Interviu | Ce înveți după o drumeție de 700 de kilometri? Anca Iosif, despre libertate, frici și „Împăcare pe Via Transilvanica”

Interviu | Ce înveți după o drumeție de 700 de kilometri? Anca Iosif, despre libertate, frici și „Împăcare pe Via Transilvanica”

Uneori, ca să te întorci la tine, trebuie mai întâi să pleci. Să lași în urmă orașul, zgomotul, rutina și toate acele comparații care îți spun, mai mult sau mai puțin discret, că ar trebui să fii în alt loc al vieții tale. Pentru jurnalista Anca Iosif, plecarea a însemnat peste 700 de kilometri parcurși pe Via Transilvanica, cu rucsacul în spate și cu suficient timp cât să nu mai poată evita întrebările pe care amâna să și le pună de ceva vreme.

Din această călătorie s-a născut Împăcare pe Via Transilvanica, debutul său editorial, o carte despre mers și natură, dar mai ales despre libertate, frici, așteptări și sentimentul că ceilalți „au luat-o înainte”. Pe drum, printre păduri, sate, stâne, căldură, praf și oameni întâlniți întâmplător, Anca descoperă că nu există neapărat un ritm corect în care trebuie trăită viața. Există doar propriul drum și, poate, curajul de a-l urma.

Am vorbit cu Anca Iosif despre ce înseamnă să pleci singur la drum, despre România văzută la pas, despre comparațiile care ne consumă și despre liniștea pe care o găsim uneori abia atunci când încetăm să mai alergăm după ea.

Împăcarea cu propriile neputințe

„Împăcare pe Via Transilvanica” e un titlu care spune deja că drumul a fost mai mult decât o călătorie. Cu ce trebuia să te împaci, de fapt?

În primul rând cu toate vocile interioare, care spun că nu sunt suficientă, că las lucruri neterminate, că eșuez, că sunt un om slab, că n-am un plan de viață, că sunt aiurită și înceată uneori, că nu sunt „la fel de bună” ca alții. E o împăcare constantă cu toate neputințele mele și probabil că va dura toată viața.

În 2021 ai plecat pentru prima dată pe Via Transilvanica și ai parcurs aproximativ 700 de kilometri. Patru ani mai târziu te-ai întors pentru restul traseului. Ce s-a schimbat între cea care a plecat prima dată la drum și cea care a revenit?

Cred că între cele două plecări s-a degradat contextul meu (și sunt convinsă că și al multor altora) de viață. După o pandemie, după un război la graniță cu care ne-am obișnuit treptat, apoi după niște alegeri prezidențiale complicate, parcă ritmul vieții a devenit din ce în ce mai tensionat, mai ales pentru mine, o persoană care trebuia să stea mult cu nasul în știri pentru diverse proiecte. Locuind și în București, între claxoane și prea mult beton, și ajungând tot mai rar în natură în acești câțiva ani, din păcate, parcă începusem să mă descompun și să mă simt tot mai rău în micul meu univers.

Frica nu dispare, dar poate fi ținută sub control

Prima dată ai plecat și cu multe frici – singurătate, câini, urși, necunoscut. A doua oară ai pornit cu experiența primei călătorii în spate. Frica dispare după ce o confrunți sau doar își schimbă forma?

Eu una nu cred că temerile dispar vreodată, cred doar că reușim să le ținem mai bine sub control, odată ce le înfruntăm. Eu tot spun că da, mi-e teamă de sălbăticie, mi-e teamă și de statutul ăsta de femeie singură la drum – atunci când mă pun în situația asta –, dar nu vreau să las temerile astea să mă domine. Vreau să-mi ies din zona de confort, căci acolo încep revelațiile și surprizele – plăcute, de cele mai multe ori. Ca să mă întorc la formă – poate dintr-un bulgăre mare se poate transforma într-o mărgea frica, dacă o antrenezi suficient.

România descoperită la pas

Via Transilvanica trece printr-o Românie rurală pe care, de multe ori, cei din oraș o vedem doar de la geamul mașinii sau al trenului. Ce Românie ai descoperit tu mergând pe jos?

Am descoperit unele dintre cele mai frumoase colțuri de natură prin care am călătorit vreodată. Păduri virgine, arbori seculari, peșteri, crovuri, coline cu cai liberi, râuri învolburate, parcuri naturale.

