CLIN D’OEIL | LAURA GABRIELA OANA: “Vreau să cred în mine și în ce pot face eu pe scenă”

Laura Gabriela Oana vorbește într-un interviu amplu despre ce rămâne dincolo de roluri: presiunea succesului, teama de irelevanță, nevoia de a încetini și drumul spre încrederea în sine. De la Gala HOP și TNB la muzică, Ada Milea și proiectele care au format-o, actrița își privește parcursul cu o sinceritate rară.

În efervescentul spectacol-concert creat de Ada Milea la TNB, Mai e vreun candidat?, unul dintre cele mai aşteptate evenimente din debutul noului sezon performativ, tânăra actriţă LAURA GABRIELA OANA a interpretat-o într-un mod memorabil pe Zoe Trahanache în premiera ce a încheiat stagiunea trecută și acum se pregătește să devină și Doamna Caţavencu, iar asta nu face decât să reconfirme versatilitatea și talentul pe care l-a dovedit constant în ultimii ani, deopotrivă în teatru și muzică, indiferent că ne gândim la Maria Tănase (Omen, Linotip Centru Independent Coregrafic) sau la Dulcineea (Don Quijote, Teatrul Nottara), la Marianne (Tartuffe, Teatrul Mic) sau Fiona (Shrek, ONB), ori la succesiunea de roluri din Musical-urile de la OCC, School of Rock, Sunetul Muzicii, Heidi și Matilda.

Formată la UBB Cluj și UNATC București, Laura Gabriela Oana (n. 1998) a intrat în atenţia publicului iubitor de artele spectacolului în 2022, la terminarea masteratului, când a câștigat Marele Premiu al Galei HOP, detaliu care ne-a permis o incursiune estivală retrospectivă, ţinând cont că ediţia de anul acesta a Galei Tânărului Actor are loc la finele lunii august.

Laura Gabriela Oana despre ritmul carierei și nevoia de a încetini

Laura, vara aduce cu sine, inerent, o sincopă în ritmul cotidian al vieţii, inclusiv al celei profesionale. Pentru tine, vara înseamnă un prilej de reflecție asupra a ce ți s-a întâmplat până acum sau mai degrabă o oportunitate de a te concentra pe ce va urma?

Mă bucură foarte mult că interviul începe cu întrebarea asta, pentru că, de-a lungul timpului,  sentimentele mele față de vară s-au modificat din ce în ce mai mult, mai ales de când sunt actriță în București.

Am venit aici cu o panică enormă de a face cât mai multe roluri, cu teama că, dacă mă voi opri, lumea va uita de mine și asta va duce, vrând-nevrând, la un soi de irelevanță. Între timp, asta s-a mai atenuat, iar anul acesta a fost foarte important pentru mine, în special în ceea ce privește mental health, să spun așa, fiindcă deja s-a încetățenit și la noi expresia, adică mi se pare din ce în ce mai important să îmi petrec timpul liber uitându-mă mai degrabă în interiorul meu, poate mai mult decât la ce am făcut din punct de vedere profesional.

Traversez acum o perioadă în care îmi dau seama cât de important e să fiu la egalitate eu cu mine și cu sentimentele mele reale. Nu întâmplător sunt îmbrăcată în acest capot, fiindcă are vârsta mea – mama mea l-a purtat la spital cînd m-am născut – și a devenit un soi de obiect de confort, deci nu întâmplător mi-am dorit ca întâlnirea noastră să fie online. Voiam să abordez acest interviu – eu nedând interviuri de ceva vreme – într-un fel cât mai autentic și mai personal, dintr-un spațiu în care să mă simt cât mai confortabil ca persoană și să nu fiu tentată să joc actrița despre care, de fapt, este vorba.

Mi se pare foarte important să vorbim sincer și deschis, pentru că, desigur, ceea ce fac profesional reprezintă o mare parte din mine și viața mea ar fi mult mai plină de lipsuri fără asta, dar am nevoie de spațiul ăsta în care să pot să exprim și, văzând ce fac pe scenă, să îmi dau seama, de fapt, ce este în mine. În domeniul nostru, vorbim foarte mult despre realizările noastre, dar cred că, de asemenea, e foarte important să vorbim ca actori și despre costurile acestora, despre cum reușim să ne reconectăm cu noi înşine între toate personajele pe care le facem și în care e foarte ușor să ne pierdem.

Să înţeleg că nu mai consideri timpul un oponent împotriva căruia trebuie să lupți în permanență?

Păi, m-am luptat așa de mult cu timpul, m-am grăbit atât de mult să cresc, să devin această persoană compusă, care are răspunsurile la toate și care are totul planificat, încât am ajuns să îmi dau seama că lupta asta nu are nicio logică şi că acum, în 2026, e important să îmi dau mai mult timp să se așeze ceea ce trăiesc. Să nu mai alerg ca o albină din floare în floare, din proiect în proiect, să selectez mai bine și să îmi iau timpul ăsta pentru a face activități care nu au legătură cu teatrul… eu așa am întâmpinat vara.

Ca om care a avut niște hobby-uri, teatrul și muzica, iar aceste hobby-uri au devenit meseria lui, am ajuns într-un punct în care, fiind liberă, mi-am dat seama că nu mai știu ce să fac cu timpul meu, adică nu mai știu unde să mă caut. Așa că, uite, am învățat să înot, am început să fac Krav Maga pentru autoapărare, precum și alte activități, care, deși nu au legătură directă cu teatrul, mă antrenează foarte mult fizic și psihic, de fapt, pentru ceea ce fac eu pe scenă.

