INTERVIU cu autorul norvegian Aslak Nore: despre „Cimitirul mării”, secretele unei familii, istoria războiului și granița dintre realitate și ficțiune

INTERVIU cu autorul norvegian Aslak Nore: despre „Cimitirul mării”, secretele unei familii, istoria războiului și granița dintre realitate și ficțiune

Aslak Nore este unul dintre cei mai interesanți autori norvegieni de thriller contemporan. Fost soldat în Batalionul Telemark, jurnalist și corespondent în Orientul Mijlociu și Afganistan, Nore a transformat experiențele sale în literatură, publicând atât non-ficțiune, cât și romane.

În România, este publicat de Crime Scene Press, iar în 2026 a apărut, în traducerea Iuliei Dromereschi, „Cimitirul mării”, primul volum al seriei Saga familiei Falck. Romanul pornește de la moartea misterioasă a matriarhei unei puternice familii norvegiene și de la dispariția memoriilor sale, care ascund adevărul despre naufragiul vasului Prinsesse Ragnhild, din 1940. Thriller, saga de familie și ficțiune istorică, cartea explorează relația dintre memorie, putere, familie și istorie.

Interviul pentru Zile și Nopți a fost realizat cu ocazia venirii lui Aslak Nore în România, la NOD Festival, la Brașov, și la București, unde autorul s-a întâlnit cu publicul român și a vorbit despre literatură, istorie, război și felul în care experiențele sale au ajuns să se transforme în ficțiune.

De la experiența militară la literatură

Ai fost soldat, jurnalist, editor și autor de non-ficțiune înainte să devii romancier. Care dintre aceste experiențe a avut cea mai mare influență asupra felului în care privești lumea astăzi?

Când eram în liceu, m-am oferit voluntar pentru o unitate norvegiană din armată și am fost trimis în Bosnia, la sfârșitul anilor ’90, când eram foarte tânăr. Iar experiența de acolo m-a învățat câteva lucruri.

Apoi, lucrurile pe care le-am făcut au fost, cred, consecința unor lucruri anterioare. De multe ori așa se întâmplă: faci un lucru care pare puțin întâmplător, dar el este, în același timp, consecința altui lucru. După anii petrecuți în armată, de exemplu, am început să vreau să merg la universitate.

Am făcut asta. Am lucrat chiar și în secția culturală a unui ziar, iar apoi am ajuns în Statele Unite, unde am avut ocazia să studiez alături de mai mulți jurnaliști cunoscuți.

La începutul anilor 2000, lumea era foarte preocupată de războaie și de consecințele atacurilor de la 11 septembrie, de războiul din Irak, din Afganistan și așa mai departe. Așa că am început să călătoresc prin lume și să scriu despre toate aceste lucruri.

Atunci mi-am dat seama că experiența mea militară era, de fapt, un mare avantaj. Puteam vorbi cu oamenii aceia. Aveam acces la oameni la care majoritatea jurnaliștilor nu aveau acces, pentru că înțelegeam un anumit „limbaj” al oamenilor din armată.

Așa am făcut jurnalism. În același timp, am fost întotdeauna un om al literaturii. Am scris, am editat, am făcut toate lucrurile astea.

Așa că, atunci când am început să scriu ficțiune, am încercat să pun toate aceste experiențe în poveștile mele. Pentru că, atunci când scrii, nu ai nevoie neapărat de o educație specifică. Ai nevoie de ceea ce am putea numi „școala vieții”.

Ai făcut parte din Batalionul norvegian Telemark în Bosnia și ai lucrat ulterior ca jurnalist în Afganistan și Orientul Mijlociu. Cum ți-au schimbat aceste experiențe înțelegerea naturii umane, mai ales în situații de conflict?

Poate că un lucru important este că, dacă citești cartea mea, vei vedea că foarte puțini oameni sunt pur și simplu buni sau răi. Găsești oameni ambigui din punct de vedere moral, iar asta este ceva foarte prezent și în vechile saga populare. Găsesc că oamenii care sunt definiți foarte simplu drept „buni” sau „răi” nu sunt nici adevărați, nici interesanți în ficțiune.

Cred că, în loc să ne întrebăm dacă cineva este bun sau rău, ar trebui să ne întrebăm: faci bine sau faci rău? Pentru că tu, eu, oricine altcineva suntem capabili să facem atât bine, cât și rău.

Tot ceea ce am învățat – fie în Orientul Mijlociu, fie în perioada petrecută în armată, fie din cercetarea istorică – m-a făcut să înțeleg că războaiele nu sunt pur și simplu între oameni buni și oameni răi.

Sunt între oameni care acționează, iar acțiunile lor au consecințe. Oamenii acționează din motive diferite, dar cei mai mulți se consideră, în propria lor minte, oameni morali.

Naziștii, în ciuda tuturor ororilor pe care le-au comis, nu se considerau oameni răi. Israelienii nu se consideră oameni răi. Fundamentaliștii islamici consideră că acționează într-un mod moral justificabil. Și lista poate continua.

Cred că ceea ce am învățat este că ideea de eroism sau de rău absolut, deși există cu siguranță acte eroice și acte teribile, mai ales în timpul unui război sau al unei revoluții, nu descrie majoritatea oamenilor.

Cei mai mulți sunt oameni obișnuiți care încearcă să supraviețuiască și să-și trăiască viața de zi cu zi. Iar asta este, cred, cel mai important lucru.

Influența familiei și meseria de scriitor

Tatăl tău este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori nordici. Faptul că ai avut un scriitor în familie te-a determinat să devii și tu scriitor sau, dimpotrivă, te-a făcut inițial să alegi un drum complet diferit?

La început m-a făcut să vreau să aleg un drum complet diferit. Iar când am decis să devin scriitor, am hotărât să-mi găsesc propriul drum, pentru că el este un scriitor mult mai literar decât mine. A câștigat mult mai multe premii literare decât mine. Dar eu vând mai bine.

Așa că, într-un fel, acesta este echilibrul. Cred că familia și mediul în care crești au, desigur, un efect foarte profund asupra ta. Toate discuțiile de la masa de seară, lucrurile pe care le auzi și la care nu te gândești neapărat atunci rămân undeva în tine.

Dar am mai învățat ceva de la tatăl meu: să fii scriitor nu înseamnă să stai și să aștepți inspirația.

Este o profesie. Trebuie să muncești. Trebuie să fii serios. Trebuie să-ți găsești drumul.

La începutul carierei mele, oamenii mă întrebau: „Ce spune tatăl tău despre faptul că scrii thrillere?”

Iar cel mai important lucru pe care mi l-a spus a fost: dacă vrei să fii scriitor, asigură-te că ești cu adevărat un scriitor. Trebuie să poți trăi din meseria ta. Așa că, da, a fost important.

Granița dintre realitate și ficțiune

Cărțile tale vorbesc adesea despre muncă, geopolitică, servicii de informații și putere. Cât din ficțiunea ta vine din lucruri pe care le-ai văzut personal, iar cât este rezultatul cercetării și al imaginației?

Este o relație complicată între realitate și ficțiune, nu-i așa? Mai ales în cazul meu. Când eram, de exemplu, în Orientul Mijlociu sau în Afganistan, se întâmpla destul de des să ajung într-un bar cu un tip misterios din trupele speciale sau cu un spion, iar el să înceapă să-mi spună lucruri pe care nu mi le-ar fi spus niciodată dacă eram în Europa.

Pentru că asta fac oamenii în astfel de medii. Așa că am ajuns să am foarte multe povești pe care nu le puteam publica.

Erau lucruri pe care le auzeai și despre care oamenii îți spuneau: „Nu voi vorbi niciodată despre asta în public. Dar ar trebui să știi.”

Asta m-a făcut să mă gândesc la thrillerele pe care le devoram când eram adolescent. Acele thrillere de consum pe care le găseai în aeroporturi și în gări.

Apoi am mers la universitate, iar când mergi la universitate, înveți, într-un fel, ce înseamnă „gustul bun”. Nu ești neapărat încurajat să scrii despre astfel de lucruri.

Așa că am decis să mă întorc la dragostea mea pentru acest tip de thriller și să încerc să folosesc experiența mea de jurnalist în el.

Pentru mine, acesta este un lucru foarte important. Atunci când citești cartea mea, sper să ai senzația: „Omul acesta știe despre ce vorbește.” Să ți se pară realist.

Asta urmăresc. Dar există și o întorsătură: fiindcă sunt scriitor de ficțiune, încerc să te conving că ceea ce citești este adevărat.

Iar după ce sper că te-am convins, încep să te manipulez și să mint, până în punctul în care nu mai știi unde se termină adevărul și unde încep minciunile.

O altă sursă de inspirație a fost televiziunea din ceea ce eu consider epoca ei de aur – de la The Sopranos, în 1999, până la Game of Thrones, Breaking Bad și, poate, până în jurul anului 2015.

Dacă te uiți la modul în care sunt construite aceste seriale, vezi că personajele sunt ambigue din punct de vedere moral.

Tony Soprano este bun sau rău? Nu știm. Este ambele. Este, până la urmă, un copil.

Da, iar toate femeile pe care le cunosc îl iubesc.

Da, dar este foarte discutabil din punct de vedere moral.

Același lucru îl găsești la Walter White din Breaking Bad și la personajele din Game of Thrones.

Toți au acest lucru în comun.

Interesant este că această epocă de aur a televiziunii seamănă, într-un fel, cu literatura secolului al XIX-lea – marile romane rusești, franceze și engleze.

M-am inspirat din toate acestea.

Ideea unui testament dispărut, a unui război pentru moștenire, a unei familii – toate acestea sunt foarte apropiate de literatura secolului al XIX-lea.

În același timp, vin din țările nordice, unde avem o tradiție foarte puternică a literaturii crime.

Așa că am încercat să combin dragostea mea pentru literatura secolului al XIX-lea și pentru epoca de aur a televiziunii de la începutul anilor 2000 cu ritmul unui thriller.

Asta a fost ideea.

Cum s-a născut „Cimitirul mării”

Ce a apărut prima dată în cazul romanului: familia Falck, evenimentele istorice din jurul scufundării vasului Prinsesse Ragnhild sau ideea de a scrie un thriller de mari dimensiuni?

Este o întrebare interesantă.

Când am început, veneam după un proiect despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Acela fusese, într-un fel, momentul meu de afirmare în Norvegia. Câștigase premiul principal pentru literatură de gen și era un thriller istoric despre Al Doilea Război Mondial.

Așa că m-am gândit: „Să continuăm cu Al Doilea Război Mondial. Funcționează.”

Apoi m-am întâlnit la o petrecere cu un jurnalist, fost coleg.

Am început să vorbim și l-am întrebat ce face. Mi-a spus că lucrează la o serie de podcasturi despre accidentele navale de pe coasta Norvegiei.

Mi-a povestit despre un caz nebun: un vas expres de coastă care s-a scufundat în timpul războiului.

Era aproape un fel de Titanic norvegian, dar într-unul dintre cele mai spectaculoase peisaje pe care ți le poți imagina – în zona insulelor Lofoten, în apropiere de Bodø.

Și atunci m-am gândit: „Asta sună foarte interesant. Poate ar trebui să scriu «Titanic-ul norvegian». Sună bine, nu?” Și, foarte important, era un eveniment istoric real. Așa că am început să-l cercetez.

Apoi am descoperit că existau martori care spuneau că nu o mină provocase explozia, așa cum se considera oficial, ci altceva.

