Interviu cu Alin Vaida, fondator Jazz in the Park
La distanță de 14 ediții de când Jazz in the Park se făcea pentru prima dată auzit în Parcul Central, festivalul pare să fi ajuns într-un moment de maturitate în care s-a „așezat în pielea lui”.
Între 5 și 7 iunie 2026, în Parcul Etnografic, noua ediție aduce un lineup construit ca o hartă muzicală care trece prin jazz, pop, soul, funk, hip-hop sau bossa nova, cu nume precum Lisa Simone, Arooj Aftab, Ghost-Note, Venna sau Nik Bärtsch.
Până atunci, Music Gallery devine spațiu expozițional permanent la Edison House of Music din Cluj-Napoca, iar pe 15 mai va fi deschisă prima expoziție, intitulată sugestiv „Sounds of Resistance”, care pornește de la o observație simplă: „Muzica e și entertainment și conștiință”.
Despre felul în care Jazz in the Park a reușit, în ani, să scoată jazzul dintr-o zonă de nișă și să-l apropie de publicul larg, construind „un pod, un feribot, un mic aeroport” spre această insulă culturală, am stat de vorbă cu Alin Vaida, fondator Jazz in the Park.
Jazz in the Park își „ia buletinul” în acest an. Dacă ar fi să treci pe un buletin simbolic al festivalului cele mai importante lucruri pe care le-a reușit până în prezent, care ar fi acelea?
Hai să încercăm. Nume: Jazz in the Park. Născut în 2013, în Parcul Central din Cluj. Domiciliu actual: Parcul Etnografic „Romulus Vuia”. Semne particulare: am contribuit la schimbarea regulamentului de folosire a spațiului public din Cluj-Napoca, am adus peste 500 de trupe la Cluj, peste 100.000 euro donați prin Fond, un titlu de Best Small Festival in Europe câștigat în 2019 alături de 6 finale (inclusiv anul trecut) și un public care și-a pus în playlist niște piese de jazz.
Și mai este ceva ce nu se vede în buletin, dar contează la fel de mult. Am rămas independenți, am păstrat identitatea proiectului chiar și în fața unor probleme mari, plătim oamenii la timp și am încercat să tratăm cu respect pe toți cei care au lucrat cu noi pe drum. În cultura din România, ultimul punct este poate cel mai greu de bifat.
Festivalul a trecut, de-a lungul timpului, prin numeroase transformări, de la schimbarea locului și perioadei de desfășurare, până la ediții cu acces gratuit și apoi cu bilet. În ce punct simți că se află Jazz in the Park acum? Cât de bine sunt toate aceste elemente armonizate și cât de mulțumit ești de forma în care a ajuns festivalul în prezent?
Cumva, simt că suntem cel mai aproape de noi înșine de când am început. Mutarea în Parcul Etnografic a fost momentul în care festivalul s-a așezat în pielea lui. Este un loc care are structura unui sat, cu două dealuri, o vale, o uliță, și care îți cere să încetinești. Asta se potrivește perfect cu ce vrem noi să fie Jazz in the Park: un loc unde stai, te bucuri de muzică și de oamenii din jur.
Desigur, tot contextul sectorului cultural face ca realizările de până acum să nu fie atât de evidente. De fiecare dată când ajungem într-un punct de stabilitate și putem construi pe viitor, se mai întâmplă ceva. Este ca un tango cu un pas în față, doi înapoi.
Mi-ar plăcea să nu fim atât de presați de situația financiară încât să putem să inovăm în cultură pe măsura potențialului nostru.
Cât de mult a contat în apropierea publicului conceptul de „daytime festival”, cu activități pentru toate vârstele, zone de relaxare și un program care depășește zona strict muzicală? Crezi că acest format a schimbat felul în care oamenii percep Jazz in the Park și experiența de festival în sine?
A contat enorm, dar cred că lumea încă nu realizează cât. Daytime este mai mult decât o decizie de program, este o declarație de valori. Spunem implicit: vrem aici și familia ta, și colegul care a doua zi merge la birou, și pensionarul vecin, și copilul de 5 ani. Un festival de noapte exclude automat jumătate din populație. Și e mișto la 22 de ani, dar la 35 deja zici „ok, am priceput, mulțumesc”.
Și da, a schimbat percepția. Oamenii vin la festival ca la o destinație de o zi întreagă. Stau de la deschidere până la final, fac un atelier, beau o palincă, ascultă un talk, mănâncă, dansează. La final ești obosit într-un fel sănătos, nu celălalt.
Una dintre misiunile asumate încă de la început a fost aceea de a aduce jazzul mai aproape de publicul larg, dincolo de zona de nișă. Dacă ne uităm la lineup-ul acestei ediții, ce poveste muzicală spune el și cât de „friendly” este pentru oamenii care nu ascultă în mod obișnuit jazz?
Lineup-ul ăsta spune că jazzul este o casă mare, cu multe camere. Lisa Simone vine cu moștenirea mamei ei și cu activism. Arooj Aftab este prima câștigătoare Grammy din Pakistan, face un jazz cu rădăcini sufi. Ghost-Note vin din funk-ul lui Prince și hip-hop-ul lui Kendrick. Marcos Valle este bossa nova brazilian autentic. Este mai mult o hartă a lumii decât o casetă de jazz academic.