Gala HOP 2022, validarea și drumul spre TNB

Cât de frecvent priveşti în urmă în căutările tale introspective? De exemplu, faptul că zilele acestea are loc Gala HOP, ne aminteşte că ai câştigat acolo Marele Premiu în 2022. Tema ediţiei de-atunci a fost “Musical = Actor Total + Show Total”. Cum ar fi arătat oare parcursul tău ca actriţă dacă tema ar fi fost radical diferită?

Să ştii că m-am gândit mult la asta și îmi dau seama că viața mea s-a bazat foarte mult și pe noroc, un noroc pe care tot timpul am considerat că-l am, însă doar întâmplându-se pe parcurs niște lucruri l-am putut procesa. Gala HOP, cu acea temă şi cu Răzvan Mazilu director artistic a fost mană cerească pentru mine… a fost fix ce aveam eu nevoie în momentul ăla. Un an mai devreme, aș fi fost nepregătită şi, probabil, un an mai târziu, tot n-ar fi fost o potrivire, aşa că sunt recunoscătoare pentru norocul ăsta.

Sincer, când am aflat tema de anul acesta de la Gala HOP [A și B. Fața luminată și fața ascunsă a personajului. Metamorfoze – n.r.], chiar mă gândeam că aș fi participat cu foarte mare plăcere… dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat în 2022, când, după HOP, parcursul meu profesional și personal s-a schimbat fundamental, fiindcă au început să se lege foarte multe fire pe care n-aveam cum să le prevăd.

De acolo am început să am colaborări precum cea de la Teatrul Mic, cu Gelu Colceag, căruia îi sunt foarte recunoscătoare pentru că m-a luat în spectacolul Tartuffe, care, ulterior, a dus la Opera de Trei Parale, din zona de musical, pe care eu o iubesc, și mi-a deschis o ușă spre Teatrul Național din Bucureşti, unde îmi doream enorm să joc şi uite că, patru ani mai târziu, am deja patru proiecte acolo.

Dincolo de asta, îmi dau seama că acel premiu a reprezentat o cărămidă foarte importantă în dezvoltarea mea inclusiv ca validare din partea unei bresle în care m-am simțit pentru prima oară acceptată.

Acceptarea era atunci o temă foarte vie în mine – de fapt, cred că este în noi toți, actorii, dacă e să o zicem pe aia dreaptă -, iar pentru mine HOP a fost un moment în care mi-am dat seama că, în sfârșit, mi-am găsit, într-un fel, calea… nu m-am mai simțit fata de la Mate-Info pasionată de muzică și teatru de care făceau mișto profesorii. Atunci, pentru prima oară, am avut senzaţia că mi-am găsit cumva locul în lumea asta.

Acum, încerc să-mi găsesc locul și în mine însămi, să nu mai caut în continuare într-o fugă din asta nebună.

Ca expunere, mi se pare că vârful a fost în 2024, când, pe de-o parte, jucai deja în Matilda la Opera Comică pentru Copii şi, pe de altă parte, ai debutat pe ambele scene naționale bucureştene, la ONB, cu Shrek și la TNB cu Opera de trei parale. Ca atare, au crescut așteptările legate de tine, deopotrivă ale publicului, colegilor şi criticii de specialitate. La ce instrumente ai apelat pentru a atenua efectele acestei presiuni exercitate asupra ta?

Ooh, păi nu aveam instrumente în momentul acela! De obicei, nu-ţi dai seama că nu ești pregătit pentru anumite lucruri decât atunci când treci efectiv prin ele, când le trăiești tu însuți. Uite, îți spun ceva foarte sincer despre mine și cred că e important să vorbesc despre asta.

În perioada în care făceam matinee, în care făceam Shrek şi toate lucrurile astea, din cauza presiunii, probabil, am început să clachez fizic din anumite puncte de vedere, adică eu, care n-am avut în viața mea alergii, am început să am alergii, iar înainte să urc pe scenă au apărut atacuri de panică. Am început atunci să duc o luptă personală cu această presiune și cum fac să nu se vadă că eu trec prin asta şi, ușor-ușor, în acești ultimi doi ani, am crescut foarte mult din acest punct de vedere.

Căutările mele de unelte care să mă ajute să rezist presiunii au fost în meditație, în sport, deci foarte mult dincolo de teatru şi nici până în clipa de faţă n-aș putea spune că am ajuns cu procesul ăsta la final. În continuare caut să mă găsesc pe mine însămi în ceea ce fac și, de aceea, mă consider în primul rând, înainte de actriţă și artistă, un om care se află în niște căutări.

La început, instrumentul la care am apelat fusese, pur și simplu, un soi de izolare de lume, dar îmi dau seama acum, privind în urmă, că era greșit şi că mi-a făcut mult rău, fiindcă sunt ca un atlet de performanță, care trebuie să fie pregătit pentru asemenea lucruri, iar în sensul ăsta mi se pare foarte important să-ți amintești mereu că nu ești singur și să-ţi găsești tribul, oameni care trec prin același fel de experienţe ca tine, cu care să poți vorbi deschis despre ele.

Trăgând linie, sunt extraordinar de recunoscătoare pentru perioada aceea din viaţa mea, fiindcă m-a crescut enorm și, cu toate că presiunea a fost uriaşă, pot spune sincer că ce s-a întâmplat atunci m-a format și toate eforturile pe care le-am făcut au meritat cu siguranță.