Am descoperit și România diferențelor de opinii, mai ales când vine vorba de spectrul politic, dar și când vorbim despre rolul femeii în societate în 2026 (indiciu din carte: în niciun caz ăla de a umbla brambura pe coclauri). În fine, cred că e important să ieșim din bulele noastre în care gândim cu toții la fel și să luăm pulsul real al țării și să ne întrebăm ce puncte comune putem găsi, în ciuda diferențelor dintre noi.

În poveștile despre Via Transilvanica, oamenii întâlniți pe drum par aproape la fel de importanți ca peisajele. Care este întâlnirea cea mai valoroasă, pe care ai luat-o cu tine după ce ai terminat drumul?

Am cunoscut două doamne superbe, în zona Caransebeș, care m-au umplut de bine și care iau viața așa cum vine. Ele m-au învățat două lecții importante:

1. Că dacă ceva nu ți se întâmplă, deși poate că-ți dorești (fie că e un job, un obiect, îmbunătățirea unei anumite relații), poate lucrul sau situația sau persoana respectivă nu erau pentru tine, sau nu pentru tine în acel moment. E un filtru pe care-l poți pune lumii și prin care poți obține un strop de împăcare în viață și mi-a plăcut mult.

2. Al doilea cel mai frumos lucru auzit pe Via de la cealaltă doamnă este că „iubirea nu constrânge, iubirea e libertate”. O să înțelegeți din carte și povestea din spatele expresiei care parcă mi-a mângâiat sufletul.

Singurătatea ca formă de a te reauzi

Ai fost întrebată, probabil, de multe ori dacă nu ți-a fost teamă să mergi singură. Ce ai descoperit despre singurătate după ce ai petrecut atât de mult timp singură pe drum?

Am redescoperit singurătatea ca proces prin care să-mi aud din nou gândurile și ca o formă prin care să pot merge în ritmul propriu. Singurătatea vine cu o lipsă de comparație și atunci n-ai ce face decât să te uiți la tine, să te compari tu cu diverse versiuni ale tale din trecut, sau cu potențiale variante ideale din viitor. Nu cu alții, cu tine. Cred că e un exercițiu bun și greu de făcut – a fi singur cu gândurile tale – dar nu ca stil de viață.

Relația cu locurile și cu oamenii, schimbată de mers

Cum se schimbă relația cu un loc atunci când ajungi acolo pe jos, după zeci de kilometri, în loc să cobori dintr-o mașină și să-l privești câteva minute?

Cred că ai loc să-i înțelegi contextul mai bine și să-ți folosești toate simțurile în descoperirea acelui loc. De exemplu, doar trecând la pas prin locuri ca Reșița și Oțelu Roșu, poți înțelege istoria industriilor de altădată și ce înseamnă lipsa lor astăzi în comunitățile locale.

Mergând la pas prin Oțelu am aflat și de la localnici, prin mult zgomot, că e un afacerist acolo care chiar încearcă să învie o parte din fabrica de altădată. În Reșița, din nou, când vezi de aproape funicularul care transporta altădată calcar, parcă vrei să afli tot mai mult din istoricul locului. Călătoritul la pas îți dă mai mult spațiu să fii curios, să miroși, să asculți, să observi.

Și cum se schimbă relația cu oamenii? Faptul că mergi pe jos, cu un rucsac în spate, te face mai vulnerabilă și, implicit, mai deschisă către ceilalți?

Cred că faptul că am fost singură cu rucsacul în spate a intervenit în relația cu oamenii. Este un instinct în noi să încercăm să-i protejăm și să-i ajutăm pe cei care par mai expuși pericolelor, în speță cei singuri. Iar asta îmi dă speranță, în general, în faptul că ne putem uita și dincolo de ograda proprie.

De la jurnalistă la personaj

Ești jurnalistă și ai petrecut mult timp observând și documentând poveștile altora. Când ai început să scrii cartea, ți-a fost mai greu să te transformi pe tine în personaj decât să-i observi pe ceilalți?

Sincer, cred că forma asta de scriitură la persoana I vine cu o oarecare eliberare. Asumându-mi vocea de narator, îți spun că totul e prin filtrul meu, așa văd eu lumea, astea sunt legăturile subiective pe care le consider eu importante. Când scriu la persoana a III-a și încerc să „editez” viețile altora, mereu intervine emoția că poate totuși am ratat o nuanță sau am scos din context ceva sau am interpretat ceva greșit din povestea unui om.

