Revelaţia ediţiei din această vară a Braşov Jazz & Blues Festival, care a beneficiat de un line-up stelar, din care au făcut parte artişti precum Janiva Magness, Walter Trout şi Afredo Rodríguez, a reprezentat-o însă, fără îndoială, tânăra artistă de Neo-Soul CHARLOTTE COLACE (n. 2000), care a captivat publicul printr-o capacitate uimitoare de a transmite emoţie profundă şi autentică.
Crescută într-o ţară, Cuba, în care povestirile și cântecul au făcut parte, la propriu, din viața ei de zi cu zi, pentru că tatăl ei i-a interpretat melodii din toate genurile, iar mama, actriță de profesie, a dus-o la o sumedenie de piese de teatru, performance-uri de dans și concerte, Charlotte Colace nu cântă doar Soul, ci întruchipează spiritul acestei muzici. Prin poveștile sale de dragoste, suferință și reziliență, te face să simți acel “soul” profund și autentic, iar asta se simte nu numai pe scenă, dar şi pe EP-ul său de debut, No Way But Through, conceput cu experimentatul producător Tremendous Aron şi lansat nu cu foarte mult timp în urmă.
Ascensiunea sa în muzică a început odată cu relocarea în Germania, unde a câştigat în 2025 premiul “Listen to Berlin Artist”, dar, până atunci, Charlotte colaborase deja cu muzicieni cubanezi apreciaţi, ca Interactivo, Cimafunk, Telmary, Alexis Bosch, Elaín Morales sau Nube Roja.
Adoptată încă din 2018 de vibranta scenă de Soul și Jazz berlineză, carisma și calităţile ei vocale aparte au dus la colaborări și spectacole alături de artiști cu notorietate internațională (Omah Lay, Nick Hakim, Noah Slee), dar şi la cooptarea în proiecte de fuziune, precum Sorvina – colectiv ce creează la răscrucea dintre Jazz, Rap, Neo-Soul, Gospel și Hip-hop -, care i-au oferit mai multă cunoaştere, dar și încredere, ambele necesare pentru a-și crea treptat propriul univers artistic.
Deopotrivă pentru melomanii care au avut şansa să o asculte deja live şi pentru cei care o vor descoperi prin intermediul înregistrărilor, ne-am propus să aflam mai multe detalii despre acest început de parcurs artistic cu totul ieşit din comun.
Charlotte, te-ai născut în Franţa, dar ai rădăcini cubaneze şi de câţiva ani locuiești şi cânţi în Berlin, aşa că suntem curioşi cum s-a modelat personalitatea ta ca artistă. Cum ar arăta autoportretul tău realziat din cuvinte?
Aș pleca, foarte pe scurt, chiar de la remarca ta, că eu sunt jumătate-jumătate, adică tatăl meu e francez, iar mama este cubaneză, cu menţiunea că eu am ajuns în Cuba la doar două luni după ce m-am născut.
Practic, acolo am crescut şi astfel am absorbit o mare parte a culturii cubaneze într-un mod direct, fiindcă am fost înconjurată de muzică întreaga viață pe care am petrecut-o acolo. M-am mutat insa la Berlin în 2018 pentru a urma un program de licență de trei ani în canto la o universitate numită BIMM, adică British and Irish Institute of Modern Music, iar aici, inca din timpul studiilor, am avut câteva angajamente ici-colo în domeniul muzical.
Dacă le punem pe astea cap la cap, ca să mă descriu ca artistă, aș spune că sunt o persoană care îmi place să fiu în muzică așa cum sunt în viața mea de zi cu zi, adică sinceră şi autentică, fără să încerc să perfecționez sau să înfrumuseţez fiecare lucru pe care îl fac, pentru că vreau să scot la iveală emoția reală din spatele cântecului meu. Nu orice emoție este frumoasă, iar eu insist mereu să arăt asta şi îmi place să le reamintesc oamenilor că este ok să nu fii mereu fericit.
În ceea ce privește compoziţiile, aș spune că cea mai mare parte a influențelor mele muzicale provine din Soul-ul anilor ’60, fiind inspirată de artiste precum Aretha Franklin şi, mai ales, Etta James, care pe mine m-a marcat cu adevărat. Desigur, lista e mult mai lungă, de la Sam Cooke până la Alicia Keys şi, de asemenea, Amy Winehouse, artista pe care am ascultat-o cel mai mult în timp ce creșteam şi care încă este idolul meu cel mai mare… deci cam asta e zona surselor mele de inspirație.