„Mai e vreun candidat?”: întâlnirea cu Ada Milea

Pentru că am ajuns în prezent, la finele stagiunii ai avut la TNB premiera spectacolului Mai e vreun candidat?, în care Ada Milea ți-a încredințat două roluri esențiale, Zoe Trahanache și Cațavencu. Care au fost particularitățile procesului de asimilare şi asumare a acestor personaje extrem de diferite?

Eu sunt mare fană Ada Milea şi o aștept de mulți ani. Îi cunoșteam încă din liceu melodiile care au consacrat-o, iar când eram în facultate, în clasa domnului Miklós Bács [Laura Gabriela Oana a absolvit la UBB Cluj în 2020, iar ulterior a făcut masteratul la UNATC – n.r.], aveam colegi mai mari care lucrau cu ea la Teatrul Național din Cluj și mereu mi-am dorit foarte mult să ajung şi eu într-unul dintre proiectele sale.

Acesta a venit după niște luni în care nu avusesem nicio premieră nouă, deci eram fresh, cumva pregătită și doritoare să intru în ceva nou, iar întâlnirea m-a marcat profund, în cel mai pozitiv mod. Ada lucrează foarte mult pe idee, pe cuvânt, adică nu pornește de la o partitură pe care o înveți și după aceea o umpli tu cu ce sentimente crezi că are personajul… nu, ea pleacă fix de la gând, de la situație și de la logica a ceea ce faci.

Deci nu este vorba despre cât de frumos cânți, nu e vorba de cât de bine poți să atingi anumite note, ci e strict despre cât de bine poți să emiți cu adevărat ideea și să slujești textul, scriitura și, drept urmare, muzica Adei. Pentru mine, asta a fost ‘Wow!’, fiindcă a fost prima oară când mi-am asumat tipul ăsta de proces, în care cântatul este realmente o prelungire a personajului, deci nu este ceva separat pe care încerci să-l integrezi, ci, pur și simplu, funcționează împreună.

La acest proiect a mai fost foarte specific și minunat faptul că la Ada Milea nu marchezi la repetiții. Dacă reiei un cântec de mai multe ori, o faci în situația respectivă, deci nu o iei tu mai ușor până când, de exemplu, învață colegul tău nu știu ce strofă… cel puțin așa am perceput și așa am înțeles eu procesul, iar asta m-a ajutat foarte mult să găsesc nuanțe noi în ce face Ada și, datorită acestui lucru, am reușit să creăm împreună acest personaj, Zoe, care mie îmi place enorm.

Mi se pare că este o femeie foarte puternică şi hotărâtă, o femeie “bărbată”, în sensul în care, de fapt, ea face și desface ițele din acest spectacol cu un soi de curaj care, poate, mie personal, îmi lipsea în momentul ăla, dar l-am regăsit făcând acest personaj.

În privinţa lui Cațavencu, personaj pe care l-am lucrat ulterior cu Ada, în vara asta, încă nu pot spune că mi l-am asumat total, probabil și din cauza faptului că am pornit, poate, cu niște preconcepții despre cum e această doamnă. Ce credem noi, actorii, nu se potrivește neapărat cu ce vede regizorul şi este minunat că e așa, dar m-a forțat pe mine mult mai mult să caut a vedea unde şi cum pot să mă apropii de sensibilitatea și interiorul acestui personaj, unul foarte parșiv în aparenţă.

Încă n-am apucat să-l joc într-un spectacol, dar sunt convinsă că, odată ce o să ne întâlnim cu întreaga distribuție, o să-mi găsesc mult mai bine cuvintele și gândurile din spate care o fac pe Caţaveanca să fie specială.

Din perspectiva feminismului, unde o încadrezi pe Zoe Trahanache? Dincolo de satira politică si socială, este încă personajul relevant social ca tipologie sau are elemente structurale care-l fac desuet ca personalitate?

Dacă ai pus întrebarea asta foarte bună, nu am cum să nu mă gândesc și la ce se întâmplă politic în momentul ăsta în țară. De exemplu, mai erau doar câteva zile până la premieră când, deschizând televizorul, am văzut ceva dintr-o ședință în Parlament care, pentru mine, a fost o sursă foarte bună de inspirație… într-un fel, a fost o doză de realitate pe care am văzut-o brusc în asociere cu acest personaj, care nu a fost scris de Caragiale doar pentru că e funny. Mi se pare greșit să o reducem pe Zoe doar la asta.

Cred că este mai actual ca niciodată tipul ăsta de tipologie și că o regăsim pe Zoe foarte mult în momentul ăsta în politica românească, iar din punctul ăsta de vedere, pentru mine, este important să îmi asum asta. Poate, dacă deschid televizorul și o văd pe una ca Zoe, fac mișto de ea, dar jucând-o și înțelegând-o, se creează noi și noi straturi de percepție. Bineînţeles, principial, nu sunt neapărat de acord cu felul în care ea gestionează această situație, dar mi se pare că reflectă o bucată de realitate care merită să fie văzută așa cum este, dar cu umor.

Căci, de fapt, dacă nu privim și cu umor la ce se întâmplă în jur în momentul ăsta în lume, cred că ne ia capul pe toți… adică nu putem pune totul doar în tragismul de la prima mână și trebuie să vedem și umărul din spate. Și e foarte bine că punem această oglindă pe scenă acum, în 2026, într-un moment în care Caragiale continuă să fie actual, cred eu. Știu că nu zic ceva „wow!”, dar e ceva adevărat, din punctul meu de vedere.

