Despre oameni, răni și legături care rezistă timpului. Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia

Gruia Dragomir De Gruia Dragomir | Publicat: 16 noiembrie 2026
Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia


Camelia Cavadia, despre prietenie, pierdere și romanul „Dansează când îți vine să plângi”.

Camelia Cavadia este una dintre vocile distincte ale literaturii române contemporane, o scriitoare care explorează cu sensibilitate și profunzime vulnerabilitățile umane, traumele, relațiile de familie și puterea legăturilor dintre oameni.

Cu un debut literar remarcabil în 2015, odată cu romanul Vina, recompensat cu premiul pentru cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry, în Franța, autoarea și-a construit un univers literar recognoscibil, continuat prin volume precum Măștile fricii, Purgatoriul îngerilor și Sufletul lumii.

Cărțile sale au trecut dincolo de granițele României, fiind traduse în mai multe limbi, iar Măștile fricii s-a bucurat de un succes editorial important și de o receptare internațională.

Cel mai recent roman al său, Dansează când îți vine să plângi (Editura Trei, 2026), vorbește despre prietenie, pierdere, memorie și solidaritate, într-o poveste despre acele legături care ne țin împreună chiar și în cele mai dificile momente. Am stat de vorbă cu Camelia Cavadia despre literatură și emoție, despre poveștile care ne schimbă, despre prietenie și fragilitatea umană, dar și despre drumul unei cărți de la scriitor la cititor.

Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia
Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia

Despre prietenie și legăturile care ne modelează identitatea

Cel mai recent roman al dumneavoastră, Dansează când îți vine să plângi, pornește de la povestea unei prietenii de-o viață între trei femei. Ce v-a făcut să alegeți prietenia ca temă centrală a acestui roman și cât de mult din experiența personală se regăsește în această poveste?

Mi-am dorit mereu să scriu o carte despre prietenie, pentru că, în opinia mea, este poate cea mai frumoasă legătură care se poate crea între oameni. E o formă de iubire în care continuăm să investim și pe care continuăm s-o alegem, chiar dacă în viețile noastre au avut loc atâtea și atâtea schimbări. Să rămâi statornic într-o prietenie care se întinde pe mai mulți ani mi se pare cel puțin la fel de frumos precum a construi relații sănătoase și bune cu copiii și părinții tăi, cu partenerii de viață pe care ni-i alegem. Doar că prietenia e singura legătură neconsfințită de o legătură de sânge, un certificat sau alte contexte. E pur și simplu o alegere, pe care o facem în mod repetat, care devine tot mai ușor de făcut cu timpul.

Mi-am dorit foarte mult să pot scrie despre acele legături care ajung să ne modeleze identitatea, despre cei în fața cărora ne putem lăsa dezgoliți fără teama că ne-ar putea vedea slăbiciunile și vulnerabilitățile, fără teama că am putea fi judecați, dar și despre cei care pun umărul constant la fericirea și devenirea noastră. Despre cei cărora nici măcar nu e nevoie să le spui că ai nevoie de ajutor, pentru că ei ți-au pregătit deja sprijinul.

Am visat la o carte despre Prietenie cu P mare, una care să arate toate ramificațiile acestei legături complexe, precum și despre conflictele care pot duce la ruperea unei prietenii atunci când orgoliul, orbirea, încăpățânarea sunt puse mai presus de valoarea prieteniei. M-a interesat foarte mult devenirea acestor protagoniste, care au norocul să se întâlnească într-un moment din viața lor când nici măcar nu bănuiesc câtă nevoie au una de cealaltă.

Mă aflu într-o etapă a vieții în care am început să mă uit tot mai mult spre trecut, la felul în care am trecut prin toate și la cine mi-a fost alături. Și pentru că și eu, la rândul meu, am trăit o astfel de prietenie, am simțit nevoia să o onorez prin această carte. A nu se înțelege, însă, că e o carte autobiografică. Este, ca majoritatea altor cărți, o împletire a ficțiunii cu realitatea.

Dispariția Ilenei schimbă radical echilibrul relației dintre cele trei protagoniste. De ce ați ales să începeți povestea din perspectiva pierderii și nu din momentul în care se naște prietenia lor? Ce ați vrut să descoperim despre oameni atunci când cineva important nu mai este?

Am vrut să arăt, în primul rând, că o astfel de pierdere nu înseamnă doar durerea provocată de dispariția unei persoane dragi, ci și pierderea unei părți esențiale din identitatea celui rămas în urmă. Pentru că, atunci când pleacă un prieten drag, nu dispare doar un om pe care l-ai iubit, ci și lumea în care ați trăit împreună și un viitor posibil.

