Cum se construiește un eveniment pentru un oraș întreg. Olivia Albulescu, despre Spotlight 2026

Cum se construiește un eveniment pentru un oraș întreg. Olivia Albulescu, despre Spotlight 2026

Peste 320.000 de vizitatori, instalații spectaculoase și un oraș transformat, pentru câteva zile, într-un spațiu al întâlnirii dintre artă, tehnologie și spațiul urban.

Ediția din 2026 a festivalului Spotlight – Festivalul Internațional al Luminii s-a încheiat cu succes, reconfirmând interesul publicului pentru experiențe culturale care scot arta din spațiile convenționale și o aduc mai aproape de oameni.

În spatele unui eveniment de asemenea amploare se află o muncă complexă de concepție, organizare și coordonare.

Despre provocările organizării unui festival care atrage sute de mii de vizitatori, despre rolul evenimentelor culturale în viața orașului și despre relația dintre public, artă și spațiul urban am stat de vorbă cu Olivia Albulescu, teatrolog și manager cultural, consilier la ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București din aprilie 2006 și, din 2024, coordonatoarea Departamentului de Proiecte și Programe.

În această calitate, Olivia Albulescu este implicată în dezvoltarea și gestionarea unor proiecte culturale majore ale Capitalei, între care Spotlight – Festivalul Internațional al Luminii, Zilele Bucureștiului, Bucharest Jazz Festival și Străzi Deschise – București.

Cu o experiență de aproape 20 de ani în managementul cultural, completată de activitatea didactică și de experiența anterioară în domeniul teatral, ea oferă o perspectivă din interior asupra mecanismelor care fac posibilă organizarea unor evenimente de anvergură și asupra felului în care acestea contribuie la identitatea culturală a Bucureștiului.

Spotlight și felul în care privim orașul

Timp de trei seri, Spotlight a schimbat radical felul în care arată Calea Victoriei. Dar ce credeți că schimbă, de fapt, în felul în care bucureștenii își privesc orașul?

În primul rând, schimbă scara la care accesăm cultura. Peste 320.000 de oameni au participat la această ediție aniversară, un record pentru Spotlight, iar cifra spune ceva esențial: există o nevoie reală de experiențe culturale care să se întâmple în mijlocul orașului, fără bariere de intrare și fără a condiționa întâlnirea cu arta de intrarea într-un spațiu cultural instituțional.

Spotlight oferă, în acest sens, o platformă de cultură pentru o masă mare de oameni. Timp de trei seri, arta contemporană, tehnologia și patrimoniul au devenit accesibile oricui trecea pe Calea Victoriei: familiilor, tinerilor, turiștilor, oamenilor care nu mergeau neapărat la o expoziție, dar care au rămas să privească, să interacționeze și să descopere. Cultura nu a fost prezentată publicului; publicul a făcut parte din crearea ei.

Când această experiență a fost trăită de peste 320.000 de oameni, a apărut și un sentiment colectiv de apartenență. Când ai văzut Palatul Telefoanelor, Teatrul Odeon ori Muzeul Național de Artă transformate în suprafețe de imaginație, ai înțeles că aceste clădiri nu sunt doar fundal al vieții cotidiene. Sunt parte dintr-o poveste comună, iar Bucureștiul poate fi un loc de descoperit.

De ce avem nevoie de un festival al luminii ca să redescoperim niște clădiri pe lângă care trecem în fiecare zi? Ce spune asta despre relația noastră de zi cu zi cu Bucureștiul?

Cred că avem nevoie, pur și simplu, de un moment în care orașul ne cere să privim. În viața de zi cu zi, Bucureștiul este adesea un spațiu pe care îl traversăm: de acasă la birou, de la o întâlnire la alta, cu ochii pe telefon sau pe drum. Clădirile devin fundal, iar detaliile lor – o fațadă, un ornament, o proporție, o poveste – rămân nevăzute.

Spotlight creează exact acest moment. Lumina nu schimbă clădirile, dar ne schimbă felul în care le vedem. O fațadă pe lângă care am trecut de sute de ori capătă altă profunzime, alt ritm, alt sens. Iar atunci când privim altfel, începe o relație nouă cu locul.

Ediția care tocmai s-a încheiat a arătat cât de puternic poate fi acest efect. Mii de oameni au venit, în trei seri, să redescopere clădiri precum Teatrul Odeon, Palatul Telefoanelor, Cercul Militar Național ori fațadele unor hoteluri istorice.