De la muzică la teatru: începuturile Laurei Gabriela Oana

Faptul că Mai e vreun candidat? este un spectacol-concert mă face să revin la anul  în care ai câștigat Gala HOP ca actriţă la început de carieră, dar ai fost și competitoare la Vocea României, fiindcă asta sugerează că muzica a rămas la fel de importantă în viaţa ta ca teatrul. De fapt, cum s-a născut şi a evoluat această dublă pasiune artistică?

Drumul meu spre teatru a început prin muzică, fiindcă eu fac muzică din clasa întâi. Am fost 12 ani la Palatul Copiilor din Baia Mare, unde, în tot acest timp, am participat la același concurs de muzică și niciodată nu m-am calificat mai departe. Nu luam premii, nu am trecut într-o fază ulterioară și am trăit foarte multe dezamăgiri în viața mea de copil pe tema asta.

Drept urmare, ușor-ușor, înaintând în vârstă, poate neconsiderându-mă destul de talentată sau de pregătită să fac doar muzică, s-a strecurat în mintea mea ideea asta că, dacă aș face pe scenă, la un concurs de muzică, niște momente în care să existe și teatru, dacă aș cânta din perspectiva unor personaje, rezultatul ar putea fi altul.

Acela a fost momentul în viața mea când mi-am dat seama că pot câştiga astfel ceva în plus și am ales să fac studii de Actorie fiind conștientă că acolo am lipsuri mai mari. Destul de repede, m-am îndrăgostit de teatru, fiindcă mi-am dat seama că teatrul este și matematică, că reprezintă mai mult decât boemie și artisticăraie sau orice impresie aveam eu despre teatru în momentul ăla… am realizat că e un skill pe care eu pot să-l dezvolt și, în paralel, să mă dezvolt și pe mine.

Am început să fac teatru la trupa Par Ris din Baia Mare, unde coordonator era Andrei Dinu, în care am intrat întâmplător. Să-ţi spun povestea, că e frumoasă. Pe atunci, în fiecare zi, eu cântam în gura mare cu geamul deschis la etajul 2 din blocul nostru și aveam acest vecin actor, Andrei Dinu, care ieșea zilnic să-şi plimbe câinele și, trecând prin fața geamului, o auzea pe această fată cum cânta. Baia Mare nu e un oraș mare, așa că ne-am întâlnit într-o zi, când eu mergeam la non-stop, iar el, fiindcă mă ştia doar din auzite, mi-a propus să dau un casting pentru trupa de teatru.

Colaborarea noastră a început printr-un proiect de musical, în care eu jucam un soi de divă a unei gări unde toată lumea pierdea obiecte… acela a fost primul meu proiect de muzică cu teatru, eu fiind în clasa a X-a. Un an mai târziu [în 2017 – n.r.], tot cu Andrei Dinu, am făcut un spectacol numit Stand-Up Detension, unde nu aveam de cântat și trebuia să zic doar un monolog. Atât. Ei bine, ce credeam eu despre monolog până în momentul ăla nu avea nicio legătură cu ce mi-a explicat Andrei Dinu, care a lucrat cu mine fiecare paragraf și fiecare gând în parte ca să înțeleg cum ar trebui să-l abordez.

Asta a fost ceva foarte important, pentru că am văzut atunci cât se poate de clar ce înseamnă o structură cu nuanțe, cu straturi noi, ceea ce, pentru mine și mintea mea de Mate-Info, a fost aur… adică:

‚Aha, mai e şi altceva de descoperit, nu urc pe scenă doar să cânt sau să joc!’.

A venit apoi admiterea la Cluj. Știam de un profesor, Miklós Bács, pentru că mai aveam prieteni din Baia Mare care studiaseră cu el, și, odată intrată, am fost în clasa lui, unde a început un proces mai degrabă de dezbrăcare de preconcepții decât de învățare de teatru.

Datorită lui Miklós Bács, m-am văzut mult mai bine pe mine și am învățat treptat să scot toate măștile pe care mi le pusesem până la vârsta aia și să încerc să devin această pânză pe care să se creeze, de fapt, personajele. Mi-am dat seama în anii ăia de facultate că nu este vorba despre cât de talentaţi suntem noi, ci despre cât de bine putem deveni un vehicul prin care să se spună povești… şi nu ai cum să faci asta decât dacă te dezbraci de aceste prejudecăți și dacă lucrezi la tine, la corpul și la psihicul tău, în sensul ăla.

Mă opresc cu răspunsul la ce a spus profu’ și o să rămână cu mine pentru totdeauna: ‚Nu trebuie să te iubești pe tine în teatru, ci trebuie să iubești teatrul din tine.’.

La acest enunț, alături de multe alte învățături de la el, mă întorc în momentele în care nu mai știu cum să duc la capăt un personaj sau nu știu cum să abordez anumite lucruri care îmi sunt străine.

Încrederea, măștile și ce rămâne după ce cobori de pe scenă

Te-ai eliberat de prejudecăți, însă în ce circumstanțe ai început realmente să crezi în tine, să crezi că, dincolo de dorințe sau aspirații, ai putea fi realmente un performer bun, indiferent de forma de expresie artistică?

Să fiu sinceră, nu cred încă asta, dar ce m-a adus până aici este faptul că, fără să îmi dau seama, am jucat un personaj care credea în asta. Am jucat că sunt o persoană care poate să facă lucrurile astea renunțând la orice altceva şi atunci, chiar dacă, real, nu cred încă în mine însămi, am făcut cumva să cred în acest personaj şi, drept urmare, am devenit acest personaj. De fapt, aici şi acum, la 27 de ani, începe adevărata căutare, pentru că nu mai vreau să cred în acest personaj, ci în mine și în ce pot să fac eu în mod real.

Îmi dau seama însă că orice validare exterioară n-are cum să te învețe asta și că tu trebuie să-ți oferi creditul în cele din urmă, tu trebuie să găsești încrederea în tine. Eu încă o caut. Încă o caut în terapie. Încă o caut în interacțiunile mele cu oamenii. Încă scriu câte trei pagini de jurnal în fiecare dimineață, pentru că am nevoie să-mi eliberez creierul de zgomot. Încă fac toate lucrurile astea și sper și cred sincer că de fapt asta e calea spre devenirea mea ca artistă.

Asta nu înseamnă că nu sunt foarte recunoscătoare pentru acel personaj și pentru măștile pe care mi le-am pus, pentru tot ce am reușit să fac datorită lor, deoarece le percep ca o parte din dezvoltarea mea, doar că nu mai vreau să mă judec pentru asta. Încrederea în autenticitatea ta nu vine decât fiind deschis și vulnerabil, dându-ți voie să greșești și arătându-te așa cum ești tu în realitate.

Nu știu încă exact cum sunt, dar ce pot să spun sincer este că, pentru prima oară, caut şi o fac în afara unui sistem instituit, în afara unei școli, în afara unui mentor activ… eu trebuie să devin acest mentor într-un fel sau altul. Eu trebuie să-mi ofer creditul și să mă văd cu adevărat, iar asta e provocarea momentului și vârstei la care sunt eu acum.

Întâmpini însă vreo dificultate în a te elibera de măștile personajelor interpretate în spectacole? Au existat unele care au mai rămas cu tine şi după ce ai coborât de pe scenă?

Toate personajele pe care le-am făcut au lăsat urme în mine și pe toate le-am luat într-un fel de pe scenă, dar asta pentru că în toate am încercat și am pus ceva din mine. N-aș putea să spun că sunt bântuită, să zic așa, fiindcă eu sunt foarte în controlul craft-ului meu şi atunci când sunt pe scenă și atunci când cobor de pe ea, adică nu vorbim de un „duh” care intră și nu mai iese.

Putem vorbi, în schimb, poate, despre o mască socială pe care ți-o pui ca să te protejezi, în condițiile în care este foarte greu să lucrezi cu sufletul și să te arăți cum ești tu cu adevărat într-un domeniu în care nu e simplu să separi ceea ce faci de cine ești. Mersul la casting-uri este un bun exemplu.

Poate că nu ai luat un casting pentru că ai fost prea înalt pentru un anumit personaj sau, nu știu, pentru că ar fi trebuit să fii brunet, dar tot e foarte greu să înțelegi că, de fapt, nu ai făcut tu ceva greșit și că eșecul nu înseamnă lipsa unui talent sau nerecunoaşterea muncii sau pregătirii tale. Doamne, eu chiar am muncit foarte mult și muncesc în continuare, așa că știu cât e de greu să te arăți pe tine și să îți asumi realitatea că nu e un eșec pe care ți-l poți imputa, ceea ce te poate face să ajungi să te ascunzi foarte mult în tine.

Întrebarea se referea și la un alt aspect al profesiei tale. Odată ce ai coborât de pe scenă, cât de simplu îți este să te eliberezi de Marianne, Dulcineea sau Maria Tănase?

Nu este simplu, dar eu nu îmi dădeam seama că am o problemă cu asta. Ce mă ajută este să am oameni sinceri în jurul meu, care să-mi atragă atenţia după un spectacol sau altul, că ajung acasă în energia aia și continui să fiu performerul de pe scenă.

Și când oamenii din afară îți spun că văd asta în tine – ceva ce tu nu poți să vezi, la început, cel puțin -, începi să-ți dai seama că, de fapt, există o dificultate. E o problemă la care nu știu încă răspunsul, dar ăsta e procesul.

„Omen”, Maria Tănase și relația cu propria voce

Dacă tot am ajuns la Maria Tănase, pe care o reprezinţi în Omen, performance-ul creat de coregraful Arcadie Rusu la Linotip, acest proiect a început în 2022 şi, iată, a căpătat acum o nouă viaţă. Îți imaginai atunci că vei ajunge să o interpretezi atâta vreme?

Nu mă gândeam. Acum am șocul ăsta, că sunt spectacole pe care le joc de 4 sau 5 ani, iar asta mi se pare extraordinar! Adică auzeam de actori mai mari care joacă câte un spectacol nu ştiu câţi ani şi mă gândeam cum o fi să treci prin procesul ăsta prin care să aduci cumva schimbările din tine în acelaşi personaj… pentru că noi ne schimbăm, cum e normal, deci se schimbă într-un fel sau altul și ceea ce facem pe scenă, chiar dacă nu foarte vizibil.