Am vrut, de asemenea, să arăt și felul în care memoria lucrează după o pierdere. Cum alegem să ne amintim un om? Cât de mult ne putem baza pe memorie și amintire atunci când cineva dispare? Am vrut să arăt că amintirile nu sunt fixe, ci se transformă permanent. De fiecare dată când ne amintim ceva, nu extragem un fapt intact dintr-un sertar, ci reconstruim acea amintire din perspectiva prezentului, cu emoțiile, nevoile și înțelegerea pe care le avem acum.

Tocmai de aceea, cred că memoria și adevărul nu coincid automat: memoria e mai degrabă o formă de adevăr subiectiv, emoțional, decât o reproducere obiectivă a faptelor. Și cred că tocmai transformarea ei continuă spune ceva adevărat despre cine suntem acum. Cred, de fapt, că ne este imposibil să recuperăm trecutul în forma lui originară, pentru că nicio realitate nu mai există așa cum era atunci când s-a format. Iar cel care se întoarce la o amintire e deja altcineva, iar amintirea însăși s-a schimbat odată cu el. Și mai cred că uitarea și amintirea distorsionate pot fi, în mod paradoxal, mai adevărate decât o cronologie exactă.

În roman, prietenia se construiește și rezistă traversând adolescența, comunismul, anii de tranziție și maturitatea. În ce măsură contextul istoric și social influențează felul în care oamenii iubesc, se raportează unii la alții și își construiesc relațiile?

Deși contextul istoric în care se desfășoară destinele celor trei femei rămâne tot timpul pe fundal și nu trece în planul principal niciodată, el influențează deciziile, alegerile și comportamentul protagonistelor. Fetele învață să trăiască cu sentimentul de inferioritate, cu presiunea socială și nevoia permanentă de validare. Există multe lipsuri în viața lor (și nu mă refer doar la cele materiale), există multă rușine, multă nevoie de adaptare și o maturizare forțată care le obligă practic să devină adulți de pe o zi pe alta.

Cresc într-o lume în care trebuie să înveți repede să înghiți, să taci, să te supui, să te descurci și să nu ceri prea mult. Inclusiv felul în care își aleg partenerii și iubesc mai târziu se trage chiar din această formație afectivă.

Ne place să credem că alegerile noastre ne aparțin în totalitate, dar, de fapt, ele sunt condiționate de foarte mulți factori: de educație, de lipsuri, de libertățile pe care le avem sau nu, de societatea în mijlocul căreia trăim. Dar și de capacitatea noastră de adaptare, de felul nostru de a fi și de a reacționa. Chiar dacă trăim aceleași lucruri, fiecare le integrează diferit, pentru că fiecare individ e unic în felul său.

Pe de altă parte, mi se pare interesant că, deși vremurile s-au schimbat, nevoile noastre fundamentale au rămas aceleași. Avem aceeași nevoie să fim văzuți, înțeleși, iubiți, acceptați. Să știm că există cineva căruia-i pasă de noi și că ne e aproape în acele momente esențiale în care poate părinții nu sunt sau ne e greu să vorbim cu ei despre anumite subiecte. Acolo intervin prietenii.

Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia
Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia

„Dansează când îți vine să plângi” – între suferință și bucuria de a trăi

Titlul Dansează când îți vine să plângi sugerează o tensiune între suferință și bucuria de a trăi. Este dansul, în această poveste, o formă de rezistență în fața durerii, o eliberare sau, poate, o lecție despre felul în care putem merge mai departe?

Cred că este puțin din toate. Dar poate că cel mai mult e despre a ieși la suprafață atunci când simți că te îneci. De a nu te duce la fund, de a continua să dai din brațe chiar și atunci când ai obosit și nu mai vezi sensul. Dansul e acea încăpățânare de a rămâne viu. Uneori e o pauză într-un destin întunecat, alteori e bucuria de moment care reaprinde speranța.

Dacă în romanele anterioare ați explorat traume, frici, vinovății și suferințe individuale, în această carte pare să existe o deschidere mai puternică spre solidaritate și iubire. Simțiți că Dansează când îți vine să plângi marchează o schimbare în scriitura dumneavoastră sau este o altă fațetă a acelorași preocupări literare?

Atunci când mă apuc de scris la o carte nouă, nu-mi pun niciodată aceste întrebări. Pur și simplu scriu despre lucrurile care mă preocupă, despre subiectele cu care rezonez. De multe ori, scriu ca să-mi clarific niște idei, alteori pentru a afla mai multe despre aceste subiecte. Întotdeauna m-a interesat natura umană și devenirea, procesele prin care niște lucruri pe care le știam într-un fel se transformă în ceva complet diferit.

