Artă vizuală sau divertisment?

Artă vizuală sau divertisment? Întrebarea din titlu apare din ce în ce mai des în jur – este artă sau entertainment?

De obicei, este însoțită de o sprânceană ridicată sau de un aer de superioritate discretă, menite să transmită clar cum cele două lumi sunt incompatibile. E ca și cum plăcerea ar compromite valoarea, ca și cum experiența accesibilă este automat superficială sau ca și cum, atunci când publicul înțelege prea repede ceva, acel ceva e suspect.

În multe zone ale lumii artelor vizuale, divertisment a devenit un cuvânt folosit defensiv. Nu ca să descrie un fenomen, ci ca să marcheze o frontieră simbolică: aici este publicul larg, acolo suntem noi – piața culturală. Aici sunt oamenii care se bucură, acolo sunt cei care cunosc. Aici e emoție pură, acolo este complexitate legitimă.

Problema nu este discuția despre ce e divertisment și ce nu. Problematic este atunci când o parte din artă ajunge să se definească prin opoziția reflexă față de divertisment. Există lucrări de artă contemporană care pare că au ajuns să se teamă de orice semn de accesibilitate – greutatea (sau dificultatea) conceptuală devine un fel de garanție a calității și confuzia este un semn al profunzimii. Desigur, unele lucrări cer timp, context și răbdare. Nu totul trebuie consumat rapid. Dar între complexitate reală și opacitate intenționată există o diferență importantă: una invită publicul să intre, cealaltă îl mustrează pentru că a venit nepregătit.

Când publicul devine problemă

Să spui despre cineva că nu are instrumentarul adecvat poate fi uneori adevărat. Dar poate fi și o scuză mai mult sau mai puțin subtilă pentru eșecul medierii culturale. Dacă o expoziție nu comunică nimic fără două cărți de istoria artei, trei eseuri curatoriale și un prieten care știe scena, poate problema nu este doar publicul.

Poate problema este un ecosistem care a ajuns să își confunde jargonul cu valoarea.

Adesea, publicul ideal a devenit cel deja format, deja convins de validitatea demersului și familiarizat cu codurile interne. Între timp, restul lumii – cei care chiar ar avea nevoie de invitație – trece pe lângă galerie ca să meargă la cinema, la un concert, la un festival sau acasă, la platforma preferată de streaming. Și apoi ne mirăm că publicul nu mai vine la artă.

Iar când publicul nu vine, intrăm într-un cerc vicios: autoritățile concluzionează că arta nu are relevanță socială suficientă pentru a merita susținere consistentă. Bugetele se reduc, finanțările devin inconsistente, iar cultura este împinsă din nou spre zona decorativă pe care tocmai încerca să o depășească. Când valoarea publică nu este vizibilă, ea devine ușor de ignorat administrativ. Nu este doar o problemă de bani, ci una de imaginație politică: dacă arta este percepută ca hobby pentru un cerc restrâns, va fi tratată ca lux dispensabil.

Divertismentul nu este inamicul

Să clarificăm ceva important: divertisment nu înseamnă automat superficialitate! Divertisment înseamnă captarea atenției, implicare, curiozitate, tensiune, amintiri – toate lucrurile alea valoroase pe care le dorim asociate cu arta, nu?

Sunt lucruri pe care politica le folosește. Si publicitatea. Ca să nu mai zicem de platformele digitale sau industria conspirațiilor. Poate tocmai de asta au ajuns să fie considerate indecente de către o bună parte a lumii culturale. Însă este o poziționare strategică slabă! Dacă trăim într-o economie a atenției, iar toate forțele regresive au învățat să fie atrăgătoare, atunci cum mai putem schimba ceva dacă arta alege să fie opacă și să refuze anti-plictisul din principiu?

Există o idee falsă conform căreia trebuie să alegem: ori entertainment, ori seriozitate. Arta bună nu este cea care refuză plăcerea. Este cea care o folosește responsabil.

Un exemplu poate veni din zona art-science, tratată încă prea des ca nișă aspirațională dar extraterestră. Când artiștii lucrează cu cercetători pe teme precum poluarea aerului, impactul tehnologiei asupra mediului, biodiversitatea sau infrastructura energetică, rezultatul nu trebuie să fie un infografic elegant. Dacă doar traducem complexitatea prin simplificare, iar datele devin doar o sursă pentru ilustrație, atunci nu mai avem ceva ce putem  înțelege, simți și discuta.

Arta bună nu este cea care refuză plăcerea. Este cea care o folosește responsabil. Este arta care se face plăcută prin inteligență. Nu în ciuda rigorii lor, ci datorită ei. Cunoașterea nu este plictisitoare – cel mult dacă este prezentată prost. Cunoastere atractivă seduce și destabilizează simultan, face publicul să râdă în galerie, și apoi să își pună întrebări în drum spre casă.

Dar totuși cum am ajuns aici?

Parțial, arta s-a îndepărtat de public și din motive structurale. Finanțările au favorizat limbajul instituțional, curatorierea a devenit adeseori mai preocupată de legitimare internă decât de comunicare externă, iar textele sunt scrise pentru comisii academice, nu pentru oameni.

Inaccesibilitatea oferă protecție. Dacă nimeni nu înțelege exact ce faci, e mai greu să fii contestat. Dacă doar un cerc restrâns poate evalua lucrarea, puterea rămâne concentrată. Dacă publicul se simte intimidat, nu mai pune întrebări.

Refuzul divertismentului devine astfel, uneori, refuzul vulnerabilității – al reacțiilor spontane, al dezacordului, al entuziasmului, al criticii sincere sau chiar al plictiselii legitime.

Publicul nu este o problemă de rezolvat

Poate a venit momentul să renunțăm la figura spectatorului insuficient educat, care trebuie tolerat cu tact pedagogic. Pentru ca publicul nu este o masă amorfă și ignorantă care așteaptă iluminarea culturii vizuale. La fel ca artiștii, publicul este divers, ocupat, inteligent, obosit, curios, sceptic, ironic și selectiv. Și, mai ales, este perfect capabil să proceseze idei complexe dacă sunt oferite cu grijă și respect.

Nici entertainmentul nu este o problemă de rezolvat. Nimeni nu își dorește artă simplificată, transformată în mesaje motivaționale sau pe trend. Însă accesul nu e dușmanul rigorii. Iar arta nu ar trebui să ceară o diplomă la intrare.

Este artă sau divertisment? Poate altele sunt întrebările care ar trebui puse:

Ne provoacă?

Ne schimbă percepția?

Ne determină să vedem altfel lumea din jur?

Generează o conversație reală?

Rămâne cu noi după ce plecăm?

Dacă răspunsul este da, ce mai contează dacă am zâmbit în timp ce eram în fața lucrării? Iar dacă publicul se simte bine în timp ce gândește serios, nu este un eșec curatorial.

Într-o lume în care atenția noastră este extrasă și utilizată la nivel industrial, arta nu ar trebui să se teamă că este captivantă. Ar trebui să se teamă că ar putea deveni irelevantă.

Text de ANDREI TUDOSE