Un festival al luminii nu ne învață doar să privim o clădire. Ne amintește că orașul în care trăim merită atenție, curiozitate și, poate, un pic mai mult timp.

Orașul ca teren de joacă și spațiu de creație

Tema acestei ediții a fost „PLAYGROUND”. Ce înseamnă, concret, să transformi orașul într-un „teren de joacă”? Și cât de multă libertate poate oferi arta unui spațiu urban atât de familiar?

Tema „PLAYGROUND” din acest an a însemnat să redăm oamenilor dreptul la curiozitate. Un teren de joacă este un loc în care nu trebuie să știi dinainte ce se întâmplă; intri, explorezi, încerci. Exact asta am propus pe Calea Victoriei: un traseu în care instalațiile interactive și proiecțiile invită publicul să experimenteze orașul.

Arta poate oferi o libertate foarte reală, pentru că schimbă regulile temporare ale spațiului. O stradă devine un traseu de descoperire, o fațadă devine ecran, un trotuar devine loc de întâlnire. Iar când acest lucru se întâmplă într-un spațiu atât de familiar, efectul este mai puternic: oamenii își dau seama că orașul poate fi altfel.

În 2026, instalațiile și proiecțiile au ajuns pe fațade precum cele ale Teatrului Odeon, Palatului Telefoanelor, Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc sau Cercului Militar. Ce a descoperit publicul despre aceste clădiri prin lumină, video și tehnologie?

Au descoperit că aceste clădiri au o viață ascunsă. O clădire istorică are o arhitectură, o memorie și o prezență care pot fi puse în valoare prin lumină. Video mapping-ul nu înlocuiește fațada; o folosește ca punct de plecare. Formele și ritmul clădirii devin parte din lucrare.

Cred că publicul a descoperit și o dimensiune mai emoțională. Aceste clădiri au fost martore ale orașului, iar când le vedem animate de lumină, simțim că istoria lor poate vorbi într-un limbaj contemporan. Este o întâlnire între patrimoniu și imaginație.

Există riscul ca spectacolul să fie mai puternic decât locul în care se întâmplă?

Riscul există întotdeauna, iar de aceea selecția și producția sunt gândite cu multă responsabilitate. O proiecție bună pornește de la clădire, de la proporțiile ei, de la detaliile arhitecturale și de la sensul locului. Dacă lucrarea acoperă totul fără dialog, pierde ceva esențial.

La Spotlight, patrimoniul este partener al creației, nu simplu suport tehnic. Lucrăm împreună cu specialiști și cu autoritățile, astfel încât intervenția să fie reversibilă, sigură și respectuoasă. Cel mai frumos rezultat este atunci când, după ce se stinge lumina, privim clădirea cu mai multă atenție decât înainte.

Zece ediții de Spotlight și relația cu Bucureștiul

Festivalul a ajuns la ediția cu numărul zece. Dacă ne uităm la Bucureștiul din prima ediție și la Bucureștiul de astăzi, ce s-a schimbat în această relație dintre festival și oraș?

S-a schimbat așteptarea. La început, Spotlight a fost o revelație: oamenii descopereau un format nou, o modalitate neobișnuită de a experimenta Bucureștiul. Astăzi, festivalul a devenit parte din calendarul cultural al Bucureștiului și, cred, parte din imaginația colectivă a orașului.

S-a schimbat și scara. Ediția din acest an a adus 19 instalații și proiecții, 16 artiști din șapte țări și un traseu extins pe Calea Victoriei, între Radisson Blu și Splaiul Independenței, cu ARCUB – Hanul Gabroveni ca nod central și o serie de conferințe complementare. Dar cel mai important lucru care s-a schimbat este legătura dintre public și oraș: oamenii vin acum cu o așteptare de experiență, de descoperire și de întâlnire.

Spotlight îi aduce pe oameni în stradă, dar îi și face să meargă altfel prin oraș. Poate un festival să schimbe, fie și temporar, felul în care locuitorii folosesc și percep spațiul public?

Da, și cred că exact asta este una dintre cele mai valoroase contribuții ale sale. Un festival poate arăta, chiar și pentru trei seri, că strada poate fi un loc de cultură, de întâlnire și de plimbare, nu doar de tranzit.