Unul dintre ei spusese că văzuse că explozia venise din interiorul navei, nu din exterior. Era declarația unui martor dată unui jurnalist în anii ’80. Iar eu m-am gândit: „Sunt scriitor de thrillere, iar asta mi se pare foarte interesant.” Mi-a plăcut misterul din jurul poveștii. Acesta a fost punctul de plecare. La început eram hotărât să scriu o carte de ficțiune istorică. Dar când scrii ficțiune istorică, e foarte greu, pentru că trebuie să cercetezi absolut totul. Hainele, mâncarea, tot.

Și îmi amintesc că a existat o perioadă din viața mea în care eram prins între faptul că aveam copii mici, pe de o parte, și faptul că părinții mei erau – și încă sunt – în viață, pe de altă parte.

Asta îți oferă o anumită perspectivă asupra familiei. Apoi am decis, și pentru că sunt un fel de maximalist – tind să fac lucrurile în mare, nu doar pentru mine – să construiesc această familie. Așa că familia a crescut pornind de aici.

M-am gândit: „Este interesant să scriu ceva despre o familie. Vreau să scriu despre prezent. Vreau să văd toate aceste lucruri.” Iar apoi munca a constat în a-mi da seama cum să introduc trauma trecutului în interiorul acestei familii. Nu vreau să stric finalul pentru cititori. Dar sper că am reușit. Sper că am reușit să construiesc o răsturnare de situație cu adevărat surprinzătoare.

Norvegia, istoria și memoria

Norvegia este percepută adesea în străinătate ca o țară pașnică, prosperă și egalitară. Romanul tău dezvăluie o latură mult mai întunecată a acestei imagini. Ce crezi că înțeleg greșit oamenii din afara Norvegiei despre țara ta?

Nu cred că înțeleg greșit. Tot ceea ce ai spus despre prosperitate, stabilitate și toate celelalte lucruri este adevărat.

Dar devine foarte vizibil, de exemplu, când ești într-un loc precum România, care a trecut printr-o revoluție acum 35 de ani și în care societatea a fost întoarsă pe dos. Nu vreau să contrazic nimic din ceea ce ai spus despre Norvegia.

Vreau doar să spun că, chiar și într-o țară ca Norvegia, există multe subiecte dificile legate de istorie. Și nu le cer românilor să fie neapărat interesați de istoria Norvegiei. Dar sper ca această carte să ne facă să reflectăm asupra faptului că istoria nu este doar istorie. Istoria este și o sursă.

Istoria este întotdeauna politică.

Exact. Și tocmai asta este ideea. Am fost chiar acum la Brașov și am vorbit despre asta. Vorbeam despre istoria familiei mele și despre felul în care am cercetat-o. Iar apoi le-am spus oamenilor din public: „Dacă vreți, aș fi foarte bucuros să facem schimb de povești. Mi-ar plăcea să aflu ce fel de istorie de familie aveți voi.”

Și foarte mulți oameni au venit și mi-au povestit istorii incredibil de dramatice. Bunici deportați în gulaguri, bunici care au murit la Stalingrad și multe alte povești. Iar pentru mine, asta este ceea ce sper să facă literatura. Același lucru îl simt atunci când vorbesc cu un public francez sau italian. Ei au propriul lor trecut istoric. Poate este vorba despre războiul din Algeria. Poate este vorba despre fascismul din Italia. Nu știu.

Dar ideea este să uiți, pentru o clipă, de istoria Norvegiei și să te gândești la propria ta istorie.

Pentru că asta ar trebui să facă literatura, nu-i așa? Nu neapărat să te învețe foarte multe lucruri despre o altă cultură, deși poate face și asta. Mai mult decât orice, sper să-ți deschidă ochii și să te facă să-ți pui alte întrebări. Asta sper.

Dar, în același timp, fac parte din cultura pop. Cartea trebuie să fie distractivă și să aibă suspans. Asta este numărul unu. Dacă scriu un page-turner, am reușit. Dacă îl lași din mână pentru că e plictisitor, am eșuat. Toate celelalte lucruri despre care am vorbit sunt valoroase doar dacă mecanismul funcționează și dacă cititorul înțelege povestea.

Europa contemporană și trecutul ei

Trecutul modelează constant prezentul în „Cimitirul mării”. Crezi că Europa contemporană își poate înțelege tensiunile politice și sociale actuale fără să-și confrunte trecutul – nazismul, fascismul, comunismul?

Cred că este dificil, dar este esențial să facem asta. Nu știu dacă voi fi insensibil față de istoria României spunând asta, dar voi încerca. Să luăm, de exemplu, faptul că poporul român a suferit foarte mult din cauza comunismului. Este adevărat. Și presupun că aceasta face parte din memoria colectivă de după comunism. Știți foarte bine toate relele Uniunii Sovietice.

Dar eu sunt interesat și de istoria evreilor, de exemplu, iar acolo există un trecut foarte întunecat, nu doar în această țară, ci în multe țări. Și în țara mea, într-o măsură mai mică, pentru că acolo exista o comunitate evreiască mai mică.

Totuși, a durat mult timp până când am început să vorbim cu adevărat despre faptul că nu au fost doar germanii cei care i-au trimis pe evrei în lagărele de exterminare. Au existat și oameni care au participat voluntar sau activ la aceste crime – români, francezi, norvegieni și alții. Cred că este important să vorbim despre asta. Din nou, pentru că istoria este politică.

Și înțeleg că o parte din polarizarea politică din România de astăzi are legătură și cu istoria. Populiștii folosesc istoria într-un mod foarte eficient. Iar pentru mine este absolut esențial să învățăm din istorie pentru a putea opri repetarea unor astfel de lucruri.

Prima întâlnire cu România

Ai venit în România pentru NOD Literary Festival, la Brașov. Ce știai despre literatura română și despre cititorii români și există ceva anume ce speri să descoperi cât timp ești aici?

Pentru mine este prima dată când vin aici. Am fost de multe ori în Europa de Sud-Est și în Balcani. Acolo am început, de fapt, ca soldat și m-am întors de multe ori de atunci. Dar vin aici cu ochii deschiși și vreau pur și simplu să vorbesc cu oamenii. Da, cunosc câțiva scriitori români după nume.

Cărtărescu? Mircea Cărtărescu.

Da, Mircea Cărtărescu, de exemplu. Pentru oamenii care sunt cu adevărat pasionați de literatură, este un nume important. Și sunt sigur că mai sunt mulți. Dar, înainte de toate, vreau să citesc și să vorbesc cu oamenii. Este ca și cum ai încerca să simți o țară, să vezi cum este ea. Iar acum mi se pare copleșitor într-un sens pozitiv.

Trăim într-o lume teribilă, în care totul pare să meargă prost în toate sensurile. Dar participarea la festivaluri literare îmi dă întotdeauna un fel de speranță vagă, poate naivă, în umanitate.

Există ceva foarte puternic în această experiență comună de a ne aduna, de a vedea cum putem împărtăși lucruri, chiar dacă venim din medii diferite. Mi se pare emoționant. Și am simțit asta cu siguranță la Brașov. Am găsit mulți oameni inteligenți și atenți. Și, până la urmă, cu toții avem aceleași probleme.

Ce îl mai poate surprinde pe Aslak Nore

Ultima întrebare. După tot ceea ce ai trăit și după tot ceea ce ai scris, ce mai are puterea să te surprindă?

Sunt surprins în fiecare zi și șocat de nebunia pe care o are lumea de astăzi de oferit. Haideți, serios! S-ar putea să fim omorâți de inteligența artificială în șase până la douăsprezece luni, iar oamenii sunt pur și simplu: „Da, bine.”

Nu te gândești: „Doamne, ce se întâmplă?”

Exact. Nu mai poți fi cu adevărat șocat de lumea de astăzi. Cred că ceea ce mă șochează este mai degrabă normalitatea. Poate că tocmai normalitatea a devenit șocantă.

Nu știu.

Interviu de Gruia Dragomir