el. Cred că aveam deja un termen potrivit pentru acest gen: „campus novel”.

„Dark academia” mi s-a părut întotdeauna un termen redundant, pentru că, sincer, toată lumea academică este, într-un fel, dark academia. Cred că oricine a trecut de etapa studiilor de licență și a continuat în mediul academic ar fi, în general, de acord cu mine. Așa că nu, nu am prevăzut deloc asta.

A fost o surpriză adevărată să fiu, într-un fel, „adoptată” de acest fenomen, pentru că „Dacă am fi ticăloși” exista deja când a avut loc marele boom al dark academia. A fost foarte surprinzător atât pentru mine, cât și pentru agentul meu. La momentul respectiv, cartea nu se vindea deloc și nu reușeam să vând nimic altceva. Apoi, dintr-odată, cifrele de vânzări au crescut vertiginos și ne-am întrebat: „Ce naiba se întâmplă?”

Eu nu eram pe TikTok și încă nu sunt, așa că habar nu aveam ce se întâmplă. Până când prietenii mei, care erau pe TikTok, au început să-mi trimită mesaje: „Fată, cartea ta face furori pe internet!”. Iar eu eram: „Serios?” Așa că da, sincer, este o surpriză pentru mine în fiecare zi.

DARK ACADEMIA. Estetica unui trend născut în social media

Shakespeare este în centrul romanului „Dacă am fi ticăloși”. Ce te-a făcut să vrei să construiești un întreg roman în jurul unui grup de tineri actori?

Eu am fost o tânără actriță. Am fost actriță de Shakespeare, iar asta a fost practic întreaga mea viață timp de aproximativ zece ani. Au fost multe motive pentru care am ales acest drum. Cred că Shakespeare continuă să fie captivant și după 400 de ani pentru că scria pentru toate categoriile sociale. Așa cum am mai spus, piesele lui trebuiau să fie atractive pentru toată lumea, de la cel mai needucat ucenic din zona din fața scenei până la rege. Iar asta înseamnă că există ceva pentru fiecare în piesele lui, chiar dacă nu știi încă ce anume din acele piese este pentru tine. Este acolo.

Apoi, desigur, există limbajul în sine, forța limbajului, poezia. Este una dintre cele mai frumoase forme de scriere pe care le avem în limba engleză. Și ce model extraordinar să ai ca tânăr scriitor! Am învățat foarte multe de la Shakespeare despre numărul infinit de lucruri pe care le poți face cu limbajul. Și acesta a fost un motiv important.

Dar, în cele din urmă, atunci când scriu, cred că este întotdeauna bine să mă întreb: „De ce sunt eu persoana potrivită să scriu această poveste? Sunt eu persoana potrivită să scriu această poveste?” În cazul acelei cărți, eram absolut persoana potrivită, pentru că trăisem acea viață timp de zece ani și știam foarte bine cum e să fii un tânăr actor într-un grup de prieteni foarte intens și destul de haotic.

Experiența aceea era foarte apropiată de viața mea reală. Niciunul dintre aceste personaje nu este însă bazat pe oameni pe care i-am cunoscut. Niciunul dintre ele nu ar trebui să mă reprezinte, pentru că mi se pare un mod leneș de a scrie. Dar știam cât de intensă poate fi acea experiență și, da, cred că, în acel moment, eram persoana potrivită pentru a scrie cartea.

Personaje și lumi literare

Cele trei cărți ale tale se desfășoară în lumi foarte diferite: o școală de teatru în „Dacă am fi ticăloși”, un cimitir noaptea în „Schimbul de noapte” și lumea muzicii rock în „Ceară fierbinte”. Ce face ca un anumit decor să fie suficient de interesant pentru a construi o poveste în jurul lui?

În realitate, oamenii. Întotdeauna mă întorc la oameni. Sunt foarte interesată de locuri și de decor, dar ceea ce mă ține cu adevărat interesată de o poveste sunt oamenii. În teatru întâlnești oameni extrem de interesanți și, cu siguranță, și în lumea muzicii.

Îmi plac personalitățile dificile, complicate, mai ales în ficțiune, pentru că ele fac poveștile mai bune. Noi, oamenii, adorăm bârfa. O iubim. Este probabil lucrul nostru preferat din lume. Și, în fond, cam asta este și ficțiunea: tu, ca autor, bârfești cu cititorul și îi spui toate detaliile suculente din viețile acestor oameni.