Când oamenii merg pe Calea Victoriei urmărind un traseu de instalații, descoperă distanțe noi, colțuri pe care nu le observaseră și un ritm diferit de mers. Această experiență temporară poate lăsa o amintire durabilă: ideea că spațiul public ne aparține și că poate fi trăit altfel.

De la spectator la participant

Multe dintre lucrările ultimei ediții au fost interactive. Ce se întâmplă când spectatorul nu mai stă în fața unei opere, ci intră în ea? Se schimbă și relația lui cu spațiul din jur?

Se schimbă fundamental. Când intri într-o instalație interactivă, nu mai ești doar privitor; devii parte din lucrare. Mișcarea ta, prezența ta, uneori chiar gestul tău modifică ceea ce vezi.

Iar asta schimbă și relația cu spațiul. Nu mai există o graniță clară între operă și oraș, între privitor și participant. Oamenii devin mai atenți la ce îi înconjoară, pentru că ei înșiși sunt implicați în experiență. Cred că această formă de participare este una dintre cele mai frumoase modalități de a crea o legătură cu locul.

Traseul Spotlight este, într-un fel, și un traseu prin istoria și arhitectura Bucureștiului. Cât de mult contează traseul în povestea festivalului? Poate deveni el însuși o formă de explorare a orașului?

Contează enorm. Traseul este, de fapt, a doua lucrare a festivalului: cea care leagă toate celelalte. El transformă o serie de instalații într-o experiență continuă și transformă centrul Bucureștiului într-un teritoriu de explorare prezentat sub diferite forme la fiecare ediție.

Pe Calea Victoriei, fiecare oprire are o încărcătură diferită: o piațetă, un monument, o fațadă istorică, o clădire reprezentativă. Publicul nu merge doar de la o lucrare la alta; merge printr-o parte importantă din memoria orașului. Iar când lumina schimbă modul în care privim aceste locuri, traseul devine o formă de lectură a Bucureștiului.

Arta, patrimoniul și accesul la cultură

Bucureștiul este un oraș cu multe straturi, dar nu întotdeauna știm să le vedem. Poate arta să facă vizibile aceste straturi (istorice, arhitecturale, sociale) într-un mod în care nu reușesc formele clasice de promovare a orașului?

Da, pentru că arta nu explică, ci sugerează. O campanie de promovare poate spune că o clădire este importantă; o instalație de lumină te poate face să simți asta. Iar emoția rămâne mult mai mult timp.

Spotlight lucrează exact cu aceste straturi. Pe același traseu se întâlnesc monumente, clădiri istorice, spații contemporane și experiențe digitale. Când publicul le vede împreună, înțelesul orașului devine mai complex: Bucureștiul apare ca un loc viu, cu memorie, contradicții și posibilități.

Spotlight atrage un public foarte larg, inclusiv oameni care poate nu ar merge în mod obișnuit la un muzeu sau la o expoziție de artă contemporană. Este acesta unul dintre modurile prin care un festival poate apropia publicul de cultură fără să-i ceară, mai întâi, să intre într-o instituție culturală?

Da, și cred că aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale sale. Festivalul întâlnește publicul acolo unde este: în stradă, în drum spre casă, într-o seară de weekend. Accesul este gratuit, iar experiența nu cere o pregătire specială.

Mulți oameni vin ca să-și umple timpul în weekend și rămân pentru artă. Alții descoperă o clădire, un artist sau o formă de expresie contemporană pe care nu le-ar fi căutat în mod obișnuit. Cultura începe uneori exact aici, cu o întâlnire neașteptată în spațiul public.

Ce rămâne după ce luminile se sting

Acum, când Calea Victoriei a revenit la normal, ce ați vrea să fie diferit în felul în care bucureștenii își privesc orașul?

Aș vrea ca oamenii să fi plecat cu o privire mai atentă. Ca, în zilele următoare, să se oprească câteva secunde în fața unei clădiri, să observe un detaliu, să se întrebe ce poveste ascunde ori să aleagă să meargă pe jos prin centru, din plăcere.

Spotlight a durat trei seri, dar efectul pe care îl sperăm este mai lung: sentimentul că Bucureștiul merită privit, explorat și iubit. Iar dacă, după festival, măcar o parte dintre cei care au fost acolo privesc orașul cu mai multă curiozitate, atunci luminile și-au făcut treaba.

Interviu de Gruia Dragomir