Mă interesează ce se întâmplă între oamenii care se iubesc și care ajung la un moment dat să nu se mai suporte și să-și facă rău. Cum un lucru bun se transformă în ceva rău, toxic. Poate că m-am apropiat mai mult de zonele întunecate ale existenței și ale relațiilor, dar asta nu înseamnă că voi rămâne tot timpul acolo.

Nu exclud ca la un moment dat să abordez teme care să pară că ies din sfera mea de interes sau să experimentez mai mult. Nu-mi impun niciun fel de limite și nici nu-mi propun ceva anume. Vreau doar să continui să scriu cu aceeași plăcere și curiozitate, cum am făcut până acum.

„Măștile fricii” și întâlnirea cu cititorii din alte țări

Romanul Măștile fricii a trecut deja granițele României, fiind publicat în spaniolă și sârbă, iar la sfârșitul acestui an urmează să apară și în limba macedoneană. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să vedeți o poveste născută într-un anumit context cultural citită și înțeleasă de oameni din alte țări? Ați primit reacții din partea cititorilor străini care v-au surprins?

Înseamnă foarte mult pentru mine, cu atât mai mult cu cât în urmă cu câțiva ani, un astfel de lucru mi s-ar fi părut de neimaginat. De fiecare dată sunt emoționată la gândul că oameni din alte țări vor citi povestea mea și-mi pun, desigur, întrebări legate de felul în care o vor înțelege, dacă vor empatiza cu personajele, dacă-i va mișca sau emoționa în vreun fel.

Eu cred că frica nu are nevoie de traducere ca să fie recunoscută. Dar o poveste are nevoie de un traducător bun pentru a reuși să redea limbajul ei deseori tăcut, camuflat în gesturi mici, respirații reținute, pași ușori și suspine înfundate. Traducătorul trebuie să înțeleagă atât ceea ce ai scris, cât și ceea ce ai spus printre rânduri.

Tocmai de aceea mă emoționează gândul că o poveste atât de dureroasă precum cea din Măștile fricii a fost tradusă în alte limbi și poate fi acum înțeleasă de oameni din afara țării noastre. Dincolo de particularitățile culturale, frica, rușinea, nevoia de iubire, sentimentul de neputință sunt profund umane și sunt universale.

Îmi amintesc cât de fericită am fost când jurnalista Rebeca Yanke, de la El Mundo, a recomandat ediția spaniolă a cărții mele. Sau cuvintele traducătorului sârb, Đura Miočinović, care a spus că experiența traducerii l-a făcut să înțeleagă mai bine femeile și familiile în general. Au însemnat enorm pentru mine. Precum și toate reacțiile cititorilor spanioli pe care le-am citit.

Măștile fricii abordează un subiect dificil și universal: violența domestică și efectele traumelor din copilărie. Cum credeți că se schimbă receptarea unei asemenea cărți de la o cultură la alta? Ați descoperit diferențe de sensibilitate sau, dimpotrivă, ați constatat că anumite experiențe umane nu au nevoie de traducere pentru a fi înțelese?

Da, cartea are un subiect dificil și universal, dar dincolo de particularitatea lui, nu vorbim doar despre frică, abuz, violență, vorbim despre emoții. Despre ravagiile pe care le face această combinație de trăiri în sufletul unor copii crescuți în acest climat.

Am aflat scriind că frica nu dispare odată cu omul care a provocat-o și că uneori ea continuă să trăiască în interiorul victimei, schimbându-i felul de a iubi, de a se apăra și de a privi lumea. În cartea pe care am scris-o m-a interesat mult felul în care frica îl poate face pe om să se îndoiască de propria valoare, de felul în care continuă să se apere, chiar și atunci când nu-l mai atacă nimeni.

Ce am remarcat până acum, la lansările din Spania și Serbia la care am participat, a fost că oamenii din afara spațiului românesc au avut alt gen de întrebări decât cele care mi-au fost puse în România. Am simțit asta și la cel mai recent interviu pe care l-am dat zilele trecute unei publicații din Serbia. Au fost câteva întrebări legate de adevăr și îngroparea lui chiar și atunci când ne pune în pericol viața, despre relația dintre abuzator și victimă, pe care nu le-am mai primit niciodată până acum.