Așa că tind să mă îndrept spre medii pline de artiști interesanți și complicați, care uneori intră în conflict. Și eu, ca om, sunt atrasă de astfel de medii, nu doar ca scriitoare. Pur și simplu, acolo găsești material bun. Universitățile sunt la fel, iar acesta este, cred, unul dintre motivele pentru care nu ne-am săturat încă de genul pe care îl numim „dark academia”. Așa te atrag. Așa te păcălesc să te înscrii la un doctorat: te seduc cu literatura și apoi te înconjoară cu toți acești oameni interesanți cu care poți sta de vorbă până în toiul nopții, lucru pe care nu-l poți face oriunde.

Acel mediu închis, aproape sectar, este foarte atrăgător din acest motiv. Dar, în cele din urmă, totul se întoarce la faptul că sunt medii caracterizate de curiozitate artistică și intelectuală.

Ai fost actriță, librar, jurnalistă muzicală și cercetătoare în mediul academic. Cum ți-au influențat aceste experiențe diferite felul în care scrii? Există ceva ce ai învățat dintr-una dintre aceste meserii și care încă apare în romanele tale?

Sigur. În cele din urmă, cred că sunt în primul rând cercetătoare în domeniul studiilor despre performance, așa că majoritatea lucrurilor pe care le fac sunt, într-un fel, legate de istoria spectacolului și a performance-ului. „Schimbul de noapte” este puțin mai îndepărtat de această zonă, dar și el reprezintă o ramificație a intereselor mele academice.

Am învățat foarte multe din teatru despre storytelling, despre personaje și despre construirea dialogului, despre lucrurile care îi țin pe oameni interesați de o poveste timp de câteva ore și despre cum să spui o poveste bună într-un timp scurt.

Munca mea academică m-a învățat, de asemenea, foarte multe. Nu termini un doctorat fără să înveți să faci o lectură critică serioasă și aprofundată. Iar acestea sunt abilități foarte valoroase pentru un scriitor: să poți să-ți citești propria muncă în felul acesta și să te întrebi: „Ce teme apar în ceea ce scriu? De ce sunt atrasă de aceste teme? Cum reprezint tema respectivă, personajul respectiv, decorul sau orice alt element?” Faptul că poți să-ți pui singur aceste întrebări este foarte valoros ca scriitor.

Un alt lucru este abilitatea de a face cercetare. Timpul petrecut în mediul academic m-a învățat cum să fac cercetări aprofundate, cum să lucrez în arhive, cum să lucrez cu istoria și cum să asimilez o cantitate uriașă de informații și să o transform într-o narațiune.

Pentru că asta faci, de fapt, ca cercetător academic: acumulezi o cantitate enormă de informații și apoi trebuie să găsești o idee coerentă, un argument coerent pe care să-l formulezi pornind de la ele.

Și cam așa abordez și ficțiunea. Mă cufund complet în orice subiect despre care scriu, iar scrierea unui roman este, cred, modul meu de a formula, în cele din urmă, o teză despre ceea ce am ajuns să cred despre acel lucru. Așadar, abilitățile de cercetare sunt foarte valoroase pentru un scriitor. Sunt, practic, antropolog.

Muzica și documentarea romanului „Ceară fierbinte”

Ți-a luat mulți ani să scrii „Ceară fierbinte” și ai făcut o cantitate enormă de cercetare despre muzică și turnee. Care a fost cel mai surprinzător lucru pe care l-ai descoperit în timp ce documentai cartea?

Am făcut foarte multă cercetare, dar, în același timp, era o lume pe care o cunoșteam deja, pentru că eram fană, eram pasionată de muzică, colecționam discuri. Era și lumea mea.

Era o lume pe care o cunoșteam foarte bine și petreceam – și încă petrec – foarte mult timp în preajma muzicienilor și a altor colecționari de discuri, vorbind despre astfel de lucruri ore întregi.

Așa că, în ceea ce privește lucrurile surprinzătoare… motelurile.

Am stat în niște moteluri foarte, foarte surprinzătoare și, uneori, foarte înfricoșătoare.

Un lucru interesant despre „Ceară fierbinte” – și s-a întâmplat, de fapt, și cu „Dacă am fi ticăloși” – este că unii oameni mi-au spus: „Tot ce se întâmplă în carte este atât de nebunesc, nu se poate să fie adevărat.”

Ei bine, nimic din „Ceară fierbinte” nu este inspirat din ceva ce nu s-a întâmplat cu adevărat în istoria muzicii. Toate lucrurile nebunești care se întâmplă în carte se bazează pe lucruri care chiar s-au întâmplat. Anii ’80 au fost o perioadă nebună.

Așa că am descoperit tot felul de chestii surprinzătoare despre lucrurile incredibile care s-au întâmplat atunci. Și, de asemenea, am fost martoră la unele lucruri nebunești care s-au întâmplat la concerte.