În proiectul Omen am ajuns în urma unui casting, eu colaborând deja cu Arcadie Rusu când eram la master, la UNATC, iar spectacolul pe care l-am făcut acolo, Burnout, care ne-a fost foarte drag și îmi lipsește foarte mult, l-am jucat și în toată stagiunea Teatrului Bulandra și a primit și câteva premii [echipa spectacolului coregrafic a fost premiată inclusiv în cadrul Bucharest Fringe, ediția 2022 – n.r.].

Arcadie știa că eu cânt și din acea primă colaborare și-a dat seama că sunt serioasă și disciplinată, ceea ce pentru el este foarte important, iar eu îmi dau seama că ce a construit s-a bazat mult pe asta.

El crede foarte mult în oameni și în echipă, iar Linotip [Centrul Independent Coregrafic fondat de către Arcadie Rusu și Ioana Marchidan – n.r.] continuă să fie pentru mine locul în care mă duc, să zic așa, cea mai deschisă și cea mai curată, pentru că e un loc în care noi ne întâlnim cu patru ore înainte de spectacol, timp în care vorbim și ne punem la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile noastre, și e foarte frumos că există în București – unde se întâmplă așa de multe proiecte în paralel – spațiul ăsta uman, în care artiștii formează un tip de familie, pe care, chiar dacă nu o întâlneşti în fiecare zi, rămâne tot familie.

Am crescut foarte mult în Omen și relația mea cu propria voce s-a schimbat foarte mult datorită acestui performance, care a început, firesc, de la presiunea de a cânta cât mai corect și exact anumite melodii… pentru că nu e ușor să cânți Maria Tănase când toată lumea o știe și n-aș putea să pretind vreo secundă că ce fac eu este 5% din ce sau cum a cântat ea. Asta ar fi absurd!

Acel spectacol, care chiar a devenit cumva parte din mine – este un spectacol pe care îl joc fără să mă gândesc că joc, un spectacol pe care-l cânt fără să mă gândesc că îl cânt -, a îmbunătățit foarte mult relația pe care o am cu vocea mea, cu acceptarea ei și cu găsirea unor noi modalități de expresie.

La Omen nu există două reprezentații identice, pentru că am un tip de libertate care-mi permite să explorez mereu noi feluri de a interpreta anumite melodii, iar asta e minunat!

Apropo de evoluţia relaţiei cu propria voce şi cu muzica, în general, spuneai că la Baia Mare ai jucat în primul tau musical. Apoi, în 2019, studentă fiind, ai jucat la Reactor într-un altul,  Când noaptea ne cheamă. Au mai existat între acestea proiecte asemănătoare?

Între Charlie Davidson, acel prim spectacol făcut cu trupa Par Ris la Baia Mare, înainte de specializarea mea în actorie, a mai existat un proiect muzical până la Când noaptea ne cheamă, lucrat tot cu [regizorul] Norbert Boda, care se numea O viață normală, un musical Hip-hop scris de el, în care am fost cu o parte din colegii de la Miklós Bács.

Acesta mi-a redeschis foarte puternic apetitul pentru combinaţii în care este şi muzică, pentru că, după ce intrasem la facultate, m-am focusat în primii doi ani pe teatru, adică au fost multe module de studiu al teatrului înainte să mă apropii din nou de musical… începusem să fac teatru din pasiune pentru muzică, dar devenise o pasiune în sine și abia în anul III cele două s-au reîntâlnit într-o conviețuire normală.

A urmat acel spectacol făcut de Norbert Boda la Reactor, Când noaptea ne cheamă, abia după aceea, în 2021, primul meu musical din București, School of Rock, la Opera Comică pentru Copii, când venisem la UNATC pentru master.

În cei doi ani la masterat ai făcut o mulțime de lucruri foarte diverse, de la teatru şi improvizaţie la recitaluri şi dublaje de voce pentru filme, iar aceste căutări personale s-au întâmplat pe fondul general al pandemiei. Cum sau cât ţi-a influențat acel context de criză modul de a te raporta la profesie?

Am văzut mult timp pandemia ca fiind ceva care mi-a furat o bucățică de viață, pentru că pandemia a venit când eu eram studentă în anul trei. În martie 2020  am plecat de la facultate și nu ne-am mai întors niciodată, adică nu a existat o închidere de cerc, așa cum toți ne-am imaginat.

Speram că va exista o gală în care să prezentăm proiectele, în care să ne luăm la revedere cum se cuvine și în care să ne exprimăm recunoștința luându-ne în brațe și spunându-ne:

‚Băi, vă iubesc!’, ‚Mă bucur că ai fost colegul meu toți anii ăștia!’ sau ‚Mulțumesc, domnule profesor!’.

M-a afectat foarte tare că n-a existat acel moment, dar, cu toate astea, îmi dau seama că, pentru mine, pandemia a venit la fix, adică s-a întâmplat, totuși, într-un moment de închidere de cerc, de final al unui proces şi nu în mijlocul său, care, implicit, a reprezentat și un început.

Eu am ajuns în București pe 3 iulie 2020, pentru că am luat un casting la Improfix în următoarea zi după ce mi-am dat licența, împreună cu doi colegi de la domnul Bács, deci am avut norocul să nu vin singură, iar pandemia a însemnat un moment de refresh pentru tot ce se întâmpla.