Și e foarte interesant acest lucru. Chiar dacă oamenii din alte țări citesc aceeași carte, aceasta atinge alte resorturi emoționale decât în cazul cititorilor români. Spre exemplu, în Spania, cititorii s-au dus foarte mult pe zona de introspecție, dar și spre detalii peste care ai fi putut trece fără să le observi. Și tot ei m-au întrebat multe despre dragoste.

Mă bucur că oamenii au curiozități legate de cum putem ajunge să-i înțelegem pe ceilalți, inclusiv atunci când comportamentul lor pare de neacceptat. Literatura ne oferă această posibilitate extraordinară: să privim un om în toate contradicțiile sale, fără să fim obligați să-l absolvim de vină sau să-l condamnăm.

Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia
Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia

Traducerea cărților și rolul esențial al traducătorului

Și Purgatoriul îngerilor, romanul despre lumea copiilor dispăruți, se află în proces de traducere în limba spaniolă. Cum priviți acest parcurs internațional al cărților dumneavoastră? Cât de mult contează traducătorul în felul în care vocea unui autor, nuanțele emoționale și atmosfera unei povești ajung la cititorii dintr-o altă limbă?

Chiar mâine plec în Spania (n.r. 12 noiembrie), unde voi participa la două lansări ale cărții „Mi nombre es Teodor”, traducerea în spaniolă a volumului „Purgatoriul îngerilor”, publicat la noi de Editura Trei.

Așadar, mâine, 12 noiembrie, de la ora 19:00, voi avea un eveniment la Institutul Cultural Român din Madrid, unde voi avea bucuria să intru în dialog cu jurnalista Oana Dobrescu.

Iar pe 13 noiembrie, de la ora 18:00, voi avea un alt eveniment în Salamanca, la Biblioteca Municipală La Vega, unde voi sta de vorbă cu Raquel López Merchán, doctor în Drept și Științe Sociale.

Traducerea cărții îi aparține lui Rafael Pisot și a fost realizată cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român, prin programul Translation and Publication Support (TPS).

Pentru mine, traducătorul are un rol esențial, pentru că ceea ce scrii ajunge la cititori prin sensibilitatea unui alt om. Iar gândul acesta mi se pare profund emoționant. Un traducător bun caută întotdeauna cele mai potrivite cuvinte și expresii, dar e atent să găsească și vocea interioară a autorului, pentru a simți ritmul și respirația poveștii.

Cred că traducătorul este cel mai atent cititor al scriitorului. El nu-și permite să nu înțeleagă nuanțele cu care este scris un anumit text, pentru că poate cuvintele sunt ușor de tradus, dar emoțiile care stau în spatele lor nu sunt.

Tocmai de aceea, cred că traducătorul poate fi numit, la rândul lui, un scriitor. Un scriitor care lucrează cu vocea altcuiva, dar care pune în fiecare pagină ceva din propria sensibilitate, fără ca aceasta să schimbe, într-un final, vocea autorului.

Camelia Cavadia, despre parcursul literar și bucuria de a scrie

După cinci volume publicate, un debut recompensat la Festival du Premier Roman de la Chambéry și primele experiențe consistente de publicare internațională, cum priviți astăzi drumul dumneavoastră literar? Și vă gândiți vreodată că, de acum înainte, poveștile dumneavoastră vor fi citite și dincolo de granițele României și că acest lucru ar putea schimba, într-un fel, direcția scrisului?

Cu multă recunoștință pentru toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat de când am devenit scriitoare. Am început să scriu la 44 de ani cu toată neîncrederea din lume, dintr-o nevoie foarte mare de a găsi un sens al existenței mele dincolo de serviciu, de familie, de toate lucrurile pe care trebuia să le fac și am ajuns acum, 12 ani mai târziu, să mă bucur de cărți iubite de public și traduse în afara țării.

Pentru mine e un vis pe care n-am îndrăznit niciodată să-l colorez atât de frumos. Scrisul mi-a revigorat întreaga viață și sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

Nu, nu mă gândesc deloc să iau în calcul schimbarea direcției scrisului în vederea ușurării drumului spre traducere. Nu vreau să ajung să țin cont de trenduri, să-mi fac calcule sau mai știu eu ce planuri. Vreau să continui să mă bucur de scris ca și până acum și să mă aplec asupra subiectelor care cred că sunt potrivite cu mine, asupra celor pe care cred că am șanse să le acopăr cât mai bine cu putință. Scrisul mi-a adus multă bucurie și vreau să o păstrez.

Interviu de Gruia Dragomir

Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia
Coperta cărții

Zile și Nopți

Descoperă colecția de articole dedicate artei și culturii pe Zile și Nopți

Artă & Cultură →

Galerie imagini

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută