ANIVERSARE | Chick Corea Elektric Band

Chick Corea Elektric Band | Întoarcere… la viitor

Contextul muzical al anilor ’80

Multe lucruri au dominat peisajul culturii pop al Statelor Unite în anii ’80, fie că vorbim despre sâcâitoarea prezență pe radio a lui Phil Collins sau cântecele despre lupta clasei de mijloc scrise de Bruce Springsteen.

În plus, moartea clinică a radioului și apariția sintetizatoarelor au transformat masiv felul în care muzica pop era produsă și consumată: Genesis au renunțat la măsurile compuse, Phil Collins a înlocuit complexitatea discursului progresiv la setul de tobe cu memorabilitatea baladelor de dragoste, iar spre coșmarul fanilor timpurii, Queen se îmbrăcau în femei și cântau disco, îmbrățișând fără rețineri inevitabilele schimbări ale industriei muzicale.

Debutul Chick Corea Elektric Band

În 1986, an în care hard rock-ul celor de la Bon Jovi nu era o muzică gentrificată, ci din contră, domina playlist-ul MTV, Chick Corea Elektric Band își lansa albumul de debut în formula Chick Corea (pian și sintetizatoare), Dave Weckl (tobe), Scott Henderson și Carlos Rios (chitară) și John Patitucci (chitară bas).

Fără a renunța la virtuozitatea interpretativă specifică fiecărui instrumentist, LP-ul omonim reușește să se plaseze strategic în centrul modificărilor producției muzicale optzeciste: sintetizatoarele își fac simțită prezența în mod continuu, piesele sunt scurte și memorabile, iar setul de tobe al lui Weckl condimentează peisajul sonor cu bun gust, balans și intervenții tehnice complexe.

Efectul gated reverb și revoluția sunetului

De fapt, una dintre esteticile sonore care plasează materialul discografic fix în centrul explorărilor celei de-a doua jumătăți a deceniului este efectul audio gated reverb, o descoperire accidentală de la finalul anilor ’70 a inginerului de sunet Hugh Padgham, prezentă pe hituri precum In The Air Tonight (Phil Collins) sau I Wanna Dance With Somebody (Whitney Houston).

Aplicat unei lovituri de tobă, ecoul este secționat brusc, fapt ce creează sunete fulgerătoare, perfecte pentru impactul cântecelor pop-rock. Astfel, fără să-și dorească, Padgham a schimbat decisiv sunetul muzicii de consum a anilor ’80, prin introducerea unui sunet de tobe masiv, original și plin de violență.

Așadar, nu există nicio diferență între hiturile ’80 și explorările fusion ale lui Corea și Weckl, căci a fi cool în anii ’80 însemna să îmbrățișezi descoperirea lui Padgham și să renunți la sunetul mult mai organic al seturilor de tobe din deceniul precedent.

Diferența față de Return to Forever

Spre deosebire de Return to Forever, proiectul lui Corea din anii ’70, Chick Corea Elektric Band adoptă fără rețineri noile descoperiri în materie de producție muzicală, înlocuind imperfecțiunile specifice înregistrărilor de studio cu piese în care virtuozitatea interpretativă și complexitatea compozițiilor se îmbină cu producții audio clare, aproape perfecte.

În plus, dacă Return to Forever reprezenta o modalitate prin care Corea renunța la avangardă, cu scopul de a comunica mai bine cu publicul, atunci Elektric Band atinge un nou apogeu în ceea ce privește accesibilitatea jazz fusion-ului, devenind un proiect cu un puternic succes comercial.

Reacții critice și reevaluare

Desigur, reacțiile nu au întârziat să apară, mulți critici fiind dezamăgiți de producțiile „perfecte” și de estetica de „muzică de lift”. Cu toate acestea, istoria muzicii ne arată diverse asemenea schimbări de macaz primite cu rețineri, fie că aducem în discuție trecerea lui Bob Dylan de la acustic la electric sau transformarea Beatleșilor din puști din Liverpool în căutători spirituali cu barbă și plete.

La 40 de ani de la lansare, se pare că singurul dezavantaj al discului Elektric Band este însăși dorința membrilor de a se racorda la sonoritățile vremii.

Astfel, LP-ul pare mai degrabă un exponat de muzeu imposibil de extras din amalgamul de lansări cu producții audio identice, căci nu prezintă caracterul atemporal al unor discuri precum The Dark Side of the Moon (Pink Floyd) sau White Album (The Beatles).

Cu toate acestea, poate că ar fi eronat să avem impresia că fiecare compozitor pleacă la drum cu scopul de a da naștere creațiilor nemuritoare. Până la urmă, știm că Chick și-a dorit fix această apartenență la prezent, explorând noile posibilități tehnologice, cu riscul de a transforma albumul într-o capsulă a timpului.

Receptarea albumului în prezent

În 2026, mulți utilizatori de pe Internet menționează faptul că albumul sună precum „muzica de mall”, iar recenziile condamnă sunetele „ieftine” ale sintetizatoarelor, lipsa dinamicii în interpretare și atmosfera sterilă, lipsită de emoție și profunzime. Totuși, dacă eliminăm producția controversată, muzicalitatea, entuziasmul și dialogul dintre legendarii muzicieni prezenți pe disc ne demonstrează genialitatea proiectului și ne oferă o porție de jazz-fusion autentic, ușor de ascultat, dar… greu de interpretat.

La jumătatea anilor ’80, The Chick Corea Elektric Band flirta cu viitorul, îmbinând complexitatea compozițiilor cu accesibilitatea specifică muzicii pop.

Astăzi, nu ne rămâne decât să (re)descoperim albumul pe YouTube sau pe platformele de streaming, îmbrățișând și noi invențiile prezentului, spre dezamăgirea colecționarilor de viniluri, CD-uri și casete.