Cred că întreaga breaslă și-a dat atunci seama cât de sensibil este de fapt ceea ce facem noi și cât de greu ne e când nu facem, așa că, atunci când s-a dat drumul la treabă după pandemie, oamenii erau însetați să facă să fie din nou pe scenă, iar eu mă aflam atunci chiar acolo, la început de drum. Sigur că a fost neplăcut că am făcut o parte din cursuri online, dar, totuși, le-am făcut și am avut astfel șansa de a fi aici în momentul în care foamea de a face din nou era atât de mare.

Pe scurt, dincolo de a vedea partea asta în care pandemia mi-a luat anumite lucruri, îmi dau seama că mie mi-a dat foarte mult, pentru că n-a fost doar un început al meu, personal, ci un nou început pentru toată lumea.

Musicalurile de la Opera Comică pentru Copii

Atunci ai debutat în School of Rock la OCC, iar după câteva luni, în 2022, tot acolo, ai devenit Maica Sophia în Sunetul muzicii. Au urmat apoi rolurile din musical-urile Heidi şi Matilda, deci aproape câte o premieră în fiecare an. Ce a făcut ca legătura ta cu OCC să rămână perenă?

O să încep prin a spune că eu îmi văd viața profesională până acum ca niște module prin care am trecut și pe care le-am absolvit într-un fel sau altul. Unele mai cu nota zece, altele cu mai puțin, în fine, asta e percepția mea… matematică, desigur.

Legătura mea cu Opera Comică s-a menținut pentru că, după ce eu făcusem facultatea unde m-am specializat pe teatru, mi-am dat seama că este un loc în care se face musical și se pornește mai mult de la partitură, de la muzică, decât de la teatru.

Bun… hai să vedem atunci cum putem să cântăm într-un cor unde nu e vorba de solistică, fiindcă personajul meu din School of Rock nu avea o partitură solistică definită. Acolo, majoritatea intervențiilor au apărut la lucru din joacă, din improvizație, și ele au fost păstrate în spectacol, ceea ce a fost foarte important pentru mine, deoarece mi-au dat șansa să creez de-a binelea un personaj introducând în el, de fapt, muzica, pentru că, altfel, acesta nu putea cânta decât în cor.

La Opera Comică am învățat foarte bine ce înseamnă să cânți încet, ce înseamnă să nu fie vorba despre tine, ce înseamnă să fii slujitorul unei idei care e mai înaltă decât tine și muzicii, mai importantă decât prezenţa mea pe scenă… asta, apropo și de ce spuneam de Miklós Bács și de ‚teatrul din tine, nu pe tine în teatru’.

Legătura s-a păstrat foarte puternică pentru că mi se pare că au făcut niște niște producții foarte bune calitativ, cu oameni foarte talentați și că investesc foarte mult în musical, așa cum se face în străinătate, poate pe Broadway… adică e primul loc unde am simțit că există exact firul ăla de profesionalism de Broadway. Asta în principiu, profesionalismul ăla și Broadway, ăla și faptul că există niște producții cu adevărat mari și că mie mi se dă șansa să fac parte și să fiu parte din aceste producții.

Am lucrat mult cu Opera Comică și am prețuit foarte mult întâlnirile care apar acolo, pentru că este realmente un loc special în România, inclusiv prin prisma faptului că se lucrează cu copiii. Acolo mi-am dat seama că a juca pentru copii este o altă școală, fiindcă tipul de sinceritate și de feedback pe care îl primești în timp real poate fi dezarmant.

În Heidi, de exemplu, țin minte că era un moment în care eu jucam Clara și mă ridicam din scaunul cu rotile ca să o salvez pe Heidi, aflată într-o situație, şi nu o să uit niciodată cum erau copiii din primele rânduri care strigau: ‚Ridică-te, ridică-te! Poți să o faci!’.

Ăsta e un tip de feedback din care îți dai seama că acei copii ori te cred, ori nu te cred și, orice ai face, nu poți să-i păcălești, adică, din anumite puncte de vedere, e mai greu să joci pentru copii, fiindcă sinceritatea lor chiar poate să te doboare dacă nu ești bine pregătit, deoarece ei îți pun o oglindă foarte, foarte reală în față.

Este un barem foarte bun de autenticitate să joci pentru copii, iar pe mine asta m-a atras foarte mult acolo și am jucat timp de un an, câte opt spectacole pe zi, chiar și într-un spectacol pentru bebeluși de 0-3 ani, Bubu… un alt tip de școală, pentru că și acei bebeluși o să-ți răspundă și trebuie să vezi cum poți face să fii și la spectacolul #8 din ziua respectivă la fel de fresh și de pregătit cum ai fost la primul.

Atunci îți dai seama de limitările tale, de faptul că la spectacolul #4 nu mai știi dacă tu ai zis vreo replică din spectacolul ăsta sau din cel anterior, deci cere un tip de prezență pe care spectatorii-copii îl antrenează foarte, foarte, foarte bine.

Laura, după acest antrenament constant pe care îl ai cu cei mici, atunci când urci pe o altă scenă sau podium, indiferent că e la Linotip sau TNB, de fapt, cât joci și cât te joci?

Cred că, ideal, te joci mult mai mult decât joci, iar spectacolele în care m-am jucat cel mai mult sunt cele în care m-am simțit cel mai bine și, în același timp, au avut cele mai spectaculoase rezultate… ca actori, nu putem da la o parte rezultatele, fiindcă, până la urmă, nu facem spectacolul doar pentru noi, ci pentru oameni. Uite, Zoe din Mai e vreun candidat? este un personaj în care m-am jucat foarte mult, care, atunci când ne-am ridicat de pe scaunul de lectură a textului şi am ajuns să lucrăm pe scenă, s-a construit dintr-o joacă… n-ai cum să faci altfel în tipul de spectacol și de ludic pe care îl creează Ada Milea.