Crescând în Cuba, ai descoperit muzica, doar că nu toţi copiii îndrăgostiţi de ritm sau melodie ajung să facă din muzică o profesie. Cum de ai ales această cale nu lipsită de riscuri?
Sinceră să fiu, în Cuba trăiam într-un mod extrem de intens, mereu la limită, mereu pe muchie şi nu mă refer doar din punct de vedere financiar. Simt că semenii mei cubanezi sunt obişnuiţi să își asume întotdeauna riscuri şi cred că de aceea, la rândul meu, deşi, într-adevăr, este un risc să devii muzician, nu mi-am pus problema de a lua o decizie conştientă în sensul acesta într-un anume moment şi, pur și simplu, s-a întâmplat cumva natural, deoarece făceam asta de când eram o copilă.
Mama spune că de pe la vârsta de 5 ani cântam prin casă, dar, de asemenea, aveam înclinaţie spre multe alte lucruri, fiindcă ea mă înscrisese la toate sporturile posibile, la cursuri de dans, la tobe, la bongo, la canto, în fine, a încercat cu adevărat să vadă ce-mi place implicându-mă în tot soiul de activități extracurriculare pentru a vedea ce se prinde de mine. Mama mea este actriță, așa că, în cele din urmă, cred că a fost foarte fericită că am ales să fac ceva legat de artă.
Cu alte cuvinte, am fost încurajată încă de mică să fiu o persoană creativă, iar faptul că muzica nu era chiar cea mai sigură opţiune de carieră… nu a făcut parte niciodată din gândurile mele. Mă interesează să-mi petrec timpul din viața mea, singura pe care o am, făcând ce-mi place cu adevărat, deci să-mi câștig existența nu exclusiv pentru că am nevoie de niște bani, ci, pur și simplu, pentru că îmi doresc să-mi petrec aproape tot timpul făcând asta.
În ce fază a evoluției tale ai început să crezi că ai putea fi şi o bună creatoare de muzică, nu doar o excelentă cântăreață?
Am început să compun după ce tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral, când aveam 14 ani, dar, înainte de asta, am avut un profesoară care m-a încurajat să scriu poezie și de-acolo a pornit, de fapt, totul, chiar dacă o practicam numai ca simplu hobby.
Faptul că m-a încurajat în direcția asta a contat foarte mult, mai ales, pe parte muzicală, că luam deja lecții de canto, așa că pot spune că acel eveniment a declanșat ceva în mine, făcându-mă cumva să simt nevoia de a-mi exprima emoțiile. Așa s-a îmbinat totul, pentru ca, apoi, totul să întâmple natural și să adaug muzică pe textele mele pentru a face cântece.
Ştii, la voi se spune „a face muzică” sau „a cânta”, dar în franceză se spune „jouer de la musique”, iar verbul „a te juca” – prin cântec în acest caz – mi se pare esenţial. Încă din vremea când eram copil, am observat că oamenii care „făceau” muzică pe scenă păreau să se distreze mai bine ca niciodată și cred că de-atunci urmăream și eu să dobândesc acest sentiment de bine.
Este vorba, în fond, de bucuria de a face parte dintr-o comunitate, așadar muzica o formă și un stimulent de a petrece împreună, de a râde, dar și de a încerca să-l provoci pe celălalt, ca să vezi cum reacționează. Pe scurt, consider că, pe scenă, eu mai degrabă mă joc muzical decât să „fac” muzică.
Vorbind de exprimarea emoțiilor, ai spus la un moment dat că: „Vreau ca oamenii să se simtă susținuți de muzica mea, să știe că vulnerabilitatea este o forță.” Vulnerabilitate… în ce sens?
Am folosit acest cuvânt pentru că am auzit de prea multe ori afirmații de genul: ‚Oh, nu poți să vorbești despre viața ta cu absolut oricine și să spui totul, să te deschizi în fața tuturor despre orice, fiindcă asta te plasează într-o poziție de slăbiciune’. Ei bine, asta este ceva ce eu refuz să cred. Da, poate că așa o fi, dar eu nu concep să fac muzică dacă fac parte dintr-o societate care nu-mi permite să mă deschid pe deplin și apoi să nu mă simt în siguranță pentru că am îndrăznit să o faci.
Exact asta vreau să spun prin titlul discului meu No Way But Through. Cu toții venim cu propriul nostru set de traume, dintre care multe acumulate din copilărie, legate de numeroase evenimente care au loc în existența fiecăruia, iar „no way but through” reflectă credința mea că singura cale către pacea interioară și, de asemenea, către o cunoaștere de sine mai bună e asta, să treci prin ele.
Iar când spun „să treci prin ele” e ca și cum ai putea să-ți îneci durerile și traumele în diverse substanțe sau alcool sau să refuzi să vezi ceva atunci când este dureros, dar, în opinia mea, adevărul este că, pentru a face realmente ce trebuie și a avea o viață fructuoasă și care să poată fi savurată la maxim, trebuie să treci prin acele emoții pe care, în general, oamenii nu vor neapărat să le trăiască.
Charlotte, ai devenit un star emergent a scenei din Berlin, unde, după cum spuneai, te-ai relocat în 2018. Având în vedere background-ul tău franco-cubanez, de ce ai ales Germania, mai ales că, la genul de muzică pe care îl cânţi, nu reprezenta prima opțiune?
Ai dreptate, opțiunea cea mai evidentă ar fi fost Londra, probabil, dar, să fiu sinceră, pur și simplu îmi doream să fiu în Europa, deoarece îmi pierdeam mințile în Cuba, în primul rând pentru că simțeam că nu voi avea niciodată cu adevărat un spațiu în care să mă dezvolt ca persoană. Acolo persistă încă acel vibe rural, iar eu începeam să mă sufoc și voiam neapărat să plec… plus că aveam și această dorință arzătoare de a părăsi casa părintească, de a fi, cumva, pe picioarele mele.
Prin urmare, am plecat, dar nu în Franța, pentru că îmi spuneam: ‚Vreau să fiu în preajma familiei mele, dar, totuși, nu prea aproape.’, fiindcă simțeam tocmai această dorință de a afla dacă mă pot oare descurca pe cont propriu la doar 17 ani. Când am luat decizia, am depus dosare la mai multe universități, una în Rotterdam, una în Copenhaga și una în Berlin, iar cea care m-a acceptat a fost a treia, așa că m-am dus la Berlin.
Mai este un lucru important de menționat: eu nu cântam sau compuneam muzică Soul înainte să ajung în Germania… pur și simplu făceam muzică, indiferent de gen, pentru că, pe lângă Soul, dintotdeauna mi-au plăcut deopotrivă Rock-ul și Funk-ul. Cred că m-am apucat bucuroasă de Soul ca un fel de răspuns la întrebarea: ‚Când îmi voi face propriul proiect, ce-mi propun să fac din postura de artistă solo?’, pentru că mereu am colaborat și am fost implicată în proiecte ale altor muzicieni, independent de compozițiile mele, însă nu asta era exact ce-mi doream de la viitor.
Atunci m-am gândit: ‚Ce fel de muzică îmi place?’, deoarece mi-am zis că cel mai bine e să fac muzică pornind de la cea pe care prefer să o ascult în timpul meu liber și așa am făcut. De asemenea, am simțit că muzica Soul era genul care se potrivea cu personalitatea mea… în propria mea interpretare a cine ce sunt eu.
Până la urmă, ai găsit răspuns la întrebarea… cine ești tu? Dacă te-ai putea vedea pe tine, cea din 2026, în oglindă cu Charlotte din 2018, când ai venit la Berlin, care ar fi diferențele majore?
Mă simt încă un pic pierdută. Totuși, cred că dezorientarea asta e un lucru bun, cu toate că mulți oameni ar spune că a nu ști ce vrei să faci nu e bine, pentru că, de fapt, știu suficient de bine ce vreau să fac, așa că mi se pare în regulă să fiu încă în căutări. Știu clar că vreau să fiu cântăreață și sper să-mi câștig o existență decentă din asta, asta e ceva care a rămas neschimbat de atunci.
Ce s-a întâmplat cu trecerea anilor? Numărul de oameni pe care îi cunosc acum în Berlin este mult mai mare, iar asta îmi dă un sentiment de libertate. Am creat muzică Soul în Berlin, pentru că Berlinul avea nevoie de Soul, adică nu că nu ar fi existat, dar singura scenă care se apropia mai mult de genul acesta era, în mare parte, cea de Jazz.
Problema este aceea că majoritatea celor care fac Jazz în Berlin au peste 60 de ani, ceea ce e cool, dar nu e foarte incluziv pentru noi, tinerii, astfel încât m-am hotărât să devin muzician de Soul și, pe parcurs, am descoperit și alți oameni interesaţi de acest gen, care încearcă să dezvolte scena berlineză de Soul.
Cum rămâne cu experimentele tale cu alte tipuri de proiecte muzicale, precum Sorvina? Unde se plasează faţă de această direcție a căutărilor tale?
Inițial, am fost interesată de a câștiga experienţă şi de a-mi găsi locul pe scenele din oraș. Cred că primul meu proiect cu care am început să fac turnee a fost o formație numită Stella & the Longos, care cântă Boogie şi Zouk în franceză, ce a ajuns la mine cu totul întâmplător: oamenii au postat un anunț pe Facebook în care spuneau ceva de genul: ‚Căutăm o vocalistă de acompaniament care poate cânta în franceză’, iar basistul cu care cântam în vremea aceea mi-a scris numele și uite-așa am început să merg cu ei în turnee.
Înainte de asta, mai activasem în câteva formații mici, ba chiar am avut propria mea trupă numită De la Calle, care înseamnă „de pe străzi”, dar care nu a mers prea bine fiindcă toți compuneam pentru proiect și astfel colectivul a ajuns să sune extrem de experimental… pur şi simplu, am simțit atunci că nu era ceea ce căutam. Deși îmi doream ca acel colectiv să fie foarte incluziv și toată lumea să se simtă ascultată, există și alte modalități de a face asta, fără a fi neapărat nevoie să compunem împreună, proces care este realmente foarte obositor și consumator de timp.
Cu timpul, în ce relație eşti? Îl percepi ca fiind un dușman cu care te lupți mereu sau ca pe un aliat în procesul creativ?
Cred că amândouă. S-a dovedit a fi un aliat pentru că, deși a durat multă vreme să ajung în acest punct – dacă mă gândesc, din 2018 până în 2026 au trecut cam 8 ani și mi-aș fi dorit să avansez mai repede -, eu abia am împlinit 26 de ani, deci cred că timpul e de partea mea, atâta vreme cât pot deja să-mi câștig existența din muzică, făcând ceea ce îmi place la vârsta asta, ceea ce mi se pare o realizare mare.
Un aspect particular în care cred că timpul nu este chiar de partea mea e reprezentat de faptul că sunt femeie și îmi doresc foarte mult să am copii, numai că aş vrea să fiu o mamă prezentă, iar a fi mereu în turneu nu înseamnă să fii cu adevărat prezentă în viața familiei tale.
De asta spun că, în privința asta, timpul e împotriva mea într-un fel, deoarece femeile pot avea copii numai până în jurul vârstei de 40 de ani, după care începe să devină periculos. Până la urmă, asta îmi place într-un fel, căci există o anume presiune care mă determină să merg mai departe și folosesc acest conflict ca sursă de inspirație pentru muzica mea.
Pentru că, de asemenea, vreau să mă pot bucura cu adevărat de roadele muncii mele cât încă mai pot și, de asemenea, să-i fac și pe cei din jurul meu să se bucure de ele. Sunt foarte conștientă că momentul de vârf al existenței mele nu este în viitor, ci este acum, iar toate aceste călătorii pe care le fac datorită muzicii alcătuiesc deja viața mea și deja mă bucur de ele. Pe scurt, simt că timpul este încă de partea mea.
» Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note
Foto header: Florin Ghioca | Braşov Jazz & Blues Festival
Citește și:
MUZICĂ | Formații de rock alternativ de care probabil nu aţi auzit
MUZICĂ | Formații de rock alternativ de care probabil nu aţi auzit
MUZICĂ NOUĂ | Anthony Hopkins debutează la 88 de ani, John Carpenter face heavy metal, iar Shania Twain revine
Anthony Hopkins debutează la 88 de ani, John Carpenter face heavy metal, iar Shania Twain revine