Cât de friendly e? Foarte. Dacă asculți pop, soul, hip-hop, electronică sau muzică de film, măcar jumătate din lineup îți va părea cunoscut, chiar dacă nu ai mai auzit numele. Pariul nostru de 14 ediții e simplu: vii fără așteptări și pleci cu artiști noi în playlist.
Contextul financiar al acestui an este unul dificil, marcat de bugete mai mici alocate culturii, întârzieri și instabilitate politică, guvernul tocmai a fost demis printr-o moțiune de cenzură. Cum se resimte acest peisaj de tip „nisipuri (veșnic) mișcătoare” în organizarea unui festival precum Jazz in the Park?
Se resimte ca o muncă în plus pe care nimeni nu o vede, dar care te epuizează. Faci planuri pe trei scenarii, refaci bugete de două ori pe lună, vorbești cu sponsori care la rândul lor așteaptă să vadă cum se așază lucrurile. Iar deciziile importante, confirmări de artiști, semnături de contracte, comenzi mari, trebuie luate exact în momentele cele mai incerte.
Sincer? Anul ăsta parcă este cel mai rău de până acum. Este foarte frustrantă lipsa generală de interes în cultura din România. Sunt momente în care mai pun întrebarea: ”dar oare de ce mai facem?” însă gândul ăsta încă dispare repede, fiindcă iubim ce facem. Dar cine știe cât mai poate dura și starea asta?
În acest context, se vorbește tot mai des despre „reziliență” în cultură, uneori ca despre o condiție implicită de funcționare. Pare că normalizăm ideea că în cultură nu este suficient să exiști, ci trebuie permanent să reziști. Cât de problematică este această poziționare a sectorului cultural pe un „front” permanent al adaptării și supraviețuirii?
În 2024, Fapte a primit premiul AFCN pentru „Rezistență în Cultură”. Este o onoare, evident, dar zic mereu cu umor amar: dacă breasla noastră dă un premiu pentru rezistență, înseamnă că suntem într-un domeniu foarte instabil. Reziliența este mai degrabă un diagnostic decât un compliment.
Și partea cea mai problematică este că statul, autoritățile, decidenții se uită la noi câteodată ca la niște asistați social, nu ca la o investiție care poate face țara mai bună. Dar cifrele nu mint. În 2025, sectorul cultural românesc a contribuit la PIB cu peste 3.6%, iar bugetul alocat a fost de 0.07%.
În aceeași linie a ideii de rezistență prin cultură, pe 15 mai Music Gallery face trecerea de la un format expozițional temporar la unul permanent, în incinta Edison House of Music. Cum ai descrie conceptual expoziția de debut pe care ați pregătit-o: „Sounds of Resistance”?
„Sounds of Resistance” pleacă de la o observație simplă. Muzica a fost mereu o formă de rezistență, chiar și atunci când părea doar petrecere. Jazzul a fost interzis în SUA fiindcă aducea oamenii laolaltă peste granițele rasiale. Rock-ul a fost cenzurat în est. Hip-hop-ul s-a născut din block parties în Bronx. Pentru fiecare gen mare, există o poveste de rezistență. Cumva, am vrut să arătăm că muzica e și entertainment, și conștiință.
Este o experiență imersivă, cu obiecte, sunet, lumină și povești. Vrem să ieși cu sentimentul că muzica pe care o asculți zilnic are mai mult sub suprafață decât ai crezut. Iar a doua zi să asculți altfel.
Edison House of Music, deschis oficial în octombrie 2025 în fostul cinematograf Steaua Roșie, este un exemplu de reconversie urbană care aduce pe harta culturală a orașului un nou hub activ. Dincolo de componenta expozițională, cum vă propuneți să atrageți publicul și să transformați acest loc într-un punct constant de interes cultural?
Strategia e simplă: să avem ceva mișto de făcut acolo în fiecare săptămână. Concerte de jazz și muzică adiacentă, sesiuni de ascultare, lansări de albume, talks, ateliere, expoziții, proiecții, sâmbete cu DJ-i, duminici cu brunch. Cineva care intră luni la Edison să simtă că e într-un loc diferit față de cel care a venit vineri. Asta îți construiește obișnuința.
Și mai este ceva important. Spațiul ăsta e fostul cinematograf Steaua Roșie. Are istorie, are memorie, are oameni care au copilărit cu el. Vrem să atragem public nou și să-l reconectăm și pe cel vechi. Edison este un loc care s-a întors la el însuși.
După ani în care ați organizat festivalul, competiția, Music Gallery și, mai recent, ați deschis un spațiu permanent, Edison House of Music, crezi că ați reușit să lipiți „insula” pe care o reprezenta cultura jazz de cultura mai populară a orașului, cea gustată de publicul larg?
Cred că da. Dar nu pentru că am demonstrat că jazzul este popular, ci pentru că am demonstrat că publicul larg are mai multă curiozitate decât îi acordă marketingul de obicei. Dacă creezi context, un parc frumos, un program eclectic, o atmosferă caldă, un preț corect, oamenii vin. Și descoperă că le place jazzul. Sau ceva ce sună a jazz. Sau cel puțin senzația de a sta pe iarbă cu prieteni la lumina aurie de seară.
Insula există încă pentru cei care vor să stea pe ea. Dar acum are pod, are feribot, are și un mic aeroport. Cine vrea să ajungă la jazz, ajunge.
Interviu de Răzvan Sădean