Pentru mine e foarte important să mă joc, mai ales că eu sunt o tipă – îmi dau seama de asta acum, la 27 de ani – foarte serioasă și sigur că asta m-a ajutat și mi-a oferit foarte multă disciplină, claritate și discernământ în anumite situații, dar mi-aș dori să îmi dau voie să fiu mai copil, să fiu cumva mai reală – cu bune și rele – și mai jucăușă, chiar dacă, uneori, poate propunerile mele nu funcționează și să nu o iau personal atunci când regizorul îmi spune ‚nu’… căci, de fapt, asta omoară joaca.

Critica omoară joaca, dar facem o meserie care nu există fără această critică și singurul lucru care se poate schimba e cum o percepem noi. Ori acuz lovitura și atunci sunt condamnată, ori mă raportez la celălalt ca la un partener mai mare căruia îi dau credit, căci el, spre deosebire de mine, vede lucrurile din afară și are nu doar dreptul, ci chiar obligația să îmi spună dacă propunerea mea se potrivește sau nu cu viziunea lui.

Şi atunci aș dori să mă simt mult mai puțin criticată, iar asta nu se poate decât din interior, și mai mult ghidată, iar dacă voi reuși să fac asta, eu cu mine, voi reuși să mă joc mult mai mult și cred că abia atunci voi putea să mă apropii, cât de cât, de ce îmi imaginez eu că ar trebui să fie un artist.

Joaca, critica și felul în care privește viitorul

Ce îţi imaginezi însă în privinţa viitorului, ținând cont de impredictibilitatea asociată cu timpul prezent? Privești înainte cu oarecare neliniște sau cu ceva speranțe? Altfel spus, seriozitatea lasă loc și pentru o doză rezonabilă de optimism?

Noi n-am fi vorbit acum dacă, sub această seriozitate și sobrietate, nu găseam undeva optimismul și puterea gândului că va fi bine și că nu sunt pe drumul ăsta întâmplător. Cred că sunt perioade și perioade, momente și momente, și vreau să încetez să mai văd viața ca fiind o linie dreaptă în care așa sunt eu, cred în asta și, prin urmare, într-acolo mă voi duce, pentru că, uneori, se mai schimbă planul de viitor.

De exemplu, la 17 ani, eu voiam să ajung să fac musical pe Broadway, dar acum nu mai doresc asta, fiindcă mi-am dat seama pe la 26 de ani, înțelegând niște lucruri, că, în contextul actual din lume, eu nu-mi doresc să locuiesc în acel oraș.

Cu trecerea timpului, din când în când, idealurile pe care le aveai nu că se schimbă, ci, pur și simplu, nu mai există și, vrând-nevrând, treci prin perioade de pesimism. Pentru că, dacă nu mai ai în momentul ăla spre ce să tinzi, spre steaua aia care pe tine te va salva sau, cel puțin, asta crezi tu, este normal să cazi în niște hăuri neavând clar ce vrei de fapt și… ‚Dacă nu mai am visul ăsta, eu cine sunt?’. Ai lucrat toată viața pentru acest vis, acesta nu mai există, deci, aparent, ai făcut totul degeaba. ‚De ce mai fac asta?’

Cred că, inevitabil și firesc, apar momente în care toți trecem prin aceste reconfigurări, care, privite din afară, poate că dau bine, însă dor mult în interior. Fiindcă pierzi cumva niște părți din tine și e foarte greu să fii optimist când se întâmplă asta.

Cred că înțelepciunea la care vreau eu să ajung este să înțeleg că e normal să fie și perioade în care trec prin aceste hăuri, în care nu pot regăsi acest optimism, dar asta nu înseamnă că viața s-a încheiat, ci, pur și simplu, că ai mai absolvit un modul și că pentru următorul va trebui să lași niște spațiu pentru a vedea ce se naște natural, ce vine spre tine şi ce ai putea tu de fapt îți dorești.

Uite, eu îmi dau seama în faza asta a vieții mele că-mi doresc la un moment dat să folosesc ce am învățat din teatru şi ca să dau ceva înapoi comunității mele… pentru că mă uit la ce se întâmplă în România cu violența domestică, de exemplu, sau atâtea alte situații care sunt foarte actuale, pe care, dacă ești în bula ta, nu le vezi. Dacă ieși însă din bulă, începi să vezi și asta și nu mai poți avea impresia că teatrul e singurul lucru care există pe lume.

Eu am început să cred mult mai mult că vreau să fiu o persoană care vrea să dea ceva înapoi, să ajute și să creeze poate, la un moment dat, niște locuri în care, de exemplu, artiștii să se adune între proiecte atunci când sunt în acele hăuri… poate reușim să creăm niște hub-uri unde să ne întâlnim pentru a ne recăpăta împreună speranța.

În anumite contexte, toți ne pierdem speranța mai devreme sau mai târziu și eu cred că e foarte important să existe un sistem de ajutor și de susținere, iar eu nu mai doresc să ajung pe Broadway, dar mi-aș dori să fiu unul dintre oamenii care pune o cărămidă la acest sistem, care vorbește despre lucrurile astea, care nu se mai preface că totul este despre rezultate, așa cum am crezut la rândul meu o vreme.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header: unstudiomic