Anul acesta m-am uitat pentru prima dată la Eurovision cap-coadă și am rămas cu câteva idei despre presiune, eșec, relaxare și felul în care alegem să ne raportăm la noi înșine.
Să râzi de propriul eșec e magie. Inițial, reacția artistului care a reprezentat UK în momentul în care a fost anunțat punctajul său final (dezastruos) m-a dezarmat. Cum să râzi de propriul eșec în fața a milioane de oameni care te urmăresc? Nouă, aici, în spațiul românesc, ni se inoculează de mici să plecăm capul atunci când greșim, să nu îndrăznim să ridicăm privirea – nici măcar să ni se vadă ochii nu merităm în astfel de momente. Să nu te lași doborât, să nu-ți reduci întreaga viață la un singur moment, să primești cu zâmbetul pe buze chiar și un eșec usturător – asta e o superputere despre care nu prea ne învață nimeni.
Să fii relaxat poate fi cartea câștigătoare. Mulți dintre concurenții din acest an au fost foarte tineri. Iar asta s-a simțit și în mentalitatea lor, în relaxarea pe care o afișau în fața camerelor, când performau sau dădeau interviuri. Să fii relaxat nu înseamnă să nu-ți pese, să nu te implici. Câți dintre noi n-am învățat că trebuie să tragem „cu dinții” atunci când ne dorim ceva? Adică cu îndârjire, cu patimă, cu gândul „totul sau nimic”. Iată, un artist vine în fața a milioane de oameni și tot ce își dorește e să performeze – câștigul e doar un bonus. Lipsa lui nu anulează experiența și valoarea ei.
Să nu compensezi lipsa unui premiu prin hate. E calea cea mai ușoară să crezi că cineva a complotat împotriva ta atunci când un premiu la care ai râvnit ți-a scăpat printre degete. Și începi să creezi scenarii și să îți canalizezi toată energia și furia spre acel element care ți-a perturbat traseul către succes. În loc să te bucuri de „gustul” experienței, al parcursului pe care l-ai avut, nu faci altceva decât să lași ura să iasă la suprafață și să șteargă cu buretele tot ce ai reușit să obții. Este și asta o alegere personală, definitorie: cu ce „gust” vrei să rămâi la finalul unei experiențe.
Să nu te lași sufocat de vocile critice interioare. Adică exact mesajul melodiei interpretată de Alexandra Căpitănescu. Să ai simț critic e necesar, dar acesta nu ar trebui niciodată să devină distructiv, sufocant sau să te paralizeze. Stima de sine nu se învață în școli, dar poate fi insuflată atunci când lipsește — de oameni, de muzică, de cultură în general.