Cât din carte este jurnalul acelei călătorii și cât este povestea pe care ai înțeles-o abia după ce te-ai întors?

Drumul pe care merg vine ca o structură, ca un pod peste care trecem și, în timp ce trecem podul ăsta lung împreună, îți spun și despre tot greul acumulat pe care-l căram dinainte să încerc să-l traversez și cum e cu el la drum – și asta e partea cea mai importantă. Sunt multe legături cu trecutul pe care le-am făcut și pe drum, dar sunt multe și care s-au așezat în timp ce scriam, sau în tot felul de conversații cu prietenii, în perioada scrisului. Spuneam „aha, asta se leagă de ce am simțit eu în ziua 5 de traseu, să notăm, poate facem conexiunea mâine”. Și tot așa. Aș îndrăzni să zic un 50-50%.

Există lucruri pe care le-ai trăit pe Via Transilvanica și pe care, în momentul respectiv, nu le-ai înțeles, dar care au căpătat sens abia când ai început să scrii?

Da, de exemplu, în timp ce scriam mi-am reamintit ce lipsită de importanță sunt, în spectrul mai mare al lucrurilor, și ce eliberatoare e treaba asta. Am fost surprinsă de faptul că niște persoane care mă cunoșteau m-au văzut dându-mă jos dintr-o mașină, la un moment dat pe traseu (scurtam câțiva kilometri de asfalt). Și mi-am făcut atâtea procese de conștiință: ce vor spune, că trișez, că sunt neserioasă, că sunt slabă, că toate cele.

Am realizat în timp ce scriam cât de puțin le pasă celorlalți de tine, dacă nu ești în cercul lor de apropiați. Ne flatăm prea mult, ne dăm prea multă importanță, ne gândim prea mult la ce cred ceilalți despre noi și asta ne plantează multe bariere pe cărare.

Ce ai ales să lași în afara cărții? Există experiențe pe care ai preferat să le păstrezi doar pentru tine?

Există material pentru alte câteva eseuri, cel puțin, pot să spun. Nu poți să îndeși tot sensul vieții în 300 de pagini, dar noroc că lumea a început să mă felicite pentru primul volum. Așa sper și eu, să fie doar primul.

Drumul care unește

Via Transilvanica este promovată drept „drumul care unește”. După ce ai mers pe el, ce crezi că unește, de fapt: locuri, oameni, comunități sau poate versiuni diferite ale noastre?

Cam toate cele enumerate mai sus. Dar în primul rând oamenii, da, cum spuneam mai devreme. Oameni cu viziuni diferite pot sta la aceeași masă și mânca împreună, un bucureștean poate cunoaște pe cineva care nu a ieșit din satul său prea des, ne putem vedea unii pe alții cu mai multă tihnă pe Via, aș putea spune.

Dacă cineva citește acum cartea și se gândește „vreau să fac și eu Via Transilvanica”, ce ai vrea să știe înainte să plece?

Că nu e despre a bifa știu eu câți kilometri pe Via. Contează prea puțin câți kilometri faci pe zi sau în câte zile „termini”. Deci, să încerce să profite de tot ce are de oferit drumul, nu doar să alerge dintr-un punct A într-un punct B.

Ce urmează

Și ultima: după ce ai mers peste 1.400 de kilometri și ai transformat experiența într-o carte, mai există un drum pe care simți că trebuie să-l faci?

Mă gândesc mult la Camino de Santiago, anumite segmente. Sunt curioasă de popularitatea lui și cum te poate schimba și varianta asta de drum, cu mai mulți drumeți din toată lumea și gazde dintr-o țară precum Spania. Sunt curioasă și de trasee mai puțin cunoscute, dar o să le vină și lor rândul. Și aștept să mă inspire – conversațiile de pe drum, alte gânduri care-mi vor veni – spre alte capitole scrise, sau poate vor fi povești îmbrăcate în altă formă artistică, cine știe. Abia aștept să mă descopăr și pe mine pe aceste alte drumuri.

Interviu de Gruia Dragomir.

Împăcare pe Via Transilvanica: jurnalista Anca Iosif transformă 700 de kilometri într-o carte despre libertate, comparații și liniștea pe care o căutăm cu toții