Există o scenă undeva la mijlocul cărții, în care lucrurile scapă cu adevărat de sub control. Acea scenă se bazează pe ceva care s-a întâmplat la un concert la care am fost când aveam 14 ani. Așa că, de fapt, adevărul este mai ciudat decât ficțiunea.

Despre prietenie și relații

Cărțile tale sunt adesea despre tineri care ajung foarte apropiați — ca actori, studenți, prieteni sau muzicieni — dar aceste relații pot deveni și complicate și distructive. De ce sunt prieteniile și relațiile intense dintre tineri atât de importante în ficțiunea ta?

„Dacă am fi ticăloși” este, într-adevăr, foarte mult despre oameni foarte tineri. Personajele din „Schimbul de noapte” au vârste diferite. Doar unul dintre ei este student la licență; ceilalți sunt mai în vârstă, iar unul dintre personaje are peste 40 de ani. „Ceară fierbinte” este similară. Majoritatea oamenilor din acea carte au, de fapt, între 30 și 40 de ani.

Dar da, pun mult accent pe prietenie și pe ceea ce numim „found family”, familia pe care ți-o alegi. Cred că o parte din motiv este faptul că, atunci când mă gândesc la multă literatură pentru adolescenți și la ceea ce numim acum „new adult”, dar și la multe dintre producțiile destinate oamenilor aflați la începutul sau la mijlocul anilor 20, acestea sunt despre îndrăgostire, despre romantism, despre găsirea unui partener, despre trezirea sexuală sau despre orice altceva ce ține de maturizare.

Dar cred că avem tendința să trecem cu vederea importanța prieteniei platonice în viețile noastre. Punem atât de mult accent pe relația romantică, încât uităm că oamenii care vor fi cu adevărat alături de tine, cei care vor rămâne lângă tine indiferent de ce se întâmplă, sunt în mare parte prietenii tăi – prietenii tăi foarte buni.

Am avut norocul să am câteva grupuri foarte apropiate de prieteni, pe care i-am cunoscut lucrând în teatru și la facultate. Și știu că acești oameni vor fi prietenii mei pentru tot restul vieții. Ei au fost oamenii care au avut grijă de mine în cele mai grele momente ale vieții mele și sunt oamenii pe care știu că îi pot suna pentru orice.

Mi se pare trist că nu prețuim prietenia în același fel. Avem tendința să o considerăm ceva garantat. Dar oricine a trecut vreodată printr-o despărțire urâtă de un prieten îți va spune că este la fel de devastatoare ca o despărțire romantică – și, adesea, chiar mai rău. Este un alt tip de trădare atunci când o prietenie profundă se destramă.

Și nu cred că știam asta când am scris „Villains”, că era ceva atât de important pentru mine. Dar, cu cât am îmbătrânit, cu atât sunt mai puțin interesată de romantism și mai interesată de relații platonice solide.

România, Dracula și întâlnirile cu cititorii

Cititorii români pot citi acum toate cele trei cărți ale tale în limba română și îi întâlnești pe mulți dintre ei pentru prima dată. Dar suntem curioși: ce știai despre România înainte să vii aici și ce ai descoperit de când ai ajuns aici?

De fapt, nu este prima dată când sunt aici. Când aveam aproximativ 18 ani, am petrecut câteva luni în România, acum vreo 15 ani. Făceam voluntariat și predam engleză la o școală de noapte în Deva, dar aveam weekendurile libere, așa că încercam să călătoresc cât mai mult posibil.

Așa că am ajuns să văd o bună parte din țară cu mult timp în urmă și știu că lucrurile s-au schimbat destul de mult între timp. Dar mi-a plăcut foarte mult perioada petrecută aici când eram tânără. Există atât de multă istorie. Peisajele sunt absolut incredibile. În Statele Unite nu avem o istorie atât de veche. Este o țară relativ tânără. Nu avem castele, în afară de cele de la Disney.

Eu locuiesc în Philadelphia, care este unul dintre cele mai vechi orașe din Statele Unite, dar chiar și așa nu este atât de vechi după standardele europene. Încă de când eram mică am fost foarte interesată de istorie și, în special, de acele aspecte ale istoriei care poate nu îi interesează pe toți ceilalți. Eram interesată de Vlad Țepeș. Mi s-a părut fascinant. Eram interesată și de legenda lui Dracula, dar voiam să aflu istoria reală, nu doar legenda. Așa că, atunci când am fost aici la 18 ani, am vizitat toate siturile istorice și nu doar ceea ce este numit, între ghilimele, „castelul lui Dracula”. De fapt, nu este castelul lui.

Așa că am petrecut câteva luni extraordinare aici, pur și simplu plimbându-mă și descoperind lucruri. Nu aveam telefon mobil. Făceam totul cu hărți pe hârtie. Știam vreo zece cuvinte în română și pur și simplu îmi găseam drumul singură. Și mi-a plăcut enorm. Oamenii au fost extraordinari. Toată lumea a fost atât de drăguță cu mine. Și asta nu este întotdeauna experiența unui american care călătorește în străinătate, mai ales în zilele noastre.

Pur și simplu m-am îndrăgostit de peisaj și mi-am dorit să mă întorc. Este destul de greu să ajungi aici pentru că este departe, așa că mă simt foarte norocoasă să fiu din nou aici. A fost extraordinar să pot vorbi cu atât de mulți cititori români și sunt onorată că sunt atât de implicați și interesați de munca mea. A fost o adevărată bucurie să mă întorc.

Și, știți, iubesc cimitirele. Ador un cimitir bun. Aveți niște cimitire extraordinare aici. Editorul meu a fost suficient de generos încât să accepte să mă ducă într-un mic tur al cimitirelor mai târziu în această săptămână, așa că sunt foarte încântată. Îmi plac cimitirele bune. Aveți cimitire de foarte bună calitate aici.

Ai vorbit deja online cu cititorii români, iar acum îi întâlnești personal la București și Iași. Există ceva ce ai învățat de la cititorii români și care te-a surprins? Sunt întrebările sau reacțiile lor diferite de cele pe care le primești de obicei de la cititorii din Statele Unite sau din Marea Britanie?

Doamne, da. Acum câteva seri am avut acel eveniment și aproape că m-ai fi putut doborî cu o pană când am văzut câți oameni au venit. Am fost uluită. Nu-mi venea să cred. A fost o seară extraordinară. Oamenii au pus întrebări atât de fascinante și de inteligente, iar a fost pur și simplu o conversație minunată. Am fost uimită că atât de mulți oameni au vrut să vorbească cu mine despre cărți, despre cărțile mele, și că au vrut să stea două ore la coadă pentru a vorbi cu mine și pentru a primi un autograf. Așa că sunt în continuare foarte, foarte recunoscătoare, flatată și onorată să fiu aici și să pot vorbi personal cu cititorii.

Mulți dintre ei mi-au spus că era prima dată când întâlneau vreodată un autor în persoană, prima dată când primeau un autograf. Mi-au spus și că este destul de greu, în special, pentru autorii de limbă engleză să vină aici în vizită. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mi-am dorit foarte mult să fac acest lucru. Cred că oamenii care locuiesc în New York sunt foarte răsfățați când vine vorba de evenimente literare. Pot merge la 25 de evenimente cu autori într-o singură seară.

Eu aș prefera mult mai degrabă să-mi fac timp să duc astfel de evenimente într-un loc în care oamenii nu au parte de ele în fiecare zi. Așa că acest lucru a fost foarte important pentru mine și sunt foarte norocoasă că editorul meu a fost dispus să pună totul la cale.

Poveștile viitoare

În sfârșit, după trei cărți foarte diferite, ce fel de poveste ești cel mai interesată să spui în continuare? Există un subiect, un loc sau o lume despre care nu ai scris încă, dar pe care ți-ar plăcea foarte mult să o explorezi?

Doamne, am întotdeauna atât de multe lucruri în lucru. Am tot felul de idei ciudate. La începutul acestui an, mai mult pentru distracție, am scris un roman polițist, pentru că mi-am dorit dintotdeauna să fac asta. Îmi place foarte mult genul hard-boiled și filmul noir.

Îmi plac filmele vechi cu Humphrey Bogart, așa că mi-am dorit foarte mult să scriu un roman hard-boiled. Așa că l-am scris și m-am distrat de minune. Editorului meu nu i-a plăcut prea mult, așa că îl ținem deocamdată la sertar, dar poate că într-o zi voi face ceva cu el. A fost foarte distractiv și mi-ar plăcea să explorez mai mult zona aceasta.

Mi-ar plăcea să scriu și un western într-o bună zi, ceea ce știu că sună nebunesc. Dar, când eram tânără, călăream foarte mult. Am fost concurentă la sărituri peste obstacole timp de câțiva ani. Am fost și sudor, la un moment dat. Am lucrat o vreme în construcții. Am fost tâmplar. Sunt atât de multe lucruri aleatorii. Prietenii mei spun despre mine că sunt „zece obsesii într-un trenci”. Și este adevărat. Am tot felul de interese secundare ciudate, ciudate.

Așa că sunt sigură că, într-o bună zi, veți vedea și toate acestea apărând într-o carte.

Credit foto: Cărturești.